„Cumpără această geantă virală”, „Ai reducere la absolut orice produs pentru școală pe Shein”, „Învârte ruleta ca să câștigi un cupon de 500 lei”. Sunt câteva dintre reclamele care te bombardează și îndeamnă să cumperi haine, atunci când deschizi o aplicație precum TikTok-ul. Oriunde întorci capul, ai o paletă infinită de articole de îmbrăcăminte din care să alegi. Brandurile de fast fashion au devenit din ce în ce mai creative în a-și targeta clienții. 

Reclamele ascund însă o realitate gravă: industria modei a ajuns a doua cea mai poluantă din lume, după industria energiei. Peste 2.000 de haine sunt aruncate la gunoi în fiecare secundă și, deși producția de haine a crescut enorm în ultimii ani, doar o mică parte din acestea ajung să fie reciclate. 87% din materialele folosite pentru a produce haine ajung să fie incinerate sau aruncate la gunoi. 

Pe lângă costurile de mediu, brandurile din industria modei pe repede înainte au fost acuzate în nenumărate rânduri că își exploatează angajații. Un muncitor din Bangladesh, de exemplu, câștigă pentru munca zilnică în halele fără aer condiționat în jur de 60 de dolari pe lună - cam cât ajung în magazine unele perechi de colanți pe care îi coase cu propriile mâini.

Cu toate acestea, industria fast fashion nu încetinește pasul. Dimpotrivă, trăim în plin apogeu „ultra fast fashion”: haine produse pe bandă rulantă, vândute la prețuri cât mai mici, și cumpărături din ce în ce mai dese, în timp ce tot mai multe haine formează munți de deșeuri. 

În tot acest malaxor, cei mai confuzi sunt cumpărătorii. Ai idee câți litri de apă s-au consumat pentru perechea de blugi de la ZARA pe care tocmai i-ai pus în coș?  Care este costul ascuns al tricoului de 2$ pe care tocmai l-ai comandat de pe Shein? De unde ar trebui să ne cumpărăm hainele, ca să nu contribuim la un dezastru ecologic? Ar trebui să cumpărăm mai rar și mai scump? Cum să nu cedăm impulsului de tipul „trebuie să am acest obiect acum”? 

Am vorbit cu cercetători din domeniul modei, designeri și activiști care încearcă să ofere o alternativă la hainele pe care le găsim în malluri. Împreună cu ei, am schițat câteva soluții locale, la scară mică, poate primele cărămizi la viitorul unei industrii textile mai puțin nocive.

Acesta este primul dintr-o serie de articole transfrontaliere pe tema fast fashion, realizată împreună cu jurnaliștii de la publicația cehă Ekonews și de la publicația italiană Slow News. 

„Moda este o oglindă a societății și are puterea să modeleze cultura după cum își dorește”, spune Martin Margiela, fondatorul casei de modă franceză Maison Margiela. Dacă hainele reușesc să dezvăluie atât de multe despre noi, ce spune industria fast fashion despre direcția în care ne îndreptăm?

Răspunsurile la astfel de întrebări sunt destul de greu de digerat și, de cele mai multe ori, împart oamenii în două tabere. Pe de-o parte, sunt cei care susțin brandurile de fast fashion, pentru că sunt accesibile și oamenilor care nu și-ar permite acele articole de îmbrăcăminte în alte condiții. Într-adevăr, hainele pe care le găsim în mall-uri și în nenumărate magazine online sunt produse în serie, foarte rapid, dar prețurile lor sunt tentante, mai ales în contextul a numeroase sezoane de reduceri. 

Pe de cealaltă parte se află cei care avertizează de ani buni că direcția în care se îndreaptă giganții precum ZARA, H&M sau, mai nou, Shein și Temu, trebuie să se schimbe cât mai curând. Industria modei este a doua cea mai poluantă din lume și produce în fiecare an aproximativ 1.2 miliarde de tone de gaze cu efect de seră, mai mult decât emisiile transportului aerian și cel maritim cumulate. Cauzează aproximativ 20% din poluarea globală a apei curate și consumă aproximativ 79 de trilioane de litri de apă în fiecare an. Doar ca să creezi o pereche de jeanși este nevoie de aproximativ 7.500 litri de apă, echivalentul cantității de apă pe care un om obișnuit o consumă în șapte ani.

Sute de articole încearcă să explice ce se ascunde în spatele prețurilor mici de la giganți precum ZARA, Shein sau Temu. Costul real al fast fashion se revarsă nu doar asupra mediului, ci și pe muncitorii din industrie, care lucrează în clădiri insalubre, punându-și viața în pericol. Este resimțit de copiii care lucrează în fabrici sau de culegătorii forțați să adune bumbac pentru rochia cu volane care costă puțin peste 20 de lei pe Shein. 

Videourile cu munți de haine ca cei din deșertul Atacama sau investigațiile undercover care arată ce se întâmplă de fapt în fabricile de confecții din Asia au încercat să atragă atenția asupra problemei, însă nimic nu pare că produce vreo schimbare rapidă.

Marile companii producătoare de haine s-au obișnuit să aibă lanțurile de producție în țări îndepărtate, precum Bangladesh sau China, unde nu există prea multe constrângeri legislative. Dezastrul de la Rana Plaza din 2013, când o fabrică de confecții de opt etaje s-a prăbușit, omorând peste 1.000 de persoane, a fost printre primele semnale de alarmă care au arătat că una dintre principalele hibe în discuția despre fast fashion vine de la procesul în care sunt produse aceste haine. Primark, Walmart, Mango sau Benetton sunt printre brandurile care își produceau hainele în clădirea de la marginea orașului Dhaka, din Bangladesh.

La 11 ani de la accidentul dezastruos de la Rana Plaza, nu pare că lucrurile s-ar fi îmbunătățit pentru muncitorii care ne cos hainele. Oamenii muncesc ore în șir în aceeași poziție, lucru care duce la probleme musculare, iar fabricile nu au aer condiționat sau lumină naturală, potrivit Dianei Quoriz, o cercetătoare care a intervievat liderii sindicatelor textile din Asia.

În acest context, devine din ce în ce mai greu să convingi oamenii de impactul devastator al acestei industrii.

„În România, de exemplu, nu mai avem fabrici. Atunci, normal că reflexul oamenilor va fi să spună „De ce m-ar interesa pe mine de acei muncitori? Și eu lucrez pe bani puțini””, explică Petra Pătruți, cadru didactic asociat, Doctorand Management, Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) care a contribuit la mai multe cercetări privind evoluția industriei fast fashion.

Până acum, nici statisticile, nici investigațiile și nici campaniile de conștientizare nu reușesc să oprească oamenii din a cumpăra și mai multe haine.

Am încercat să înțelegem cum se explică acest paradox: dacă industria fast fashion este atât de dăunătoare, cum se face că este într-o continuă creștere? Ce îi determină pe oameni să cumpere și de unde ar trebui să intervină responsabilitatea?

Dacă vreau un lucru, trebuie să-l am acum

Aproape dintotdeauna stilul a reprezentat o monedă socială pentru cine își permitea asta, dar privilegiul de a-ți schimba garderoba zilnic sau o dată la două zile este extrem de recent. 

Haul-urile, în care oamenii fac parada lucrurilor noi pe care și le-au cumpărat, cu sute de produse, influenceri care își schimbă estetica la două zile, dar și reclamele agresive la brandurile de fast fashion, cu algoritmi din ce în ce mai sofisticați, au pus bazele unei culturi în care tot ceea ce-ți dorești este la un click distanță. Devine din ce în ce mai greu să-ți dai seama că nu ai nevoie de lucrul acela pe moment, pentru că trendurile vin și pleacă atât de repede, încât e probabil să simți că ratezi valul dacă nu reacționezi rapid.

Lanțul Inditex, compania multinațională cu sediul în Spania, e momentan gigantul numărul unu pentru fast fashion, iar printre brandurile pe care le deține se numără Zara, Bershka, Massimo Dutti, Oysho, Pull&Bear, Stradivarius. A fost printre primele care au dat tonul modei rapide cu care ne-am obișnuit acum.

„Într-unul dintre magazine vei întâlni un accent franțuzesc, în altul unul spaniol, însă toate vorbesc aceeași limbă când vine vorba de modă. Este o modă pe care o înțeleg tinerii pasionați de modă accesibilă, care vor să-și schimbe hainele la fel de des precum nuanța rujului”, scria New York Times în 1989, la deschiderea primului magazin ZARA din New York. 

Pe atunci, stocul de haine se schimba în magazine odată la trei săptămâni. Perioada asta s-a micșorat, iar acum durează cam două săptămâni ca în magazine să fie adusă marfă complet nouă. Articole noi sunt însă adăugate pe rafturi cam de două ori pe săptămână. Nici nu mai e nevoie să mergi în magazine ca să cumperi hainele mereu în schimbare, fiindcă brandurile vin ele spre tine, prin intermediul unor algoritmi din ce în ce mai preciși. Platformele de social media au un al șaselea simț pentru targetare și te bombardează cu oferte și reclame la fiecare scroll. 

Temu, compania chineză de ultra fast fashion, a pompat în 2023 sume uriașe de bani în reclame pe social media, 75% din marketingul companiei având loc pe platforme precum TikTok sau Instagram. Unele dintre ele îți prezintă produsele de pe aplicație ca fiind „gratis”, iar odată ce ai dat clic, e foarte probabil să nu mai ieși prea curând de acolo. 

Gândită asemenea unui joc și izbitor de asemănătoare cu jocurile de noroc, din cauza promoțiilor și tombolelor pe care le folosește, aplicația poate să devină uneori chiar o dependență.

„Înainte, inclusiv în România, existau aceste ateliere de croitorie, unde fiecare persoană putea să-și facă hainele”, explică Elvys Sandu, designer și membru REDU, inițiativa slow fashion a Asociației Mai Bine, care derulează campanii de educare despre ce înseamnă dezvoltarea durabilă și sustenabilitatea. „Ce vreau să spun cu asta e că până și contactul cu cel care te îmbrăca era mult mai apropiat”.

Apropierea de cel care-ți face hainele ajută la înțelegerea procesului de producție și a costurilor din spatele unui obiect de îmbrăcăminte. Dacă oamenii ar fi mai obișnuiți să-și creeze hainele la croitor sau ar fi mai curioși de unde vin hainele pe care le găsesc cu atâta ușurință în magazine, ar mai scăpa de mentalitatea de tipul „trebuie să am acum acest produs”, este de părere Sandu.

„E foarte greu să convingi pe cineva că are nevoie de un produs mai scump, pentru care e nevoie să strângă bani o perioadă. Asta ar însemna să cumpere ceva nou odată la șase luni. Doar că mulți caută diversitatea în lucruri și în aparențe. Cred că asta vine și odată cu vârsta”, continuă designerul de la REDU. „Dacă tinerii nu prea au bani, atunci normal că vor merge pe varianta cea mai ieftină. Părerea mea este că și statul ar trebui să intervină cu niște legi care să interzică vânzarea unor produse care se strică după o spălare”.

Când fast fashion devine ultra fast fashion

În ciuda problemelor grave ale industriei textile, jucătorii de pe piață au găsit noi metode prin care pot să producă și mai rapid, la costuri tot mai mici. Ultra fast fashion vine la pachet cu lanțuri de producție mult mai rapide șo oferte noi, din secundă în secundă. Prin microtrendurile pe care le aruncă spre consumatori, cum ar fi strawberry girl sau ballet core, amplifică senzația că le poți rata dacă întorci privirea chiar și pentru un minut. 

Sheng Lu, profesor care studiază moda și confecțiile la Universitatea Delaware, a arătat, într-un interviu acordat Reuters, câte haine produc anual marile companii de fast fashion. Datele arată cum companii precum Shein sau Temu se disting de brandurile cu care ne-am obișnui până acum prin faptul că produc din ce în mult mai mult.

Astfel, din noiembrie 2022 și până în noiembrie 2023, Zara și H&M au adus 40.000, respectiv 23.000 de noi articole pe piață. În tot acest timp, Shein a introdus 1.5 milioane de produse. Asta înseamnă de 37 de ori mai mult decât ZARA și 65 față de H&M.

Shein și Temu fac trecerea de la era fast fashion la ultra fast fashion. Chiar dacă cele două companii sunt luate, de cele mai multe ori, la pachet, modelele lor de business diferă. 

Temu este punctul de mijloc între furnizori și consumatori și găsești pe site-ul lor absolut orice, de la covorașe de baie, până la rochii de nuntă. Shein cumpără hainele din fabrici și le vinde sub eticheta sa. Ceea ce face produsele lor mult mai atractive este prețul, care este atât de mic pentru că, de cele mai multe ori, articolele de pe Shein sau Temu sunt scutite de taxe vamale. Ca să fie taxate pe piața europeană, ele trebuie să depășească 150 euro, ceea ce se întâmplă foarte rar. 

Inteligența artificială joacă un rol important în modelul de business online-only creat de către cele două companii gigant. 

Peter Pernot Day, membru în boardul executiv Shein, spune că organizația sa folosește tehnologia bazată pe inteligență artificială doar ca să afle care sunt microtrendurile după care ar trebui să se ghideze, și ca să reducă, de fapt, cantitatea de deșeuri textile. În același timp, alții sunt de părere că inteligența artificială a permis companiei să fure și mai mult din munca brandurilor mici: cu ajutorul AI, se găsesc extrem de rapid tipare sau design-uri pe internet, care sunt trimise ulterior direct în fabrici. În felul acesta, timpul de producție e mult mai scurt și fabricile pot crea mult mai multe produse.

Oficial, Shein este compania de fast fashion care a poluat cel mai mult în 2023, potrivit unei analize de sustenabilitate realizată de Business of Fashion. Publicația a arătat că emisiile organizației au depășit aproape de două ori rata veniturilor sale. Două miliarde de comenzi care nu au fost taxate au fost livrate în Europa din alte continente. De asemenea, doar în luna iulie, Shein a trimis aproape 900.000 de colete către Statele Unite, în fiecare zi, transportul acestor pachete fiind, la rândul lui, foarte poluant. 

Administrația Biden încearcă să limiteze numărul coletelor Shein și Temu care intră în țară, noua legislație urmând să crească prețurile pe care companiile trebuie să le plătească ca să livreze pachetele consumatorilor. Franța încearcă la rândul ei să limiteze impactul giganților chinezi pe piață: în primăvara lui 2024, a adoptat o lege care prevede introducerea unor taxe pentru fiecare comandă de pe site-urile de ultra fast fashion și, pe viitor, interzicerea reclamelor la astfel de produse. 

Sănătatea, un alt cost ascuns 

În tot acest timp, un raport realizat de Public Eye arată că angajații Shein ajung să lucreze până la 75 de ore pe săptămână în schimbul a 6.000 - 10.000 de yuani, adică aproximativ 1.000 de dolari. În noiembrie 2023, muncitorii din fabricile de textile din Bangladesh au ieșit în stradă ca să ceară condiții de muncă decente și salarii mai mari, spunând că există riscul ca familiile lor să nu aibă ce mânca dacă nu sunt plătiți mai mult. 

Lucrătorii din fabricile unde sunt produse mai toate hainele care ne ademenesc din noile colecții sunt expuși la procese industriale extrem de nocive, de prelucrare și vopsire a materialelor textile sintetice. 40% din procesele de vopsire conțin clor, „o substanță cancerigenă cunoscută”. Asta nu duce doar la o incidență mai mare a cancerului, ci și a bolilor pulmonare grave și creșterea riscului de apariție a altor boli. Studiile arată că în multe cazuri, lucrătorii ajung să aibă o incidență mai mare a cancerului de vezică urinară, cel mai studiat și mai cunoscut cancer în industria de fast fashion, din cauza posturii la locul de muncă. 

Centrul pentru Diversitate Biologică scrie într-un raport că „efectele nocive pot fi resimțite chiar și de consumatorul de fast fashion”. Asta pentru că foarte multe articole de îmbrăcăminte conțin o varietate de substanțe chimice periculoase, precum PFAS (substanțe chimice sintetice), coloranți azoici, ftalați și formaldehidă. „Aceste substanțe chimice prezintă riscuri de iritare, probleme respiratorii, de dezvoltare și de reproducere și anumite tipuri de cancer”, mai arată raportul.

În luna august, autoritățile din Coreea de Sud au descoperit că unele produse de pe site-urile Shein și Temu conțineau niveluri ridicate de substanțe toxice. Spre exemplu, o pereche de pantofi avea niveluri semnificativ de ridicate de ftalați, cu 229 de ori mai mult față de limita legală. Oficialii din Seul au spus că substanța „afectează funcțiile de reproducere, cum ar fi reducerea numărului de spermatozoizi, și poate provoca infertilitate și chiar naștere prematură”.

Pentru că multe dintre haine ajung la gropi de gunoi, acestea devin un spațiu cu risc ridicat de îmbolnăvire și contaminare pentru oameni și mediul înconjurător. Hainele prost gestionate ajung să umple gropile de gunoi, care apoi poluează apa, aerul (atunci când sunt arse) și comunitățile care le înconjoară. 

În acest context complicat, există oare alternative, astfel încât să ne cumpărăm hainele într-un mod mai responsabil?

Slow fashion aduce hainele mai aproape de oameni

Auzim tot mai des de termeni precum „modă sustenabilă”, „circularitate”, „eco-fashion” sau „slow fashion”. Ca să înțelegem mai bine ce propun, îi luăm pe rând.

Slow fashion presupune o încetinire a procesului de fabricare a hainelor. Producătorii folosesc tehnici manuale – cusut, brodat, croșetat – și materiale cât mai puțin procesate, astfel încât produsele rezistă și sunt folosite mai mult. Cumpărătorul devine un coproducător al produsului, pentru că el alege modelul, merge în atelier și ajunge să se apropie de producător. 

Jurnalista Kate Fletcher a folosit prima dată termenul în 2007, ca să sublinieze că mișcarea ia în calcul impactul producției și consumului asupra ecosistemului și a comunităților, așa că oferă timp resurselor să se regenereze. 

Slow fashion referă la moda produsă prin tehnici ce necesită timp și e apărută ca reacție la fast fashion. Se diferențiază de eco fashion (moda ecologică), care înseamnă reducerea substanțelor toxice din producerea hainelor, și de ethical fashion (moda ce pune accentul pe etică), care militează pentru drepturile angajaților în domeniu. Cei care susțin slow fashion încearcă să țină seama tuturor resurselor și oamenilor implicați în proces, astfel încât producerea unui obiect de îmbrăcăminte să devină cât mai sustenabilă. 

Această abordare presupune un sistem local și transparent de producție și folosirea unor materiale sustenabile, curate, în care producătorii să valorifice resursele locale și să încurajeze diversitatea. Exemple sunt schimburile de haine, cluburile locale de tricotat și modele de afaceri care să folosească metode tradiționale de fabricare a textilelor.

Prin transparență, producătorul și consumatorul au o relație cât mai apropiată, mediată de cât mai puțini intermediari. În plus, cei care adoptă slow fashion urmăresc să ofere cumpărătorilor o experiență, prin materiale cât mai plăcute la atingere, durabile și ecologice.

Adelina Toma este un designer român care a îmbrățișat slow fashion. În 2019 a fondat Ițe Urbane, un atelier slow fashion din București, iar de doi ani se întreține complet din asta. Corsete tie-dye, kimonouri din mătase în culori impresionante, dar și așternuturi din bumbac sunt câteva dintre articolele pe care le vinde pe site-ul ei. În prezent are o angajată, care o ajută la croit. Ea gândește designul hainelor, le coase, le promovează, le vinde și menține relația cu clienții. Are un master în literatură și cultură italiană și a învățat să coasă de pe Internet și din cursuri pe care le-a plătit.

Un exemplu de proces lent pe care îl folosește este vopsirea naturală a țesăturilor. Culege diverse plante, pe care le fierbe și aplică pigmenții pe material. 

„În aceste procese, cumva pui frână și spui: Îmi dau timp mie, plantei și materialului. Iei ceva înapoi din ce ți-a fost luat odată cu industrializarea și transformarea societății în mașina asta de produs și de consumat”. 

Adelina nu are colecții sezoniere, ci doar una la care mai adaugă odată la ceva timp produse noi. Hainele sunt din materiale  naturale  (cânepă, in, bumbac, mătase) produse în România, lângă București, și în Italia, destul de aproape de casă. În plus, menține o relație cu clienții, pe care îi invită în atelier să își aleagă materialul, să îi măsoare și să își exprime preferințele. Fiecare comandă are o cerere în spate, iar tot procesul este unul artizanal și negrăbit.

Chiar dacă aceste haine costă semnificativ mai mult decât cele de masă, modelul poate fi adoptat treptat de către producătorii încurajați să facă asta. La fel ca în cazul mâncării, unde creșterea conștientizării și educației despre efectele nocive ale fast food a dus la dezvoltarea mai multor rețele de producători locali. De altfel, alternativa slow fashion se aliniază la mișcarea slow food – un manifest la adresa fast food pe care gastronomul Carlo Petrini l-a pornit la finalul anilor ‘80, în Italia. 

Designera crede că oamenii vor avea întotdeauna dorința să-și cumpere piese vestimentare, chiar dacă în prezent există haine arhisuficiente. Așa că își dorește ca munca ei să fie o alternativă sănătoasă, care respectă viața pe Pământ. Ca să ajungem să vedem mai mulți oameni care cumpără produse slow fashion, Adelina Toma crede că avem nevoie de mai multe canale de educație despre consecințele fast fashion.

Pași mici pentru o relație mai sănătoasă cu hainele

Fashion Revolution este un astfel de canal. După dezastrul de la Rana Plaza, Orsola de Castro, designer axat pe tehnici slow fashion, upcycling și activistă, și Carry Somers, creatoare de modă din Marea Britanie, au fondat această mișcare non-profit, care acum are birouri în peste 75 de țări, inclusiv România.

Mariana Stan, coordonatoarea organizației internaționale pentru România, crede la rândul ei că schimbarea semnificativă în modă poate să vină doar prin educație. A colaborat cu revista Glamour și lucrează de peste 15 ani în PR, iar la Fashion Revolution a început cu pași mici un proces educațional care să-i ajute pe oameni să înțeleagă mai bine relația lor cu hainele. 

Mai întâi le-a arătat oamenilor cum să citească o etichetă. Chiar dacă pare un lucru banal, de multe ori nu știm ce reprezintă simbolurile puse acolo. „Este unul dintre lucrurile care te ajută să prelungești durata de viață a unui obiect vestimentar. E doar una dintre etapele care trebuie parcurse pentru a vorbi de o oarecare sustenabilitate în modă”, explică Stan.

De asemenea, încearcă să acționeze și la nivel legislativ, punând presiune pe autorități să reglementeze mai bine felul în care funcționează industria textilă. 

Cei de la Fashion Revolution au ținut și ateliere de mending (reparare), evenimente de swapping (unde oamenii pot să-și schimbe haine între ei) sau sesiuni în care au vorbit despre întreținerea hainelor. 

Chiar dacă toate aceste lucruri sunt esențiale, uneori, ele par a fi doar o picătură într-un ocean de nevoi. Fără legislație care să sprijine mișcările activiștilor sau ale micilor designeri, lucrurile vor rămâne neschimbate.

Totuși, cât poate să repare legislația?

La nivel european, legislația nu abordează tot timpul direct industria fast fashion, ci mai degrabă efecte pe care aceasta le-a generat prin consumul excesiv de materiale textile de proastă calitate, fără nicio infrastructură de reciclare sau reutilizare. Astfel, politicile publice adoptate în ultimii ani încearcă să facă produsele mai durabile și mai prietenoase cu mediul, să evite poluarea și să fie reutilizate cât mai îndelung. 

Cam asta înseamnă economia circulară pe care UE o definește drept „un model de producție și de consum care presupune împărțirea, închirierea, reutilizarea, repararea, recondiționarea și reciclarea materialelor și produselor existente cât mai mult timp posibil”.  

În 2020, Comisia Europeană a adoptat un nou plan pentru o economie circulară, iar textilele au devenit una dintre direcțiile principale de acțiune, pe lângă plastic, risipa alimentară, electrocasnice și altele. 

Pentru textile, avem pe de o parte instituirea unor măsuri de proiectare ecologică care au dus la adoptarea Directivei pentru Ecodesign, intrată în vigoare din luna iulie a acestui an. Regulamentul stabilește un cadru legal care, în timp, ar trebui să facă ca aproape toate produsele de pe piața Uniunii să fie mai sustenabile. Asta înseamnă să folosească mai puțină energie, să dureze mai mult, să poată fi reparate cu ușurință, să conțină mai puține substanțe problematice, să poată fi reciclate cu ușurință și să aibă o amprentă de carbon și de mediu mai redusă pe durata ciclului său de viață. 

Carbonfact scrie că „brandurile de modă care doresc să vândă pe piața UE vor trebui să abordeze proiectarea produselor de la început până la sfârșit, luând în considerare „durabilitatea, reciclabilitatea și includerea de materiale reciclate.” Tot ei preconizează că noile cerințe de proiectare ecologică pentru textile vor fi finalizate până la jumătatea anului 2025. 

Directiva a introdus și Pașaportul Digital al Produselor, care va include informații cheie despre materialele folosite de-a lungul procesului de producție, cum poate fi reparat, dar și ce impact are produsul asupra mediului. 

A doua direcție vizează colectarea separată a deșeurilor textile, pe care statele membre trebuie să le asigure începând cu 1 ianuarie 2025. Statele ar trebui să stimuleze sortarea, reutilizarea și reciclarea textilelor, inclusiv prin inovare și prin încurajarea aplicațiilor industriale și a măsurilor de reglementare. O nouă măsură privind deșeurile este răspunderea extinsă a producătorilor, care se aplică momentan la plastic. Pe scurt, firmele care introduc pe piață textile vor fi obligate să asigure sau să contribuie la gestionarea deșeurilor. Totuși, încă nu există niciun obiectiv clar de reducere a deșeurilor textile pentru 2032. 

Tot anul acesta a fost aprobată și directiva privind „obligația de diligență” care impune o serie de standarde minime (și amenzi) care ar trebui să reducă impactul negativ real sau potențial al unor companii din sectoarele deosebit de sensibile la încălcările de mediu sau la exploatarea copiilor, cum ar fi industria textilă. Ele sunt obligate de acum și să facă un plan de tranziție către practici sustenabile, astfel încât să fie aliniate cu Acordul de la Paris. 

Strategia pentru Textile Sustenabile și Circulare, publicată în 2022, urmărește și ea același lucru pe hârtie, iar Green Claims Initiative interzice producătorilor să folosească, pe etichete și în reclame,  afirmații generale precum „verde”, „ecologic” sau „bun pentru mediu”, cu excepția cazului în care acestea chiar sunt susținute de o etichetă ecologică recunoscută de UE sau de o altă autoritate.

Totuși, faptul că există politici pentru economie circulară, nu înseamnă că ele au și un efect direct în a diminua sau ameliora industria fast fashion. O analiză comprehensivă publicată anul acesta arată că planurile UE sprijină în mod predominant extinderea activităților circulare, dar investește mai puțin în a pune capăt sistemului actual în care oamenii cumpără un produs, îl folosesc și apoi îl aruncă.

Autorii studiului concluzionează că „politicile actuale ale UE sunt imature și că există lacune clare privind reglementarea. Este nevoie de politici care să reglementeze multe alte hibe, cum ar fi interdicții privind obsolescența planificată (faptul că după un număr prestabilit de purtări/spălări, hainele nu mai pot fi purtate) sau de interdicții privind distrugerea bunurilor nevândute. Această practică este extrem de poluantă și de risipitoare, având în vedere resursele care se consumă pentru fabricarea hainelor, dar mai ales dacă ne uităm la impactul asupra mediului. Arderea hainelor nevândute este interzisă prin lege începând din iulie 2026.

Guvernul, unul dintre principalii responsabili

În legislația românească, cele mai recente măsuri privind managementul textilelor datează din  2021. Ele se aplică în general la prevenirea generării deşeurilor și încurajează reutilizarea produselor prin scheme de ajutor pentru antreprenori. Ce e important, însă, este că producătorii de deşeuri şi deţinătorii de deşeuri au obligația să implementeze colectarea separată pentru textile până la data de 1 ianuarie 2025, iar autoritățile ar trebui să asigure spaţiile necesare pentru colectarea separată a acestora. 

Alte câteva măsuri sunt incluse și în Planul de Acțiune pentru Strategia Națională privind Economia Circulară, publicat în 2022, dar majoritatea se referă la transpunerea legislației europene în contextul românesc. Problemele pe care le ridică însă fast fashion sunt însă absente din discursul public al instituțiilor românești. 

Petra Pătruți, doctorandă în Management la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), care a studiat fenomenul fast fashion în România, este de părere că trebuie să vedem niște măsuri mai ferme din partea Guvernului:

„În punctul acesta nu există un cadru legislativ care să le impună organizațiilor fast fashion să aibă departamente de sustenabilitate, cum este în cazul ambalajelor, cum vedem că s-a întâmplat cu PET-urile. Momentan, din punct de vedere legal este doar un raport de sustenabilitate anual, dar nu au obligații și nu au penalități în cazul în care ard aceste articole vestimentare. Pentru că asta se întâmplă de obicei, se trimit la ardere”.

Până în 2025, lucrurile pare că stau însă pe loc în ceea ce privește legislația națională. Cercetătoarea crede că ar trebui să apară un set de măsuri clare care să combată efectele negative ale industriei, altminteri, e posibil să fim luați total pe nepregătite atunci când noua legislație privind deșeurile textile ar intra în vigoare.

Un efort pe toate planurile

În toată această dezbatere despre fast fashion vs. modă sustenabilă, alternative mai scumpe sau mai ieftine, legi care să oblige companiile să respecte anumite standarde sau schimbarea atitudinilor consumeriste, încă nu e clar ce poate să funcționeze cu siguranță pentru ca hainele pe care le purtăm să nu vină la pachet cu costuri uriașe pentru mediu și oameni. 

Un lucru e cert: consumul excesiv cu care ne-am obișnuit nu se numără printre rezolvări. La nivelul României nu există date prea multe care să ne spună câte haine cumpărăm, însă dacă urmăm câtuși de puțin trendurile internaționale, situația e îngrijorătoare. În Europa, de pildă, oamenii au cumpărat, în medie, 42 de articole de îmbrăcăminte doar în 2023. Marea Britanie, Germania, Italia, Franța și Spania sunt țările din fruntea clasamentului. Australienii cumpără cele mai multe haine din lume, potrivit datelor pe care le avem la dispoziție: aproximativ 56 de articole de îmbrăcăminte într-un an, americanii 53, iar chinezii 30.

Într-un context dominat de milioane de opțiuni, trenduri care se schimbă de la o zi la alta și, uneori, presiunea socială de a adera la ele, oamenii care lucrează în domeniul modei cred că o opțiune ar fi, pe lângă schimbarea treptată a obiceiurilor de consum, reîntoarcerea la unele practici pe care le aveau bunicii noștri.

„Ar trebui să existe o legătură mai mare între noi și cei care ne produc hainele. Suntem cu toții diferiți, inclusiv construcția corpului nu arată la fel, iar hainele pe care le găsim pe piață sunt standard, după anumite mărimi”, explică Elvys Sandu, designer slow fashion și membru REDU, inițiativă organizației Mai Bine. „Nu găsești mereu haine care să ți se potrivească. Dacă am oferi mai multă atenție hainelor și am avea mai multă răbdare, să nu avem impulsul ăsta de cumparare al unui produs doar pentru că ne place pe moment. Ar trebui să fim mai atenți cu noi. Momentan, cred că e vorba și de un self awareness care ne lipsește”.

O altă soluție ar fi, în loc să lăsăm toată responsabilitatea la marile companii, să încercăm să păstrăm o oarecare circularitate în interiorul propriei comunități. Poate că nu știi unde ajung hainele pe care le lași într-o cutie de colectare de pe stradă, dar știi sigur că, dacă-i dai fusta portocalie verișoarei tale, ea o va purta. Sau dacă donezi hainele nepurtate unei organizații care sprijină cauze sociale, ele vor face mult mai mult bine decât dacă zac în dulap.

Evenimentele de schimb de haine (swapping), care izvorăsc fix din obiceiurile astea și sunt moștenite de la părinți, au devenit din ce în ce mai populare în Marea Britanie, de exemplu. Să te aduni la un loc cu alți oameni și să schimbați lucruri nu este doar despre haine, ci ajunge și să creeze un simț al comunității și al împărtășirii.

Magazinele second hand rămân încă principala alternativă pentru cei care încă vor să cumpere haine, însă nu vor să apeleze la giganții din malluri. Despre ele și implicațiile acestui model vom discuta pe larg într-un alt material din această serie.

Editor: Andra Matzal

Acest articol a fost realizat cu sprijinul  Journalismfund Europe.

Editor: Andra Matzal

Acest explainer a fost realizat cu sprijinul Journalismfund Europe.