La începutul acestui an, Libanul suferea din cauza creșterii dramatice a prețurilor la combustibili, a inflației galopante, a instabilității politice și a celei mai mari populații de refugiați pe cap de locuitor din lume. Apoi armata lui Vladimir Putin a invadat țara care furniza Orientului Mijlociu făină pentru hrana de bază.

Câțiva cartofi, plus niște roșii și orez, dacă au noroc. În restul timpului, doar pâine aromată cu zaatar — cimbru libanez. Asta mănâncă într-o zi Mohammad Ahmad (50 de ani), și cei opt membri ai familiei sale. De obicei, pregătesc doar două mese — una dimineața și alta după-amiaza târziu, care combină atât prânzul și cina. Familia supraviețuiește din caritate și de pe urma diverselor joburi de-o zi pe care Mohammad le găsește în orașul-port libanez Tripoli.

Originară din Hama, nordul Siriei, familia Ahmad a evadat aici în 2011, la începutul războiului civil. La fel ca mulți dintre vecinii lor din districtul central Zahrieh, frigiderul lor este gol. Ahmazii nu au curent electric, pentru că Guvernul a rămas fără bani pentru combustibil. Alternativa este un generator privat, dar ar fi prea scump și oricum insuficient pentru a alimenta electrocasnicele.

„E din ce în ce mai greu să pui mâncare pe masă”, spune Mohammad. Timp de aproape trei ani, familia lui s-a bazat pe pâinea pitta și pe zaatar pentru a-și umple stomacul când nimic altceva nu era disponibil. „Asta era masa săracilor din țară”, spune el, „dar acum, este greu să ai și pâine”.

Organizația Națiunilor Unite a avertizat că peste 70% dintre locuitorii Libanului trăiesc în sărăcie multidimensională — adică în condiții grele de trai, cu probleme mari legate de sănătate și educație. UNICEF a avertizat că 30% dintre copiii libanezi merg la culcare înfometați și sar peste mese.

Pentru refugiați, situația este și mai gravă. Libanul, o țară de aproximativ patru milioane de oameni, găzduiește încă 1,5 milioane de refugiați sirieni, precum și 180.000 de palestinieni. Niciunul dintre aceste grupuri nu are dreptul la muncă și depinde de ajutor sau de locuri de muncă pe piața neagră. 99% dintre refugiații sirieni nu aveau destulă mâncare sau destui bani pentru a cumpăra alimente.

Dar statisticile astea sunt de anul trecut. În februarie 2022, armata lui Vladimir Putin a invadat Ucraina – principala sursă de grâu moale pentru alimentul de bază al Libanului, pitta. Și totul s-a schimbat și mai tare în rău.

„Înainte cumpăram o sacoșă mare de pâine cu un dolar”, spune Jihad Moussa, un refugiat palestinian care trăiește în tabăra Badawi din Tripoli. „Acum este de 20 de ori mai mult [în moneda locală]. Și e imposibil să supraviețuiești o zi fără asta.”

Mama lui, pe nume Shadia, adaugă: „Uneori putem face rost de pâine doar dacă avem noroc și mereu e o coadă foarte mare în fața brutăriilor”. Iar brutăriile au devenit locuri nesigure. „Întotdeauna sunt oameni care taie coada”, spune Shadia, „și se bat pentru o pungă de pâine”.

Issa Shahine (30 de ani, foto) se bucură că anul acesta nimeni nu a scos arma în brutăria lui. Tânărul sirian se ocupă de o filială a lanțului Loubnan al-Akhdar din Tripoli. În 2022, în fața magazinului său au început să se formeze cozi uriașe, după ce oamenii au început să vină din tot orașul să cumpere pitta.

În ultimii doi ani, s-au înmulțit cazurile de cetățeni furioși care au atacat magazinele alimentare din țara mediteraneană. Pe 12 iulie, înainte de sărbătoarea Eid al Adha, două persoane au fost grav rănite într-o încăierare armată la o brutărie din Al Baddawi, o suburbie din Tripoli. Clienții care așteptau la coadă pentru a cumpăra pâine s-au înfuriat pe cei care săreau peste rând. La un moment dat, cineva a început să tragă. În aprilie 2021, un bărbat a deschis focul și a rănit alți doi în Tripoli, în timp ce o organizație caritabilă locală distribuia ajutoare în alimente în timpul Ramadanului.

„Oamenii vin de departe să ia pâine”, spune Shahine. „Se întâmplă încăierări.”

Libanul nu a ieșit încă din colapsul financiar în care a intrat în 2019, catalogat de Banca Mondială drept „cea mai gravă [criză] pe care a văzut-o lumea în ultimii 150 de ani”.

Dezastrul financiar, întreruperea aprovizionării cu alimente și creșterea prețurilor la făină și combustibil au dus la penuria de pâine din Liban. Prețurile pentru mâncare sunt peste posibilitățile multor libanezi. Iar de când a început războiul din Ucraina, multe brutării au pus lacătul pe ușă.

Guvernul a încercat să plafoneze prețul pâinii și acum oferă subvenții pentru aproximativ 36.000 de tone de făină pe lună. Morile importă grâul cu valută străină, la prețul pieței, și livrează făina către brutării. Morile ar trebui să primească rambursări de la Banca Centrală. Dar plățile întârzie mereu, deoarece Banca Centrală rămâne fără valută.

Făina pe care o primesc brutăriile nu e suficientă pentru a produce pâine pentru toată lumea, așa că multe brutării cumpără de pe piața neagră, spune Shahine. Mulți importatori fac stocuri, iar făina se vinde scump pe piața neagră, iar asta duce la lipsuri. Drept urmare, multe brutării vând pâinea la prețuri mai mult decât duble față de cele impuse de către guvern, ceea ce înseamnă patru dolari pentru un „mănunchi” de pitta, care poate hrăni o familie timp de-o zi. Salariul mediu lunar în Liban este puțin peste 70 de dolari.

Criza pâinii a fost, de asemenea, în centrul frământărilor sociale și politice. Potrivit unui raport publicat de Salvați Copiii în august, bande de stradă au atacat refugiații sirieni pentru că au cumpărat mai multă pâine decât libanezii. De asemenea, au fost cazuri de brutării care au refuzat să vândă sirienilor.

Shahine, care a venit din Siria când avea zece ani, spune că îi este greu să țină brutăria deschisă, dar trebuie să o facă, fiindcă majoritatea oamenilor din cartierele sărace ale orașului au nevoie de pâine pentru a supraviețui.

„Brutăriile se închid”, spune el, „dar trebuie să avem conștiință și să oferim pâine oamenilor”.

Donatorii internaționali ar putea rezolva criza. Banii există, doar că nu ajung în Liban.

În 2021, țara a negociat pentru un împrumut cu Fondul Monetar Internațional (FMI), însă discuțiile au fost blocate din cauza certurilor dintre facțiunile politice din Beirut.

Un nou guvern, condus de fostul prim-ministru Najib Mikati, un magnat al telecomunicațiilor considerat cel mai bogat om din Liban, s-a format în septembrie 2021. Dar parlamentul nu a reușit să treacă legi care să-i protejeze pe cei vulnerabili, statul a rămas fără resurse, Banca Centrală a rămas fără valută, iar moneda locală, lira libaneză, a pierdut peste 90% din valoare în decurs de un an și jumătate. Negocierile cu FMI sunt încă în curs.

Drept rezultat, băncile comerciale au limitat accesul clienților la propriile economii, reducând retragerile de numerar, ceea ce a dus la revolte. Libanul este dependent de importurile de combustibil, iar lipsa de valută străină pentru a cumpăra cantitățile necesare de pe piața internațională a dus la o criză energetică în vara lui 2021. Importatorii au încetat să livreze combustibil, centralele electrice au oprit producția, iar generatorii privați de electricitate au mărit prețurile.

Pe 9 mai, Banca Mondială a aprobat un împrumut de 150 de milioane de dolari pentru a asigura alimente Libanului, în special grâu, dar condițiile împrumutului încă nu au fost aprobate de Parlamentul libanez.

Fără securitate alimentară

Criza pâinii din Orientul Mijlociu nu este doar o consecință a crizei globale, ci a deceniilor de politici agricole și economice interne slabe, potrivit cercetătorului Human Rights Watch Sarah Saadoun. „Una dintre problemele majore din Orientul Mijlociu este că depinde de importuri”, ea spune. „Acest lucru coboară nivelul până la care guvernele pot asigura producția internă de alimente sau stocurile interne”.

Lipsa depozitelor face, de asemenea, ca Libanul să rămână dependent de importurile imediate și mai vulnerabil la fluctuațiile prețurilor și speculațiile de pe piață.

Nu ai unde depozita cereale în Liban. Pe 4 august 2020, sute de tone de azotat de amoniu stocate într-un hangar din portul Beirut au explodat, distrugând mari părți ale orașului, ucigând 260 de oameni și rănind alte mii. Explozia a distrus singurele două silozuri de cereale din țară și a lăsat Libanul fără posibilitatea de a stoca rezerve. Guvernul a anunțat la sfârșitul lunii iulie că vor fi construite noi silozuri pentru a ajuta la reducerea presiunii prețurilor și că mai multe țări sunt dispuse să doneze 100 de milioane de dolari pentru acest proiect. Dar asta nu s-a întâmplat încă.

Saadoun mai spune că o serie de politici adoptate de țările din regiune au dus la criza actuală. „În mod tradițional, guvernele au controlat prețul alimentelor prin subvenții”, spune ea. „Este un mod costisitor și ineficient de a controla prețurile, dar asiguri astfel accesibilitatea. În plus, dacă se adaugă subvenția pentru combustibil care afectează la rândul său prețul alimentelor, obții «o furtună perfectă».”

Orientul Mijlociu este, de asemenea, o regiune cu asistență socială slabă. „[Guvernul] controlează prețurile pentru produse de necesitate, dar nu oferă oamenilor nicio plasă de siguranță pentru bătrânețe sau șomaj”, adaugă Saadoun. „Apoi încep să scoată subvențiile, dar programele de protecție socială lipsesc sau sunt slab subfinanțate. Luate împreună, aceste cauze fac ca Orientul Mijlociu să fie într-o situație proastă. Și nici măcar n-am început să discutăm despre situația politică a regiunii, care este un iad.”

Pe măsură ce războiul din Ucraina a dus la creșterea prețurilor pe piața globală, Libanul a rămas fără energie electrică, combustibil, bani, producție internă de alimente și facilități de depozitare.

Din cauza acestei crize, pâinea a devenit o marfă pentru piața neagră.

Ministrul interimar al Economiei, Amin Salam, a acuzat morile și importatorii că au produs o criză a grâului pentru a exploata ajutorul guvernamental. El crede că aceștia vând făină subvenționată pe piața neagră sau o introduc, prin contrabandă, în Siria. Importatorii au adus 45.000 de tone de grâu în iunie 2022, în timp ce Libanul are nevoie de doar 36.000 de tone pentru a produce pâine: o „supra-ofertă” de 33% în mijlocul a ceea ce ar trebui să fie o penurie globală. Asta e o dovadă că importatorii sau intermediarii fac trafic de cereale în Siria. „Furtul de bani publici, afectarea securității alimentare și furtul pâinii oamenilor constituie o destabilizare a securității naționale”, a spus Salam într-o conferință de presă, în iulie.

Cu toate acestea, importatorii susțin că, deși prețurile alimentelor au crescut, nu au destui bani. În prezent, 11 companii private libaneze cumpără grâu de pe piața internațională în dolari. De asemenea, operează mori și livrează făină brutăriilor din toată țara. Banca Centrală Libaneză ar trebui să le dea acestor companii subvenții. Însă Banca centrală nu are numerar,  rambursările întârzie și importatorii se zbat.

Potrivit unui raport al Ministerului Economiei de la sfârșitul lunii aprilie, reprezentanții importatorilor au declarat că aprovizionarea cu cereale nu e încă o problemă.

Din cauza invaziei rusești în Ucraina, morile libaneze au importat 6 tone de grâu din Moldova, prin portul românesc Constanța, alte 7.500 de tone de grâu românesc la 465 dolari pe tonă, și un alt transport din Emiratele Arabe Unite, grâu ucrainean de dinaintea conflictului.

De la război, prețurile grâului au crescut și au ajuns să fluctueze între 460 și 520 de dolari pe tonă, spune reprezentantul unui fabrici. Dar principala problemă nu a fost disponibilitatea produsului, ci faptul că Banca Centrală Libaneză n-a putut acoperi subvențiile.

Ca răspuns, Federația sindicatelor din panificație a avertizat Ministerul Economiei că, dacă guvernul nu autorizează plăți pentru livrările de făină, atunci „guvernul însuși” ar trebui să înceapă să facă pâine și să o livreze populației.

Dar cum rămâne cu producția internă? Ar putea Libanul să-și asigure propria securitate alimentară prin producția internă de grâu?

În Sultan Yaacoub, un sat de la granița cu Siria, la poalele Munților Anti-Liban, în mica și fertila vale Bekaa, ce găzduiește grosul producției agricole a Libanului, adică mici petice de grâu amestecate cu câmpuri de cartofi și livezi.

Najib Fares, un bărbat înalt în vârstă de 50 de ani, stă pe un scaun de plastic în fața casei sale de țară, aflată lângă un câmp de cartofi.

Ajutoarele guvernamentale pentru fermieri, spune el, au încetat să mai vină din 2018, iar în prezent preferă să producă culturi care aduc mai mulți bani decât grâul. Grâul tare pe care îl cultivă ici și colo este folosit doar pentru rotația culturilor.

„Tot grâul pe care îl producem în Liban îl vindem unui dealer, iar ei îl vând în străinătate, deoarece fermierii au nevoie de valută pentru a supraviețui”, explică Fares. „Vindem intermediarilor din străinătate, nu către țara noastră.”

Potrivit datelor guvernamentale, o parte din grâul dur libanez este exportat în Italia. Ultimul transport raportat a fost însă în 2017: 2,3 tone vândute cu puțin peste 5.000 de dolari.

Un studiu cu privire la agricultura libaneză publicat de Programul ONU pentru Alimentație și Agricultură (FAO) arată că banii publici pentru agricultură sunt puțini, reprezentând aproximativ 1% din bugetul național. Neglijarea agriculturii este o tradiție pentru guvernele libaneze: economia s-a concentrat mai mult pe servicii, care au adus 60% din PIB-ul țării.

Studiul subliniază că, având în vedere lipsa de susținere din partea guvernului, țara a dezvoltat un sistem bazat mai ales pe ferme familiale, menite să asigure subzistența. Ultimul recensământ agricol efectuat în Liban în 2010 arată că 70% dintre fermierii libanezi dețin mai puțin de un hectar de pământ.

Puținele ferme din Liban produc în principal fructe și legume, iar raportul FAO nici măcar nu menționează grâul printre primele 15 culturi.

Fares spune că, dacă înainte de 2011 majoritatea semințelor și îngrășămintelor veneau din Siria, războiul civil i-a forțat pe fermierii din Liban să găsească surse alternative, ceea ce a dus prețurile în sus. Acum pur și simplu trebuie să găsească modalități de a supraviețui, așa că preferă să cultive ceea ce se vinde la un preț mai bun: cartofii.

Dar Siria rămâne încă cheia pentru mulți antreprenori libanezi. Pentru Fares, faptul că trăiește într-un oraș de graniță îl face să conștientizeze cât de multă contrabandă de bunuri subvenționate din Liban în Siria a fost în ultimii ani, inclusiv combustibil și făină.

„30% din importurile noastre merg în Siria”, spune Fares. „Contrabandă. Aduc la 1.500 de lire libaneze/dolar cu subvenții și îl vând la prețul pieței în Siria.”

Nu e doar Libanul. Milioane de oameni care trăiesc în țări din Orientul Mijlociu sunt în prezent lipsiți de alimente esențiale, în special în Yemenul sfâșiat de război.

De vină nu este o „problemă a aprovizionării” cu cerealele necesare, potrivit Sophiei Murphy, director executiv al the Institute for Agriculture and Trade Policy din SUA. Ci mai degrabă e una „de acces”, deoarece milioane de oameni ar putea să nu ajungă la alimente disponibile.

Atunci când apare o criză politică sau financiară, sunt încurajate speculațiile financiare pe piețe, care pot forța prețurile alimentelor să crească dincolo de puterea de cumpărare a economiilor mai sărace. Asta s-a întâmplat după prăbușirea financiară globală din 2008 și se repetă în 2022, după invadarea Ucrainei.

Nu există cu adevărat o lipsă de grâu, ci un climat de frică pe piață, speculații necontrolate și imposibilitatea de a trage la răspundere vreun actor de pe piață.

Piața cerealelor este controlată de câțiva comercianți puternici.

„Nu e vorba că au crescut prețul, nici nu au nevoie să facă asta, ei stau pe loc și profită de faptul că Putin a crescut prețul, că acțiunile Rusiei au crescut prețul”, spune Murphy. „Și apoi știu ce să facă pentru a profita de situație.”

Țări precum Libanul și Egiptul se află deci într-o dilemă. Ar trebui să cumpere cereale când prețurile sunt la cel mai mare nivel, ținând cont că ar putea face oferte pentru o aprovizionare care va ajunge în șase luni? Sau ar trebui să aștepte să vadă dacă prețul scade? Dacă aleg această ultimă cale, riscă ca prețul să urce și mai mult și ar putea să nu reușească să asigure aprovizionarea cu bunuri.

„Țări precum Libanul și Egiptul, care au un contract social prin care au convenit să furnizeze o rație de alimente, nu au spațiu de manevră pentru a aștepta și a vedea ce se întâmplă”, spune Murphy. „La un moment dat, ei trebuie să se angajeze [la achiziția de cereale]. Ei trebuie să ghicească dacă boabele continuă să crească mai sus sau dacă vor scădea.”

Problema, adaugă ea, este că cerealele sunt tratate pe piețele internaționale ca o marfă, și nu un drept uman de bază, accesibil tuturor. Până acum, nu a existat nicio încercare reală la nivel global de a trage piața la răspundere sau cel puțin de a ține o parte din cereale în afara schimburilor comerciale, astfel încât populația din țările care nu își permit să subvenționeze să nu moară de foame.

Credite:

Autori: Ana Maria Luca, Philippe Pernot

Fotografii: Philippe Pernot

Infografie: Razvan Zamfira

Au contribuit: Jihad Moussa, Hussein al-Freij, Michael Bird, Paolo Riva, Vlad Odobescu

 

Acest articol este parte dintr-o serie intitulată The Grainkeepers, susținută de un grant acordat de Journalism Fund.