Daniel Boiangiu (sau Denis) este un artist tânăr care se împarte între garsoniera din Titan în care compune și face grafică, sala de repetiții dintr-un beci de la APACA și jobul la corporație. A cântat de la pop & punk, la stoner & death metal, și recent a mai lansat un proiect de country românesc: Cava Doro. 

L-am urmărit la concerte, repetiții și la el acasă, ca să văd ce îl inspiră și cum experimentează cu sintetizatorul.

Daniel pune jos o sacoșă cu beri și desface husa. „Ghiciți ce am aicea”, spune, și scoate o chitară care pare că a văzut și zile mai bune, cu un mâner de sacoșă de rafie IKEA în loc de curea. „E foarte punk chitara asta”, zice Marat. „E posibil să fie o Hora sau un Reghin, dar nu scrie nimic pe ea. O să fie chitara comunală. Sau poate o distrugem într-un concert sau într-un clip, îi dăm foc sau o spargem, să fie așa spectaculos”, se gândește Daniel. Îmi spune că nu prea îi place să abuzeze de instrumente, dar, dacă e rost de spectacol și și-au trăit deja viața, o mai face. Luăm câte o bere din sacoșă și coborâm în mica sală de repetiții din incinta fostei fabrici de textile APACA. Cinstea e pentru că Daniel are job nou, la aceeași companie, dar ceva mai bine plătit.

Un pulometru stă pe un amplificator [n.r.: suvenir tip „marginea șoselei pe Valea Prahovei”, instrument de măsurare a pulii]. Pereții sunt tapetați cu burete antifonic, postere și ilustrații, un fierăstrău, semne de circulație și un tirbușon agățat în cuier. Într-un PET de cinci litri pe care scrie „Joe Bidon” se scurge apa din dezumidificatorul care se chinuie să facă față. „Corzile mele s-au făcut crispy de la umezeala asta”, zice Daniel. „Nu degeaba ni se rup corzile.”

Daniel, Marko, Marat, Gabi și Alex, cinci tineri de 26-27 de ani, respectiv 33 Alex, s-au adunat pentru una dintre cele două repetiții săptămânale ale trupei D.E.N.I.S.. Marat lipește basul cu scoci, Gabriel își scoate laptopul, Alex își dă jos tricoul și strânge cinelele, Marko își cablează chitara și aranjează pedalele. „Marat, dă-mi și mie lămâia aia”, zice Gabi și basistul îi aruncă un shaker-ul citric [n.r.: instrument de percuție]. „Când sunteți gata, hai să dăm Mărțișor un pic dacă vreți.” Cântă o dată piesa care va apărea pe următorul album D.E.N.I.S., Cuțitul de Argint, și mai lucrează de câteva ori finalul, până iese totul cum trebuie. Între încercări, cei cinci prieteni ascultă înregistrările pieselor, ca să vadă ce mai pot îmbunătăți la cum le interpretează live. „Îți arăt cum l-aș fi făcut eu, cum mi se pare mie inteligent, ca să nu fie prea multă bătaie, că nu e ciocăneală”, zice Alex, toboșarul, și face o demonstrație. „Tre’ să mai tai din el, nu e mereu dublul ăla pe snare, prima oară e, a doua oară nu e. Aha, deja e mai bine”, concluzionează Daniel.

A și pus la treabă chitara punk-IKEA. „Bă, asta e chitară adevărată de garage rock, uite și tu cum sună”, arată Daniel cu câteva acorduri. „Parcă e un penar pe care îl agiți.” Trec odată și prin lista de piese de la festivalul Summer Well de la Domeniile Buftea, unde urmează să cânte peste două săptămâni. „Aici o să fie un intro lung, de orchestră, toate notele cât mai lungi”, zice Daniel și îi întreabă pe colegii de trupă dacă nu vor să se îmbrace la festival ca în filmele cu arte marțiale.

Nicio sală de repetiții nu ar fi completă fără un covor cinstit, persan. Acum ceva timp, în timp ce se plimba cu prietena lui prin cartier, Daniel a văzut un covor rulat în stația de autobuz. După ce au survolat cinci minute zona și au văzut că nu-l revendică nimeni, l-au privatizat. S-au chinuit ceva să-l care, puțin uimiți de cât de greu e și, când l-au desfăcut, în parcare, și-au dat seama că erau două rulate unul într-altul. „Le-am bătut de praf de am rupt și bătătorul pe ele.”

Acum, D.E.N.I.S., trupa lui Daniel, împarte sala de repetiții și cele două covoare cu încă patru trupe bucureștene: Cardinal, PLANT, Fuck You! Dracu și Getchoo. Toate cinci formează un colectiv de prieteni care cântă și petrec împreună și uneori organizează concerte do it yourself în baruri de zi.

Pentru că am evadat amândoi din Constanța, una dintre primele amintiri pe care le am cu Daniel Boiangiu, sau Denis, cum îl strigă prietenii, e de la un concert Cardinal din vara lui 2017. Era august, vreme de tricou noaptea. Într-o lună, Daniel urma să împlinească 19 ani, într-un an-doi, Cardinal urma să devină una dintre cele mai apreciate trupe din rock-ul underground românesc și, într-o oră, poliția urma să oprească prematur concertul din Șușote, o terasă în curtea unei case vechi de pe bulevardul Mamaia din orașul de la malul mării.

Acum, șapte ani mai târziu, urc scările spre garsoniera din Titan unde în fiecare weekend lucrează la noul album. Îmi prepară o Cuba Libre și îmi face un tur al castelului de 35 de metri pătrați. Yasmin, prietena lui, e pe balcon și lucrează la o ilustrație digitală. Daniel a împlinit 26 de ani recent, ocazie cu care a primit aproape numai viniluri. „Aseară în sfârșit am avut timp să le ascult pe toate. M-a super spart albumul ăsta al lui Paul Roland, A Cabinet of Curiosities, un englez care face muzică foarte literară, cu influențe din Edgar Allan Poe, Lovecraft. Nu știu cum a reușit frate-miu să-l găsească.” Pune discul în pick-up și îi dă play.

În cei 10 ani de când le colecționează a adunat vreo 200 de viniluri. „E o adicție bună”, îmi spune, dar nu prea mai are loc de ele în mica cameră de la etajul al nouălea. „E istoria mea personală aici. Aproape niciodată nu îmi comand viniluri, mai toate sunt luate când călătoresc sau primite cadou. E și ca un suvenir și mă leagă de locul ăla.” Patru discuri stau sus pe un raft, mângâiate de o plantă agățătoare: 666 de Aphrodite’s Child, Revolver de Beatles și Roller și coloana sonoră Profondo Rosso de Goblin. „Pe astea le mai schimb. Tematica de luna asta e 70’s, alb și roșu și prog.” 

Pe hol sunt două geamanduri și un cap mare verde de papier-mâché cu ochelari. Câteva perechi de pantaloni stau agățate la intrarea în cameră. „Ăsta e cuierul meu de pantaloni. Oriunde mă aflu, trebuie să-mi agăț pantalonii în cui, ca oltenii. Așa mi-e cel mai ușor să le țin evidența.” O ganteră se odihnește lângă suportul cu cele 6 chitări din cele 11 pe care le deține – restul sunt la sala de repetiții, acasă la Constanța sau împrumutate.

Camera e plină de postere și tablouri pe care le tot dă jos și le înlocuiește cu altele, în funcție de starea de spirit și de ce mai găsește. Numai în dreptul patului pereții sunt goi. „Aici încerc să țin mai neîncărcat, că aici dorm. În rest, fiecare colț din garsoniera asta îl simt ca pe ceva diferit.” Casete, CD-uri, cărți și polaroide umplu restul spațiului din cameră.

Pe un raft are, în ordine cronologică, și discografia sa, tot ce a scos vreodată în format fizic cu orice trupă. Scoate prima casetă din șir, pe care scrie „TAPEDECK TEST #1”. „Asta e o chestie pe care am făcut-o pe la 12 ani cu un tape deck de-l avea taică-miu, doar m-am înregistrat eu cântând niște riff-uri de chitară. Asta ar fi prima-prima, decembrie 2010. Sunt vreo două piese pe care cânt și cu el niște chestii.” Îmi atrage atenția o pedală care pare foarte veche, cu butoane mari și aspect industrial, iar Daniel îmi povestește că e un efect de fuzz făcut de cei de la trupa americană de post punk A Place to Bury Strangers. Când i-a prins la un concert în Control, l-a și rugat pe unul dintre ei s-o semneze. „E cea mai scumpă pe care o dețin. Mi-am permis să mi-o cumpăr pentru că am lucrat la festivalul NeverSea într-un an, am făcut tatuaje temporare. Și cu toți banii ăia, 1.000 de lei, am zis, «Eu n-o să mai am niciodată 1.000 de lei la un loc, îmi iau pedala asta acum».”

Daniel a prins de când era copil pasiunea pentru muzică de la fratele lui mai mare, Andrei, care asculta heavy, thrash, black și death metal. Pe la 7-8 ani, când îi vedea pe cei de la Iron Maiden sau Judas Priest ca pe niște zei pe scenă, îmbrăcați în piele și cum rupeau chitarele, i se părea cel mai tare lucru din lume și se gândea că asta vrea să facă și el. La 8 ani, bunica lor le-a cumpărat o chitară electrică, iar un an mai târziu părinții le-au luat una clasică și i-au trimis să ia lecții la o doamnă din cartier. „E foarte tare doamna Doina Ciocea, mai folkistă, mai hippie, așa, și dezghețată la minte. Înțelegea ce îi arătăm eu și frate-miu și ne lăsa să lucrăm și piese de la Venom sau Morbid Angel sau Motorhead. Sau Iron Maiden, care îi plăcea și ei mult. Eu cam cu Iron Maiden și cu Black Sabbath am învățat să cânt la chitară.”

Mergea împreună cu frate-su și stăteau patru ore la profesoara de chitară, pentru că făceau fiecare câte o lecție individuală de două ore. „Când era rândul meu, frate-miu mai trăgea câte un pui de somn. Când era rândul lui, eu încercam să învăț și ce-i preda lui.” Aici l-a cunoscut pe Marko, cu care avea să înființeze mai târziu, alături de alți doi prieteni, trupa Cardinal. Profesoara le spunea încă de-atunci că sunt cei mai eminenți elevi ai ei, dintre puținii care sunt și capabili, dar care au și ambiția și își dau silința să învețe.

A luat lecții de chitară până la 14 ani și un an mai târziu și-a făcut prima trupă, No Quarter, un heavy doom metal ’70-’80-ist inspirat din Black Sabbath, Witchfinder General sau Pagan Altar. „Atunci am învățat ca lumea să cânt, când chiar am început să fac practică cu trupa.” În timp a migrat și către alte instrumente – bass, tobe, percuții de mână și mai târziu sintetizatoare.

A urmat Cardinal, trupa care i-a făcut cunoscuți pe el, Marko, Victor Dădaciu și Vladone și cu care a cântat cel mai mult. Acum, deși nu mai e în Cardinal, încă au concerte împreună în cluburile din București sau merg în turnee prin țară. Cardinal e ceva între math rock, progressive și stoner, de la care preferata mea e The Outsider, iar Doombringers are un videoclip foarte old-school, filmat în totalitate pe casetă VHS. O vreme a fost și în FUCK YOU! DRACU, trupă de hardcore punk cunoscută pentru piesele Bătaie pe alee și Moare Iliescu, acum doar mai înregistrează niște bucăți pentru ei și participă la concerte. Tot temporar a activat și în Cold Brats, un noise punk cu influențe melodice, de la care poți să încerci I Love You Scooby-Doo. A mai avut un proiect cu viață foarte scurtă, BLANC, un electro/indie pop, pentru care a compus cinci piese, dar doar una a prins viață, HEAD ALCHEMY. Apoi a fost în trupa de doom death metal Larvae. Dacă ai vecini bormașiniști de weekend, poți să le mulțumești cu piesa Acid Horror Cult. Și chiar anul ăsta a mai inițiat un proiect împreună cu Sergiu Frățilă de la PLANT, Cava Doro, un amestec de country și blues rock, cu care au lansat până acum single-ul Să-mi Bag Pula-n Ea De Muncă și pregătesc un album. Au și cântat recent, împreună cu Bossferatu și Pârnaie, la Carnalval 3.0 SPP, concert / bal mascat organizat de Sex Pula Pistol în Quantic.

Pe Sergiu l-a cunoscut când acesta era student în Regie și îi trimitea lui Daniel clipuri cântând la chitară piese de la Cardinal. Apoi i-a zis că are și el o trupă, PLANT. „Când am auzit demo-urile alea le-am ascultat încontinuu, parcă și aveam în minte că băieții ăștia o să facă treabă și o să ne ridicăm împreună și acum D.E.N.I.S. și PLANT e ca și cum ai zice peanut butter & jelly sau Dimitri Vegas & Like Mike”, râde. Spune despre Sergiu că se mândrește că-l are ca prieten și că acum, lucrând la Cava Doro, trupă pe care au făcut-o „mai în glumă, mai în serios”, se bucură că are ocazia să colaboreze cu cineva atât de talentat. Ei doi se ocupă în mod egal de compoziție, iar pentru concerte apelează la prietenii din gașca lor de muzicieni. Îmi pune să ascult următoarea melodia la care lucrează pentru Cava Doro, Lacul Morii, o baladă visătoare foarte diferită față de stilul country-caterincă al primei piese. „O să fie tot așa un mix de mai multe chestii. Not a one trick pony thing ever.”

Însă cea mai multă energie o investește în D.E.N.I.S., proiectul pe care l-a lansat în 2019, numit după vechea lui poreclă. În 2020 a scos prima casetă, MY 1ST TAPE I’M DENIS. La prima presă, de 25 de casete, fiecare dintre ele a fost personalizată cu desene făcute de Daniel și le-a dăruit prietenilor și oamenilor care l-au susținut. Apoi a lucrat timp de doi ani la albumul MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI, care e scris și înregistrat integral de el, inclusiv tobele, la care învățase să cânte în Larvae și în timp ce a lucrat la casetă. „Mă duceam la sala de repetiții cu Gabi Gîrghescu, clăparul, care face și backing vocals și percuție, și care a și produs caseta, și atunci am învățat și tobele.” Și pentru albumul ăsta a scos două ediții de casete trase de el, acasă, cu laptopul și un tape deck, o muncă de câteva zeci de ore de înregistrat casetă după casetă. „Caseta a fost formatul meu go to multă vreme, așa că am pus mai mult suflet la ele.”

La începutul lui 2022 s-a înființat trupa D.E.N.I.S. în componența actuală: Daniel Boiangiu la chitară și voce, Alex Suciu la tobe, Gabriel Gîrghescu la voce, clape și percuție, Marko Krkljus la chitară și Marat Ibraghimov la bas. Procesul creativ – compoziție, versuri, vizual – e la Daniel, iar apoi, la repetiții, discută cu ceilalți din trupă, care îi oferă feedback. „De exemplu, Marko e un chitarist mai bun ca mine și el vine cu niște armonii, cu niște chestii mișto.” Îmi spune despre Marat Ibraghimov, basistul, că îl inspiră uneori pur și simplu prin faptul că are o viață foarte punk și wild. „Îi spun, «Bă, tu faci chestiile despre care scriu eu, dar de cinci ori mai amplificate.»” În 2020, de exemplu, basistul a ajuns în noaptea de revelion la o petrecere cu multe stupefiante acasă la un tip pe care nu-l suporta deloc. Și, ca să-i dovedească că acidul gazdei e fake, a luat un timbru întreg, după ce consumase deja și altele. Câteva ore mai târziu a ieșit în frig și toți copacii arătau ca-ntr-un poem de Edgar Allan Poe, iar la metrou a simțit că e într-un vagin futuristic și că se naște din nou și tot ce l-a făcut să se abțină să urle de disperare a fost faptul că era cu un încă un prieten.

Tot cu Marat a stat la povești despre cartea Please Kill Me: The Uncensored Oral History of Punk, „Biblia personală”, cum îi spune Daniel, și pe care o ține pe o comodă veche lângâ Biblia ortodoxă. Au citit-o amândoi cam în aceeași perioadă a vieții și apoi, când s-au cunoscut, au schimbat impresii despre cum i-a transformat. Volumul e compus din bucăți de interviuri din Andy Warhol, Lou Reed, Iggy Pop, The Ramones și producători, jurnaliști și alți oameni care vorbesc despre nașterea muzicii punk de la finalul anilor ’60. „Sunt mulți muzicieni care s-au distrus, au fost niște experiențe care m-au marcat pe la 20 de ani, când am citit cartea asta. M-a făcut să fiu mai desfrânat și mai dezinvolt o perioadă, până când m-am mai stabilizat, ceea ce nu e neapărat un lucru frumos de zis, dar a fost o experiență necesară atunci.” Cartea i-a arătat că poate să fie în același timp și nebun, și artist, și tânăr, și student și cum personajele de la vremea respectivă, care nu știau neapărat ce făceau, au lăsat totuși un corpus artistic care dăinuie. La vârsta respectivă, pentru că simțea că e invincibil, iar Bucureștiul terenul lui de joacă, lectura l-a îndemnat pe Daniel să intre în rolul unui personaj mai incisiv.

Despre acea perioadă tulbure și frumoasă a vieții a compus albumul MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI, care reflectă anii de studenție ai lui Daniel de la finalul deceniului trecut, când doar ce venise din Constanța în București și vedea orașul ca un loc idilic, chiar ca o extensie a lui. „Chiar l-am divinizat uneori, ca manifestare a posibilităților, a cât de mult sunt eu capabil să fac.” Între timp, luându-și job și pierzând entuziasmul de student, consideră că vede Bucureștiul mai aproape de realitate: aglomerat, poluat și claustrant, dar încă găsește lucruri care să-l facă să se reîndrăgostească de oraș. „Uneori îl simt ca o prezență apăsătoare, alteori îl simt ca pe ceva ce mă invită să-l descopăr, să-l experimentez, să-l trăiesc.”

Pentru că albumul avea nevoie de un personaj, un alter ego caricaturizat și exagerat al personalității lui Daniel din perioada respectivă, a apărut D.E.N.I.S. – personajul, nu trupa. I-a luat cam o săptămână, împreună cu o prietenă de la Arte, să facă capul verde de papier-mâché al lui D.E.N.I.S. „Planul inițial era să avem două și pe unul să-l distrug poate la lansare, dar când am văzut cât de mult durează să facem unul am renunțat.”

D.E.N.I.S., care apare pe coperta albumului, în videoclipul Patru Pereți și în concerte, a fost inspirat din punct de vedere vizual din Frank Sidebottom și are două roluri: să atragă atenția, dar și să fie un povestitor mut. „E o dedublare, un tânăr alienat, mut, înstrăinat de ce se întâmplă în jurul lui.”

Când dracu ne mai ducem și noi pe acasă?
Între Izvor și Magheru se scurge viața noastră
Fixurile tale c-ai făcut tot ce ai vrut
Și că mâine dimineața o s-o iei iar de la-nceput

Și mergi mergi mergi mergi mergi în București
Mergi mergi mergi mergi mergi către cine ești
Toți devenind unul, înghițiți de el
Sub asfaltul său e cald și nimic n-are sens

(Muzică Scrisă în N109)

Daniel se ocupă și de partea vizuală a proiectului, dar mai și colaborează cu alți artiști. Coperta de la Televizor Color, de exemplu, e făcută de Volodea Biri, Yasmin a făcut ilustrația pentru vinilul MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI, iar pentru coperta noului album va folosi și fotografii de Toma Hurduc, într-un colaj de poze și ilustrații.

Daniel se așează la biroul din lemn masiv, unde compune, mixează, face postere pentru concerte și design pentru tricouri și coperți de albume. Vrea ca spațiul în care își petrece atâta timp să aibă ceva mai multă personalitate, așa că evită IKEA și din când în când se duce la un depozit de mobilă veche din Popești-Leordeni ca să mai înlocuiască chestiile de prin casă.

Acum e pe ultima sută de metri cu munca la Cuțitul de Argint, albumul care urmează să apară în primăvara anului viitor. Titlul se leagă strâns de tema principală a albumului, despre care încă nu vrea să dea din casă, și e o trimitere și la strada cu același nume în zona parcului Carol din București.

Mai are de făcut niște retușuri finale la o piesă și să tragă vocea Yasminei pe altă piesă și ar trebui să fie gata. Și-a rafinat procesul creativ cu ajutorul unei cărți de-ale ei, pe care a citit-o de două ori: The Creative Act de Rick Rubin. Spune despre volum că oferă o perspectivă holistică și filosofică asupra actului creației, pe care îl deconstruiește în etape simple: cum te inspiri, cum filtrezi informațiile sau cum știi când actul artistic e gata.

Albumul e inspirat și din muzica lui Rodion, unul dintre cei mai importanți artiști români. Din motivul ăsta, va include și un cover după o piesă a muzicianului care a trecut în mare neapreciat la vremea lui și a devenit un succes internațional la 20 de ani după ce s-a lăsat de muzică. „M-aș bucura ca albumul ăsta să fie perceput ca un lost album pe care l-ai găsi într-o librărie sau un anticariat sau un magazin de viniluri și te-ai uita la copertă și ai zice, «Ce e ăsta? E misterios, pare interesant» și dup-aia ajungi acasă și îl asculți și e tare.” Deși are multe influențe vintage, încearcă mereu ca muzica lui să fie actuală. Ascultă tot ce ascultă nou de la trupele și din genurile care îi plac și nu se ferește de tehnologie când creează.

Pe MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI, de exemplu, a folosit foarte multe sample-uri ca să-l plaseze pe ascultător în mijlocul orașului. Pentru a culege sunetele, a luat într-un weekend capitala la pas cu fratele lui, au băut și au înregistrat trafic, tramvaie, metrouri, sunet de sticle sparte, tot ce le-a ieșit în cale. „Sun fan de orice formă de sampling și introdus sunete din filme, din viață, pe lângă muzică, ca să o legi mai bine. Sample-urile astea sunt ca maioneza, leagă toată șaorma asta de album.”

De fiecare dată când lucrează la un album, prima oară îl reascultă cap-coadă în stadiul în care e, ca să reintre în film, să vadă cum curge. Înainte să îl ascultăm împreună, îmi povestește că în ianuarie a fost o săptămână în Oradea la niște prieteni care au un studio și acolo a conceput trei piese din cele zece. Ascultăm piesă cu piesă și îmi spune că la mixul final îl va ajuta și un muzician de la trupa de garage rock cool sorcery din Brazilia.

A doua melodie de pe album, Niciodată nu e îndeajuns, o scrisese pentru Cardinal în 2017, dar nu mai apucase să prindă viață între timp. „E un riff pe care am stat și am stat și l-am reciclat și și-a găsit vocea pe albumul ăsta. E o piesă despre traume din copilărie, cum le percepi, cum îți impactează viața de adult, cum le procesezi.” Următoarea, Mărțișor, e despre sentimentul de neputință. „Când simți că nu mai poți, nu mai vrei să ieși din casă, vrei să mori, ești copleșit de anxietate, de frică, te simți bolnav”, îmi explică Daniel, în timp ce din boxe răsună: „Și-o să pooooot!”.

„7 minute, marjă de siguranță”, se aude vocea actorului Octavian Cotescu. Pe Balconul de cristal, Daniel a introdus un sample din Operațiunea Monstrul. Uneori caută chestii random pe YouTube, filme, știri sau reportaje vechi, dă click la nimereală undeva în mijlocul clipului și de obicei pică fix ceva care i se pare că se potrivește cu ce avea nevoie.

Deși e văzut și descris adesea ca un artist de punk, nu se dă în vânt după etichete. Albumul nou are o singură piesă punk – Necunoscutul ne sperie –, o melodie zgomotoasă și cu mult sintetizator, cu un sunet foarte cosmic. Foarte încet, pe fundal, se aud și niște strigăte trase de Daniel într-o seară în Oradea. „Aveam niște beri la bord și m-am înregistrat în timp ce trăgeam de chitară și încercam să scot cele mai urâte sunete, dar și urlam, ca și cum ai fi într-o cameră în care nu se aude nimic și urli cât de tare poți. E ca o mică textură din asta nașpa, nenorocită.” Și când cânta doom death metal cu Larvae băga multe sample-uri horror și terifiante în mix.

Pe albumul pe care-l lansează acum, predominant e rockul psihedelic, dar sunt și multe influențe prog și chiar și o baladă spre ’60s pop. „Încerc să nu îmi prind urechile foarte mult în genuri. Sper eu, ca și cu orice fac, să fie o combinație interesantă de arome. Când ascult un album, îmi place și mie să fiu surprins și asta sper să le ofer și altora.” L-au inspirat în sensul ăsta și King Gizzard & The Lizard Wizard, trupa lui preferată. A fost să-i vadă live în mai multe țări și în 2018 i-am prins împreună în concert la Istanbul. Și King Gizzard sunt greu de categorisit – cele mai multe albume ale lor au influențe multiple și aproape fiecare dintre ele are alt stil față de cel precedent. De-asta uneori în concerte Daniel mai și spune între melodii „E doar muzică rock!”, un mic manifest sarcastic împotriva tendinței de a hiper-eticheta formațiile.

„Lumea pune etichete ca să înțeleagă. Și eu când ascult un album, primul instinct e să-l pun într-o categorie în minte ca să-l pot deconstrui, să-l analizez, să-l fac pe înțelesul meu. Dar de multe ori asta e în defavoarea muzicii. Și eu chiar merg un pic împotriva chestiei ăsteia. Da, genurile muzicale sunt utile, dar nu te ajută neapărat să înțelegi mai mult ce se întâmplă acolo. Și într-o eră în care chiar avem surse extrem de multe de inspirație din ultimele decenii, nu prea mai poți categorisi o chestie într-un singur gen.”

Daniel spune că a observat că în momentul în care oamenii ascultă un album și se chinuie prea mult să îl bage într-o categorie, nu se mai bucură la fel de mult de muzică în acea căutare de termeni abstracți și nișați. El vede muzica ca un puzzle imens, cu multiple influențe din stiluri și de la alte trupe.

După ce ascultăm primele opt piese, mă avertizează că „intrăm în partea tristă a albumului, dacă n-a fost suficient de trist până acum”. Lanul de porumb începe cu niște clape grave, care îmi aduc aminte puțin de At the Door de la The Strokes și sufletul meu, care trăiește pentru muzica tristă, deja plânge de fericire. E prima piesă făcută de el care nu are deloc chitară sau bass și e o întreagă călătorie, care până la capăt te va fi dus și prin Air și Daft Punk. „Asta o să fie cea mai grea de făcut live.”

Într-o dimineață la Oradea, în timp ce se ținea de veceu, după o noapte care i-a pus la încercare ficatul, lui Daniel i-a venit ideea pentru Octombrie, ultima de pe album, o piesă complexă în trei acte. „Cât timp vomitam mi-a venit în minte ceva cu «Suntem pe drumul cel bun», care-i primul vers, și am încercat să construiesc de acolo.” După o strofă cu câteva mantre pozitive, pe care ți le spui ca să treci peste momentele grele, urmează cea dedicată lunii octombrie, probabil preferata lui. Voi reproduce aici toată strofa a treia, care încheie și albumul, pentru că mi-a plăcut mult:

Cuțitul de argint ne taie așa cum ne-am propus
Cuțitul de argint ne taie așa cum ne-am propus
E singura mea armă împotriva lor
Trebuie să-l țin în mână, și-acum și-n viitor
Doar că îl îndrept spre mine, eu nu-l îndrept spre ei
Mă sculptez în carne și renasc din nou prin ea
Cuțitul de argint mă taie așa cum mi-am propus
Cuțitul de argint mă taie așa cum mi-am propus
Mereu mai bun, mereu tre’ să fac față lumii lor
Mereu mai bun, mereu tre’ să fac față lumii lor
Cuțitul de argint mă taie așa cum mi-am propus
Cuțitul de argint mă taie așa cum mi-am propus

În timp ce vorbim, Daniel dă play unui track să vadă ce e și se aude un râs ca de răufăcător dintr-un film vechi. Octombrie are 66 de track-uri în Ableton cu voci, chitări, synth-uri și efecte și îi ia ceva să le organizeze în programul de mixare, redenumindu-le cu cuvinte cheie sugestive. Ar mai vrea să tragă încă o dată tobele și e gata. Spune că în momentul de față „e un demo foarte bun, nu mi-e rușine cu ea, dar simt că o mai pot finisa un pic”.

Albumul putea să-l tragă și acasă, dar s-a dus să înregistreze la Oradea ca să mai și iasă din zona de confort. A mers 14 ore cu trenul la cușetă, cu chitara, niște pedale, niște haine și tamburina și shakerele, printre instrumentele lui preferate. Primele zile au fost doar de acomodare. „Orice făceam acolo mi se părea că sună de căcat și eram cam deznădăjduit, dar după am început să intrăm în ritm și până la final îi ziceam lui Marcel, cel care are studioul, la 12 noaptea, când plecam din cârciumă, «Hai la studio că vreau să mai trag ceva acum».” 

Provocarea la Cuțitul de Argint va fi orchestrația pentru live. E un album mai complex, nu doar cu tobă, chitară, bass, clapă și voci. O să aducă și sintetizatorul la concerte, iar Gabriel va fi „creierul”, cu un sequencer de la care va mai da drumul la sample-uri. „Nu vrem să folosim backing tracks, vrem să facem totul live. Unele piese n-o să aibă ca pe album zece viori și zece sintetizatoare, o să fie o formă mai compactă. La fel, vocile, suntem două voci, o să vedem eu cu Gabi cum le împăcăm. Dar va suna destul de full.”

Se mută la sintetizator, vrea să tragă din nou o bucată cu altă cadență. „În loc să fie «Wa-wa-wa-wa wa-wa-wa-wa» el e «Waa-wa-wa-wa waa-wa-wa-wa».” Își caută tonul de pornire și începe să experimenteze cu clapele și efectele sintetizatorului, dând play în paralel la piesă, să vadă cum curg împreună. „Am amețit de cap.” „It’s starting to get crazy.” „S-ar putea să fie ce trebuie.” „Nu-i rău, o să mai trag o dată. Mai vrei ceva de băut, o bere?”

Îmi arată un poster de pe hol care anunța unul dintre cele mai tari concerte la care a fost vreodată. Era 2017, doar ce se mutase în București și duoul The Sex Organs din Elveția și Țările de jos și alte trei trupe de punk locale cântau în clubul Sims. „E un bar de-ăsta de zi cu mochetă, mese de biliard, bară de striptease, păcănele, tot. Și a fost cred că unul dintre primele concerte punk organizate acolo. Ea era îmbrăcată într-o pizdă mare păroasă cu dinți și cu păr negru și el era îmbrăcat într-o pulă mare, cu un ochi mare, erau ca din monster movies. A fost wild, eu nu aveam nici 19 ani împliniți, lumea făcea stage dive de pe păcănele, cântau ăia îmbrăcați în pulă și pizdă, mi-a rămas în cap show-ul ăla.”

De-atunci a cântat și el de câteva ori la Sims și a făcut și un show de Halloween acolo, cu D.E.N.I.S. și PLANT, altă trupă de punk bucureșteană, ai cărei membri au venit costumați în Ed, Edd’n’Eddy. „A fost full și haos, ca la show-ul ăla cu Sex Organs, da’ mai mulți oameni. Toată lumea era costumată, se făcea moshpit. Și m-am simțit așa, «Fuck yeah, asta vreau să fac!» A fost unul dintre show-urile mele de suflet.” Le-a luat cam o lună să pregătească concertul și, fiind într-un local care nu găzduia în mod obișnuit astfel de evenimente, s-au ocupat ei de tot: căutat decorațiunile prin magazine, făcut grafica, organizare, promovare. Scena au construit-o de la zero.

Au venit cam 200 de oameni, cu mult peste capacitatea clubului, așa că unii nici n-au apucat să intre. „A fost cam fix ce cred eu că ar trebui să fie chestia asta: două trupe mici, care sunt la început și au un hype super natural, organic și un following în orașul lor și dau concerte speciale, conceptuale, în locuri atipice și toată lumea se distrează și simte că ia parte la ceva special. Când mergi într-un club unde se întâmplă numai chestii din astea e și un anumit nivel de sterilitate, te cam aștepți la ce o să fie acolo. Dar când îți bați capul și depui un efort cum am depus atunci, și eu și toți băieții ăștia, poate îți vine și mai multă lume și e automat o chestie mult mai memorabilă, că o faci tu singur, că e DIY.” Crede că ăsta este și un motiv pentru care evenimentele lor atrag mulți liceeni, că le arată că se pot face concerte și fără mulți bani și cluburi. „Ăștia tineri simt ce e punk și le place că se simt ca o comunitate. Stăm la aceeași masă, noi, artiștii, cu ei, publicul, we’re all the same people, mergem oricum la aceleași concerte, e un spirit ăsta de comunitate până la urmă, ne știm toți între noi.”

Caută pe laptop pozele de la concert. „Foarte multă puștime, demograficul publicului nostru chiar a mai scăzut de când ne-am lansat, ne ascultă mulți liceeni.” Cu albumul nou se așteaptă să atragă și public trecut de 20 de ani, pentru că MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI a fost scris la 22 de ani pentru el de la 18-19 ani, iar Cuțitul de Argint „e mai pe maturizare, mid 20s, figuring your shit out”.

Cel mai mult compune toamna – anotimpul lui preferat – și pot să înțeleg de ce; aruncând un ochi de pe balcon, la culorile ruginii ale Titanului, mă fură și pe mine puțin melancolia. Dintotdeauna a fost îndrăgostit de Halloween, așa că show-urile pe care le fac atunci, an de an, sunt printre cele mai spectaculoase și intens pregătite. Îi place să se costumeze și să vadă oamenii din public îmbrăcați în personaje celebre din filme sau animații, iar participanții cu cele mai bune costume sunt și premiați. „Îmi place mult ideea asta de a te costuma, de a fi altcineva pentru o seară, de a juca un personaj și încerc să le-o insuflu și oamenilor, să le dau așa un fel de «Hai, bă, distrați-vă, hai, ne distrăm împreună!»” Consideră că se și potrivește cu muzica sa, care e de multe ori tomnatică și fantomatică, iar în perioada asta a anului e și cel mai creativ.

La concertul de Halloween din 2023, un prieten de-ai lui Daniel, care e cam de aceeași statură cu el, a jucat rolul lui D.E.N.I.S. cu capul verde, stând ascuns în spate, în public. „Nu! Nu! Cine e acolo?”, a strigat Daniel între piese. D.E.N.I.S. a urcat pe scenă, Daniel și-a scos cuțitul de plastic de la brâu și, eviscerându-l, a scos din geaca de piele a personajului o ghirlandă roșie pe care a mâncat-o și a aruncat-o în public. „Am vrut să fie ca un teatru, un Grand-Guignol foarte violent și apoi a venit frate-miu, care era un fel de moartea cu coasa, și l-a luat pe D.E.N.I.S. în tărâmul morții, l-a apucat și l-a dus.” Fratele lui, Andrei, e luptătorul de wrestling Iorgu Aggressor. 

Această moarte simbolică a avut și rolul de a închide capitolul D.E.N.I.S., personaj despre care Daniel simțea că și-a cam trăit viața. Trecuse un an de la lansarea albumului MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI, al cărui personaj era, și urma să apară Televizor Color, așa că a decis să-l ucidă, sau măcar să-l transforme într-un personaj episodic. Pentru albumul nou are gândite alte costumații, altă poveste, alte vizualuri.

„Idealul meu pentru un show e ca publicul să nu știe niciodată la ce să se aștepte până la final. Ba apare D.E.N.I.S., ba nu apare, cum o să se costumeze, ce o să cânte, poate o să facă un cover mai nebun?” În această idee, încearcă și să nu țină concerte prea des, ca să poată veni mereu cu ceva nou. Pentru că îi place teatralitatea, fiecare spectacol trebuie să fie coordonat nu numai în ce privește muzica, dar și legat de costumațiile lor, care ar trebui să aibă o coerență, dar în același timp să ofere fiecărui membru ocazia să-și arate personalitatea pe scenă.

Mai mereu e nebunie la concertele lor, așa că are și multe amintiri amuzante. Odată a făcut stage dive cu capul lui D.E.N.I.S.. Nu știa nimeni că urmează să se arunce, nici colegii de trupă, a fost un gând spontan. Trupa a cântat în continuare și publicul îl purta prin sală pe brațe. „Când m-au vărsat înapoi pe scenă, eu nu vedeam nimic și credeam că m-au scăpat și că sunt undeva în sală și nici nu știu unde e scena. Și după aia m-am uitat și mi-am dat seama «Uau, chiar m-au adus înapoi».” Altă dată era la Expirat și i-au sărit ochelarii și au ajuns undeva pe sub scenă și s-au rupt. Alin Halațiu, băiatul de la tehnic, „un mega-mega băiat”, i-a luat, s-a dus cu ei repede la mașină, i-a reparat, că avea o trusă de scule, și după două melodii i-a adus înapoi.

În acest univers foarte do it yourself în care trăiește Daniel, aproape tot ce știe a învățat singur, în afară de lecțiile de chitară de când era mic. Încă de când a avut prima trupă ar fi vrut să facă și niște cursuri de canto, dar a tot amânat să se apuce de ele. „Nu știu încă ce mă reține, dar poate e o promisiune acum, cu textul ăsta.”

Facultatea de Electronică,Telecomunicații și Tehnologia Informației (ETTI) din București l-a ajutat să se descurce mai bine cu sintetizatoarele. „Ține mult de procesarea semnalelor audio, pe care am studiat-o mult în facultate și mă ajută să înțeleg tot ce se întâmplă aici”, și îmi arată spre sintetizator. Spune că a învățat mai cu spor ingineria și procesarea semnalelor cântând la instrumentul ăsta decât în cei doi ani și jumătate în care a lucrat ca inginer.

Grafica, din care se și întreține, a învățat-o tot pe cont propriu și mai ciupind una-alta de la cunoscuți. Lucrează la o agenție de publicitate, unde face editare video și recent a început să și filmeze. „E ok că lucrez tot cu time-based media, cum e și muzica, lucruri care se desfășoară în timp, și mă ajută într-un fel și la muzică, la ritm, la desfășurare.” Tot ce ține de editare video tot fără instruire formală a învățat. Lucrarea lui de disertație pentru masterul de producție audio-video de la ETTI a fost videoclipul de la Pâine, o animație rotoscope cu cadre desenate de mână, la care a lucrat câteva luni împreună cu Yasmin și care apoi l-a ajutat să se angajeze.

Având în vedere toate chestiile pe care le face în paralel, e greu să-și găsească timp și pentru hobby-uri. Până într-un punct considera muzica un hobby, dar acum nu mai e doar atât. Îi place să mai gătească pentru cei apropiați, de obicei chilli sau fripturi, mai scrie poezii și merge la concerte. Și redecoratul constant al casei e o activitate care-i place și despre care spune că îl ajută să meargă mai departe și îi stimulează mintea. Când era în liceu și venea în București în vizită la fratele lui Andrei, luau câteva beri și se duceau la cinematecă să vadă filme horror din anii ’70. I-ar plăcea să mai facă și acum asta, sau să facă sport sau drumeții, dar nu mai are timp.

Cel mai mult a fost în patru trupe concomitent, dintre care în trei era solist, compunea muzică și se ocupa și de management și grafică. În același timp, având 19-20 de ani, voia și să iasă, să petreacă și să cunoască oameni. „O dădusem într-un workaholism foarte urât la un moment dat, cântam în nu știu câte trupe, făceam și grafică, eram și student și a sfârșit destul de rău și a trebuit să ies din trupele alea. Era fix sentimentul ăla că ești capabil să faci orice, uite câte concerte și ce output creativ. A fost o pantă pe care a trebuit să merg ca să mă conving să nu mai merg a doua oară.” Între timp, după mult stres și burnout, a învățat să mai spună și „Nu” și să își asculte corpul când e nevoie să ia o pauză.

Colecționează viniluri pentru că simte că îl apropie de niște vremuri pe care ar fi fost curios să le trăiască, dar și pentru că nu îi plac noile tendințe de consum, în care arta e considerată „conținut” și e astfel devalorizată. „Cred că este și o formă de respingere a lumii moderne. Dacă îmi iau un vinil, albumul ăla devine o parte din casa mea, din povestea mea și sunt mai apropiat de el decât dacă îl scrollez pe Spotify. Plus chestia asta cu streaming-ul, o văd ca și cum cineva îți împrumută niște muzică sau niște filme, dar el poate să și le ia înapoi oricând vrea și de-aia prefer colecționatul în format fizic sau pirateria.” Dezavantajul e că îi e tot mai greu să le găsească loc în garsonieră. Dar îl și bucură, pentru că i se pare că vinilurile, casetele și cărțile fac locul să fie mai viu, spre deosebire de un televizor în mijlocul unei camere goale.

Ar vrea ca muzica lui să ajungă la cât mai multă lume, așa că o urcă pe toate platformele de streaming, deși știe că face un compromis. „Tu practic spui: «Da, accept ca muzica mea să fie devalorizată până în punctul în care 1.000 de stream-uri sunt 20 de cenți», față de a îngrădi lucrul ăsta și a spune: «Muzica mea este doar pe vinil și costă 20 de euro și doar așa o poți accesa». OK, o pui la dispoziție cu ușurință oamenilor, dar faci tu un compromis cu tine că o pui pe platformele de streaming care nu urmăresc, pe fapte și pe numere, interesul artiștilor.”

Se ridică de la birou și îmi arată în colecția de viniluri alți artiști care l-au influențat de-a lungul timpului: Ty Segall, Osees, Black Sabbath, Iron Maiden, Motorhead, Ramones, Tame Impala, Satan’s Satyrs, Electric Wizard sau Uncle Acid & the Deadbeats. La Uncle Acid urmează să mergem în ianuarie în Asti, un orășel din Italia, unde vor cânta Nell' ora blu, un album conceptual apărut anul ăsta și gândit ca o coloană sonoră pentru un presupus film horror italian al anilor ’70.

Câțiva artiști pe care îi ascultă în mod recurent acum sunt Ariel Pink, A Place to Bury Strangers, Black Midi sau Goblin – o trupă de progressive rock din Italia care a făcut coloane sonore de filme celebre, ca Profondo Rosso (1975) sau Suspiria (1977). Stilul lor a și inspirat albumul Nell' ora blu de la Uncle Acid. „Să vezi filme cu ucigași în serie și cu muzică prog rock super mega nebună și eerie în ele e un sentiment care m-a marcat ca copil.” Îmi pune să ascult discul Roller de la Goblin și spune că muzica lor, cu atmosferă de anii ’70 în sunet de orgă și sintetizator, se va simți și în influențele de pe Cuțitul de Argint.

Iar albumul lui preferat al tuturor timpurilor și de referință pentru el ca muzician e Random Access Memories de la Daft Punk, pe care l-a ascultat în clasa a 8-a și i-a arătat că există și altă muzică în afară de metal. „Albumul ăsta a făcut diferența și mi-a deschis apetitul pentru muzică la modul general și prin el mi-am dat seama că poți să legi muzica de sentimente și de trăiri.” A fost în Roma cu mama lui la puțin timp după ce se lansase albumul, în 2013, și a cumpărat atunci un disc din prima presă. 

Daniel ia niște polaroide de pe masa cu CD-uri și cărți. „Uite aici unul drăguț cu Artanu de la Timpuri Noi când a venit la ziua mea anul trecut la Trei Bețivi.” După ce i-a ascultat cântând, Artanu s-a dus la el și la Gabi și le-a zis că e foarte frumoasă muzica trupei lor, dar că ar vrea să înțeleagă și versurile. Cei doi s-au apucat să cânte a cappella piesa Pe jos, care i se pare lui Daniel că s-ar și potrivi puțin conceptual cu muzica celor de la Timpuri Noi. „Și am cântat-o chiar bine, pe armonii, pe voci. El a ascultat și pe la a doua strofă a zis, «Gata, mulțumesc, am înțeles, foarte frumos.»”

După ce a lansat MIEZUL NOPȚII BUCUREȘTI acum doi ani, își descria într-un text din VICE alter ego-ul de pe album printr-o exagerare și caricaturizare, drept „un bucureștean atras ca o molie de luminile capitalei, pierdut complet între betoane, perfect defazat, un vector mut al distracției, care poate doar să absoarbă plăcere, incapabil însă de orice introspecție sau rațiune”. Dacă ar fi să caute o descriere pentru D.E.N.I.S. de acum, l-ar vedea capabil de mai multă rațiune și introspecție și nu atât de axat pe plăcere, ci mai degrabă pe a înțelege ce se întâmplă și de ce – un personaj care pune mai multe întrebări. „Și, deși e în continuare atras de București, nu se mai lasă așa dus de val.”

A cântat la chitara electrică pe care a primit-o de la bunica lui când era mic, prima lui chitară, până acum cinci ani. În 2019, la Suceava, ultimul oraș din turneu, chiar pe ultima piesă, s-a stricat. Așa că a vopsit-o auriu împreună cu tatăl lui și au agățat-o de perete în casa din Constanța – un altar al începutului de drum.