Acum 12 ani, „un vâjâit” a trecut prin Petrila. Artistul Ion Barbu s-a apucat să vopsească versuri din poeți români pe ziduri, pe blocuri și pe case. În drumurile ei prin orășelul minier din Valea Jiului, Cristina Șandor, fost inginer tehnolog la Mina Petrila, a rămas pe gânduri după ce-a văzut un citat de pe zidul unui restaurant. Nu mai știe din ce poet era, dar suna cam așa: „Lumea e cea pe care Dumnezeu o merită.” La început s-a înfuriat: „Uite ce lume rea merită Dumnezeu.” Peste câteva zile, însă, cum tot trecea pe-acolo și recitea, și-a dat seama, de fapt, ce splendidă lume merită Dumnezeu: „Mi s-a transformat gândul din ceva negativ în ceva pozitiv. Fără să-și dea seama, omul învață pe drum, se gândește, se întâmplă ceva în mintea lui.” 

Mesajele desenate de Barbu l-au atins și pe Claudiu Mârlogeanu, fost lucrător în mină, un bărbat voinic cu mustață. Pe un zid a văzut asta: „Scriu pentru că nu mă ascultă nimeni.” Iar pe el chiar nu-l ascultau petrilenii când încerca să discute cu ei despre ce se poate face în oraș. Aveau destule pe cap, erau prea triști și neputincioși. Aşa că Mârlogeanu s-a gândit să scrie. A făcut site-ul Realitatea Petrileană, unde petrilenii de pretutindeni îi citesc ideile și informațiile pe care le adună despre oraș. 

Unii localnici s-au simțit, însă, jigniți. Experimentul artistic al lui Ion Barbu - o „tabără de noapte” în care oameni din Petrila și din afara zonei au scris și ei pe ziduri - a stârnit un mare scandal local, spune artistul: „A fost perceput ca un act de vandalism. Autorii au fost catalogați de populație, autorități și presa locală drept sataniști și bolnavi mintal.” Undeva scrisese „Petrila, periferie culturală”. Cineva a șters mesajul cu bidineaua. La fel au dispărut și altele în următoarele luni, cu binecuvântarea primarului de la acea vreme. 

Acum, Cristina Șandor mai știe doar de-o bucată dintr-un citat, o întrebare scurtă care-a supraviețuit pe un zid: „Cine ești.”

Poate știi cine e Ion Barbu. I-ai întâlnit măcar o dată caricaturile și bulele satirice în paginile din Adevărul, Evenimentul Zilei, Academia Cațavencu sau Dilema Veche. E un bărbat bine, de 64 de ani, un tip molcom care se hrăneşte cu umor. S-a născut în Petrila și a prins rădăcini acolo. Chiar dacă a avut ocazia să plece după ce-a ajuns celebru, ceva îl ține în oraș. Îl consideră un laborator viu care i-a permis să tot experimenteze și crede că „din orașele mici se pot naște lucruri mari.”

A vopsit ziduri şi garaje, a organizat expoziţii, a adus teatru şi muzică într-un loc din care dispăruse cultura, a făcut muzee şi acțiuni de protest pentru a aţinti ochii lumii asupra Petrilei. El şi micul său grup de gherilă au stopat recent demolarea unor clădiri din mina oraşului, închisă acum doi ani. Caricaturistul a lucrat acolo 15 ani ca inginer topograf.

Acțiunile lui pentru salvarea minei au făcut subiectul proaspătului documentar Planeta Petrila al lui Andrei Dăscălescu, unde Barbu e co-star alături de minerul Cătălin Cenuşă. Filmul a fost al doilea vâjâit. A făcut turul României și i-a depășit granițele. Publicul a putut înțelege mai bine drama unui orășel care-a murit odată cu mineritul. Un loc care s-a degradat încet și unde administrațiile n-au căutat până acum nicio strategie care să-l aducă din nou la viață. 

Barbu a insuflat viaţă în el și crede că Petrila poate renaşte prin cultură şi turism. Nu se simte, însă, apreciat pe plan local. Asta ne-o confirmă și primarul Petrilei, Vasile Jurca, ales anul trecut: „Barbu e foarte apreciat în afara comunității. La noi în comunitate există încă reticență față de el. Eu cred că e un om de valoare, dar majoritatea artiștilor mari îs apreciați abia după ce trec în neființă (râde). I-am spus și lui asta.”

Petrila începe cu cimitirul, o întreprindere prosperă: zidul nou și solid, din cărămidă, se întinde mult pe lângă șosea, iar crucile albe urcă pe un delușor, printre copaci. Drumul spre centru continuă cu două șiruri de case orientate spre stradă. Blocurile răsar abia după intersecția cu strada Minei și fac un lanț paralel cu ce-a mai rămas din clădirile exploatării. Cărbunele s-a dus de când s-a închis mina, în 2015, oameni încă mai sunt în oraș. În jur de 25.000, cu 5.000 mai puțini decât la sfârșitul anilor ’80, când Petrila și-a atins perioada de glorie. Dintre aceștia, mai mult de o treime sunt plecați la muncă. Dintre cei rămași, vreo 700-800 lucrează la Lonea, a doua mină din oraș, care se va închide şi ea, iar vreo 200 trăiesc din ajutoare sociale.

Ce pot face oamenii aici ca să le fie mai bine?, îl întrebăm pe primarul Vasile Jurca:

„Mulți mă întreabă în ce domeniu [să lucreze] și le tot zic să se orienteze către domenii din astea în care sunt și resurse naturale. Îi încurajez să-și facă afaceri pe lemn, pentru că avem lemn. Cineva chiar a obținut fonduri și urmează să dea drumul la o făbricuță din asta de prelucrat fructe de pădure. Avem munții în jur, au ciuperci, au afine, zmeură, chiar și mure. Ar mai merge o făbricuță de făcut ceaiuri pentru că, la fel, avem tot felul de plante medicinale în zonă care pot fi culese, nici nu trebuie să faci cultură.”

În rest, pe la parterul blocurilor supraviețuiesc second-hand-uri, case de amanet, săli de jocuri, case de pariuri unde petrilenii pot miza pe câini sprinteni care să le-aducă bogăție. Cu cât magazinele sunt mai neînsemnate, cu atât explodează în mărfuri mai colorate scoase la drum. Trotuarele sunt mai degrabă goale, chiar și în miez de zi. Copiii caută umbră prin Parcul Pensionarilor, joacă acolo „adevăr sau provocare”. Probabil că tot acolo își încropesc şi planurile de evadare. E complicat și cu ei: sunt tot mai puțini și mai blazați. 

Alina Hoarcă, care-a militat alături de Barbu pentru salvarea minei, predă matematică în Petroșani, orașul vecin, dar e născută în Petrila și locuiește aici, într-un bloc pe zidul căruia Barbu a vopsit un plic roz. Când a terminat ea gimnaziul, la jumătatea anilor ’90, erau cinci clase pe serie. Acum abia mai sunt două, iar școlile au fost comasate. „Încerci să faci educație unor copii care știu că n-au nicio șansă aici și-și doresc să plece. Îți dai seama ce forță de convingere trebuie să ai, să-i faci să creadă că există ceva și aici, că trebuie să fie?”. 

Viața culturală traversează și ea vremuri tulburi de la Revoluție încoace. Planeta Petrila a fost primul film difuzat în oraș, pe marele ecran, în ultimii 27 de ani. Cu teatrul e aceeași problemă: există unul de stat doar în Petroșani. Cinematograful care funcționa mai demult în Casa de Cultură din Petrila a dispărut, iar cel din zona Lonea s-a transformat în fabrică de papuci. Dacă, înainte de ’90, tot în Casa de Cultură, minerii se urcau pe scenă și cântau operete, astăzi, zice Barbu, localnicii au ca principale repere culturale Zilele Orașului și sărbătorile momârlanilor (o comunitate străveche de locuitori ai Văii Jiului).

În părculețul în care odihnește Casa de Cultură a Petrilei se află următoarele: 
- un soclu dedicat Eroilor Neamului, din care ies cinci sârme ce se unesc în vârf sub forma unei flăcări - Ion Barbu îl numește „căcat cu moț”; 
- un monument din fier sprijinit pe un grup de basoreliefuri cu mineri butucănoși care săvârșesc diverse munci; 
- un spațiu comercial părăsit, pe al cărui perete e un citat din Nichita Stănescu imprimat de Barbu: 

Ca să ajungi la casa lui Ion Barbu, trebuie s-o iei prin spatele acestui ansamblu de la Casa de Cultură. Știi că ai ajuns când vezi garajele pictate de el cu omuleți à la Keith Haring, cu forme suprarealiste à la Joan Miro, cu un Don Quijote reprodus după Picasso, cu Beatleși și un ceas care arată „Now” în locul fiecărei ore. „Petrila are boala garajelor”, spune artistul, „arată ca dracu’”. Așa că a cerut acordul proprietarilor și le-a vopsit pe cele de lângă casa lui. „În loc să pun desene de-ale mele, am zis să-i familiarizez pe localnici cu un Picasso. Gusturile locale se rezumă la picturi în care minerii sunt văzuți ca niște supermeni cu mușchi mari. Mă gândeam ce frumos ar fi ca toate garajele din Petrila să fie vopsite, ar fi fost ca cimitirul din Săpânța. Dar m-am lecuit. În primul rând, ei așteaptă să fac totul pe banii mei. Mă costă vopselele, pensulele, să-i omenesc pe unii care vin și ei să dea cu pensula voluntar.” Apoi mai e și reticența cu care alți localnici i-au întâmpinat lucrările. 

Pe blocul de vizavi, Barbu a transformat pereții a două apartamente reabilitate termic în fețe de plic albastre și roz, cu numele proprietarilor trecute la destinatar, și a încadrat geamurile în contururi de timbre. A completat un semn rutier din dreptul casei lui cu „Never STOP dreaming” și îi avertizează pe vizitatori, printr-un semn plasat pe scândurile colorate ale gardului, că proștii n-au voie înăuntru.

Casa artistului e un muzeu funcțional, dotat cu ustensile casnice, citate, cești de cafea și instalații artistice. Și cele mai banale obiecte par atinse de artă: cutia de șervețele de pe masă are laturi de cub Rubik, alături e o cană pictată cu nori. Pe hol și prin camere sunt depozitate fotografii mari - unele sunt cu femei care pozează nud după ce Barbu a pictat câte ceva pe trupurile lor. În mansardă sunt haine și umbrele inscripționate cu desene și cuvinte, de tavan atârnă fotografii și globuri de brad peste un manechin cu pălăria așezată peste gât. Tot acolo e o trupă de iepurași la costum care par să asculte discursul unui confrate. 

„Pe orice pun mâna transform. Nu pot să stau locului, asta-i partea proastă”, ne zice Ion Barbu. Prin părțile locului, neastâmpărul ăsta l-a făcut cunoscut drept „Nebunul de Barbu”. O parte dintre localnici, spune el, au rămas cu impresia asta și după ce-au văzut Planeta Petrila la Casa de Cultură, cu sala plină. În bucătăria artistului intră minerul Cătălin Cenușă, și el protagonist al filmului lui Dăscălescu.

- A fost pe toate scenele lumii!, ni-l prezintă Barbu.

Cenușă îl unge puţin pe suflet: 

- Unde m-a dus Barbu, acolo am fost! [Înainte] stăteam acolo sub pământ, la cărbune... 

Lumile lor se întâlnesc la intersecția dintre replicile astea și se topesc într-o afecțiune reciprocă. S-au cunoscut de când a început Dăscălescu să lucreze la documentarul despre Petrila, acum câțiva ani. Înainte să-l cunoască mai bine pe Barbu, și Cenușă credea că e nebun. Zicea mai las-o dracu’, ce face Barbu acolo, cu prostiile lui?

După ce-au devenit eroi de documentar, a vrut să înțeleagă și el cum funcționează Barbu și i s-a părut un nebun plăcut:

Cenușă: Mie-mi plac nebunii. Nebunii se împrietenesc repede, nu se bat. 
Barbu: Și minerii sunt tot nebuni.

Cenușă e uscățiv și are trăsături dramatice, pe care le diluează într-un zâmbet cald. Camelia Toma, iubita lui Barbu, profesoară de română într-un liceu din Bistrița, îi oferă cafea, dar minerul se repliază imediat pe bere. „Cafeaua n-o stric”, se scuză el. Refuză și paharul pentru bere, o să bea minerește. Născut în Băcău, Cenușă a venit în Petrila în 1990, la 17 ani și jumătate, și s-a angajat în subteran. „De-atunci am dat tot pentru mină, mi-am mâncat sănătatea.” 

O singură dată s-a pus problema să renunțe la minerit în ăștia 27 de ani, odată cu disponibilizările masive din anii ’90. Pe-atunci, guvernul le oferea minerilor salarii compensatorii care păreau o avere, numai să plece. Iar oamenii se bucurau, luau banii și începeau să-i toace. Unii își vindeau apartamentele și plecau. Lui Cenușă, însă, banii nu-i sclipeau deloc - în perioada aia dăduse cam jumătate de „ordonanță” pe operația de care avea nevoie soția lui și vedea cât de repede se duc. 

Minerul trage aer în piept înainte să spună ceva, dar uneori îl pierde repede într-un gâjâit. Și-a zdrobit mâinile în accidente, și-a albăstrit venele de la substanțele care otrăvesc aerul împuținat din galerii, în plămânii lui s-au rostogolit nori negricioși. „Tocmai de aia n-aș vrea să se creadă că aici n-a fost nimic.” Îl doare când vede că urmele acestor suferințe se șterg la Petrila. 

De curând, primăria a vrut să ia din fața unei clădiri a minei o troiță dedicată minerilor care-au murit acolo și s-o așeze în fața unui biserici, vizavi de-un bar și niște blocuri. Când a aflat de planul ăsta, Cenușă l-a sunat pe Barbu, care a organizat proteste și i-a chemat inclusiv pe copiii celor care-au murit acolo. „I-am zis [preotului]: «Dacă vrei să faci ceva, fă o slujbă în fața troiței. Dar n-o duce la tine».” Să aprindă o lumânare acolo fiecare, pentru că acolo au murit. „Și n-au mai luat-o, și nici n-o vor mai lua.”

Cenușă iubește meseria asta cu aceeași pasiune care-l face pe Ion Barbu să scrie pe pereții Petrilei, cu aceeași siguranță că cel puțin o bucată din dragostea asta va rămâne neînțeleasă pentru cei din jur. După ce în filmul lui Dăscălescu a scos ultimii cărbuni chiar înainte să se închidă definitiv mina Petrila, Cenușă și brigada pe care o conduce s-au mutat la mina Lonea. În toamnă face vârsta de pensionare, dar vrea să mai stea măcar un an: poate scoate ultimul vagonet de cărbune și de la Lonea. 

Acolo nu mai e sindicalist. După ce-a apărut filmul, oamenii îi cer însă să-i reprezinte în alt mod: „Ce cauți tu printre noi, în cizme și salopetă? Du-te acolo și fă ce trebuie să faci pentru noi, n-ai ce să faci printre șobolani…” Cenușă le-a zis că tot în mină se-ntoarce și face și două schimburi dacă e nevoie.

După ce-a văzut scenele din film cu oameni înghesuiți și fără aer, lumea de-afară a înțeles puțin mai bine cât de greu e mineritul, iar asta e important pentru ortaci, mai ales că sunt asociați și-acum cu mineriadele. După proiecție, și alți mineri au început să prețuiască locurile în care-au muncit și-au suferit. Un lider de sindicat de la mina Lupeni l-a sunat recent pe Cenușă să-l întrebe cum să facă să păstreze clădirile de-acolo. Sunt turnuri care au și-acum urme de gloanțe de la greva minerilor din ’29. „Nu știu pe ce linie să intervină, unde să apese”, zice Cenușă. „«Ne ajutați și pe noi?» Și eu le spun: «Da. Vă dau numărul de telefon al lui Barbu și vă spune el ce să faceți».” 

Primul lucru pe care trebuie să-l facă, explică Barbu, e să oblige primăria să organizeze un referendum, să întrebe comunitatea locală dacă vrea să păstreze clădirile. Dacă oamenii spun „Da”, proiectul de radere a clădirilor trebuie recalibrat. La fel ca-n Petrila, unii localnici au nevoie ca mina să rămână, măcar ca muzeu, ca să-și aducă aminte. Iar Barbu a devenit specialistul nr. 1 în muzeificare.

Din bucătăria răcoroasă ne mutăm cu tot cu Cătălin Cenușă mai sus de casa lui Barbu, în ceea ce se numea mai demult „Cartierul Evidențiaților” - acolo locuia „aristocrația proletară”. Artistul ne arată casa în care s-a născut și care se numeşte acum „Muzeul Mamei”. „Un muzeu duios”, cum îl descrie el. În curtea lui cotcodăcesc găini, iar una zburătăcește împleticit când ne vede. „Un deștept de-al familiei, fratele meu, n-o găsit un lucru mai bun de făcut decât să crească găini aici, c-așa-i la orice muzeu.” 

De îndată ce intri în casa cu trei încăperi şi-o bucătărie, mama lui Ion Barbu te privește suspicios pe după perdeaua ușii de la intrare, înrămată într-o fotografie. „Maică-mea ținea tot timpul ușa închisă și când venea cineva, se uita pe după perdea.” Pe pereți sunt multe poezii din cartea Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu. Ion Barbu a regăsit-o în poemele lui Chivu pe propria lui mamă, paralizată pe jumătate și rămasă fără vedere după un accident cerebral. „Cartea m-a impresionat foarte mult, am plâns...”

Încăperile sunt încărcate de obiecte și fotografii pline de povești intime. Artistul petrilean a transformat viața familiei sale în exponate de muzeu, probabil din aceeași nevoie de aducere aminte pe care o au și ortacii față de minele care se închid. Muzeul s-a născut grație mamei lui, căruia îi e și dedicat. Femeia a trecut prin război și a trăit permanent cu senzația că acele vremuri grele se vor întoarce, așa că nu arunca nimic. Nu știa când ar fi putut să-i folosească. A păstrat catarame, piese de la portajartiere sau de la fulgarine, obiecte mărunte care pot fi admirate astăzi de vizitatorii muzeului. N-a aruncat nici măcar rechizitele adunate de cei patru copii ai ei în 12 ani de școală: a păstrat în pivniță 48 de pachete, ambalate în hârtie albastră.

Ion Barbu a imprimat pe draperiile din camera părinților o poză făcută în 1921, în stațiunea Techirghiol-Movilă. În centrul ei, bunicul artistului închină un păhărel într-o zi de Paște, pe vremea când era șeful postului de jandarmi din Fetești; el, spune legenda familiei, ar fi condus potera care l-a înhățat pe banditul Terente. 

Altundeva dai de primele sticle de Pepsi care-au intrat în casa Barbu, suflate acum în spray auriu. „Le primea taică-miu şpagă - era contabil.” De sufertașul cu care mama lui Ion Barbu le aducea copiilor mâncare de la cantină când mergeau în vacanțe la Geoagiu-Băi. De mașina de calcul cu care socotea salariile minerilor. De un borcan cu ceară de albine - „Maică-mea, tot ce prindea, făcea pachet și scria bilet. Ăsta era biletul: Ceară de albine rămasă de pe timpul lui Jean, când era mare stupar. 1950-1960.” De rețetele ei culinare, de oalele și cratițele în care gătea - acum aurite și ele. De jucăriile copilăriei, pe care artistul le-a închis în borcane, pe-un dulap, ca niște organe în formol, răspândind un aer creepy peste rozul pereților din camera copiilor. „Maică-mea obișnuia să ne inducă senzația că viața ar fi roz și atunci o vopsit totul în roz.”

Rozul se preschimbă-n cenușiu când ajungem în curtea fostei mine. Nu și pentru Cătălin Cenușă, care se luminează la amintirea anilor petrecuți aici. Ziua în care a împins cu colegii lui din subteran ultimul vagonet cu cărbune, acum doi ani, a fost una dintre cele mai triste zile din Petrila: atunci s-a închis cea mai adâncă mină din Europa, de care-a depins zeci de ani mare parte din oraş. Un eveniment jelit cu fanfară şi impus de normele ecologice ale Uniunii Europene. Tot ce era în jur urma să fie ras și să umple buzunarele demolatorilor. Cenuşă își șterge tristețea de pe față cu zâmbetul lui larg în timp ce Camelia, iubita lui Barbu, îl pozează cu un leu de pluş, rezemat de ultimul vagonet cu cărbune - expus acum în curtea minei.

Mai încolo, printre ruine şi clădiri dezafectate, pereţii „Centrului Pompadou” împrăștie culoare din desenele lui Barbu. Caricaturistul a reconvertit fosta sală de pompe a minei în sală de evenimente şi i-a pictat pereţii. Acolo s-a îndrăgostit de Camelia Toma. Și tot acolo, în sala pe peretele căreia stau înșirate numele minerilor morți în mina Petrila, a ţinut „Festivalul Naţional de Teatru Subteran.” Un eveniment de cinci zile la care Toma - profesoară de română în Bistriţa - a participat cu trupa ei de actori liceeni. Acţiunea a făcut parte din efortul lui Barbu&Co. de-a opri închiderea și demolarea minei şi de-a le arăta celor de sus că pot reconverti clădirile în spații culturale neconvenţionale, care să însufleţească oraşul şi economia.

De ce a devenit Mina Petrila o miză personală?, îl întrebăm pe Barbu. În primul rând, totul are o semnificație afectivă. Mama lui lucra acolo, la fel ca mai toți oamenii din oraș. Toţi petrilenii pe care-i întrebai atunci unde lucrează spuneau „la mină”. Apoi sunt amintirile care te bântuie, mult mai puternice decât alea din armată. „În 15 ani”, spune artistul petrilean, „am fost martor la atâtea accidente și la atâtea explozii și e absolut impresionantă solidaritatea care se adună în momentele alea. Poți să te urăști oricât la suprafață, dar când ai intrat în subteran, dușmanul tău numărul unu îți devine prietenul cel mai bun, pentru că amândoi știți că vă veți sări în ajutor unul altuia. Îi o chestie intimă.” 

Claudiu Mârlogeanu, autorul site-ului Realitatea petrileană, vede întunericul minei drept sursă de purificare sufletească: „Cred că suferința și condițiile grele mi-au înfrumusețat sufletul și mintea. Că numai prin suferință omul ajunge la un grad de iluminare.” El a prins 20 de ani de muncă și înfrumusețare. 

Sunt, însă, destui care consideră că n-au motive să iubească locul ăla, spune Cristina Șandor, fost inginer tehnolog la Mina Petrila și colegă de arme cu Barbu întru salvarea ei: „Acolo au murit oameni, s-au dus pentru bani, să câștige. Nu e un spațiu iubit.” 

După închiderea minei, senzația de adormire a planat și mai mult asupra orășelului din Valea Jiului. Nea Kiss, un miner ieșit de multă vreme la pensie, își face zi de zi de lucru prin curtea lui Barbu. Apare în fiecare dimineață și-i raportează cine-a mai murit. Petrila îmbătrânește pe zi ce trece și-și alimentează apatia în fața unui viitor care nu-i mai promite nimic bun. 

Când a aflat c-o să se închidă mina, Barbu s-a gândit să facă ceva. Avea la dispoziție doi ani, până când decizia urma să intre în vigoare. A căutat printre foștii săi colegi oameni care să-i fie alături, dar n-a găsit. I-au oferit totuși sprijin câțiva petrileni, dintre care unii lucraseră la mină, iar alții lucrau la suprafață.

„Îi o chestie foarte ciudată. Mi-o atras odată atenția un voluntar: într-o zi, o dat exemple de câțiva oameni cu care s-o întâlnit și care i-or propus «Hai să-ți arăt ce cavou mi-am făcut». Ăsta era pur și simplu revoltat și mi s-a părut o chestie foarte tristă. Sunt oameni care nu văd viitorul decât în direcția cimitirului și-și pregătesc de-acuma trecerea, să-și pună faianță pe mormânt, să-și comande cruce de piatră sau de marmură.”

Inspirat de arhitecta Cristina Sucală, o doctorandă la Paris care vizitase Petrila, grupul caricaturistului a organizat un workshop pe tema salvării minei. A participat la el și-un inginer trimis de ministrul economiei de-atunci, la care apelase Barbu. Le-a explicat pas cu pas ce să facă. „El spunea foarte clar că, dacă vrei să salvezi ceva, important este să fie de acord comunitatea locală. Ori ăștia de la întreprinderea de închideri miniere, în strânsă legătura cu primăria din Petrila, au sărit peste asta.” 

Primul pas a fost redactarea unei petiții pentru salvarea minei. Apoi lucrurile au mers în cascadă. În ciuda mai multor happening-uri și presiuni - care sunt documentate în filmul Planeta Petrila - mina s-a închis și o parte dintre clădirile ei au fost demolate. 

La fel cum și-a văzut șterse versurile de pe ziduri, Barbu a privit neputincios cum utilajele i-au culcat la pământ o parte din operă - o structură cilindrică uriașă pe care o vopsise și pe care scrisese „Conservă” și mai jos „Mina Petrila”. Grupul format în jurul lui și îngroșat cu voluntari din București a reușit însă să salveze șapte dintre ele. După mai multe tergiversări, guvernarea tehnocrată le-a declarat clădiri de patrimoniu cultural.

Ion Barbu s-a implicat în Petrila ca „artist-cetăţean” cu mult înainte de cauza minei. Desenează din clasa a patra și a fost mereu autodidact. Așa a reușit să se dezvolte continuu. Cel mai fericit a fost când a descoperit de unul singur perspectiva, când era mic. „Desenele făcute de copii au două dimensiuni, iar eu am descoperit-o pe-a treia, desenând o călimară. Ce lume minunată se deschide când apare a treia dimensiune.” 

În clasa a opta, i-au apărut primele desene în presă. Trimisese două la Scânteia Tineretului, iar Ion Băieșu, care avea pe vremea aia „cea mai celebră și citită rubrică din presa românească, De la om la om”, le-a publicat în pagina lui literară. Băieșu l-a lăudat pe tânărul desenator și l-a încurajat să mai trimită și alte schițe. „Asta mi-a crescut foarte mult cota. Devenisem deja o celebritate locală, eram deja artist oficial al Petrilei.”  

După liceu, a dat la Arte Plastice. La „Nicolae Grigorescu”, în București. Pentru că venea dintr-o familie săracă și cu mulți copii, tatăl i-a zis că-l lasă să încerce o dată, „dar dacă nu reușești, te faci inginer aici.” Erau 30 de candidați pe patru locuri și știa că se intra pe pile. Aşa că trebuia să șocheze cu ceva, „să-și dea seama oamenii cât de genial sunt.” La proba de compoziție i-a picat tema spectacol de poezie în uzina socialistă. „Am făcut o lucrare de grafică cu un actor care declama pe o macara. În prim-plan erau niște muncitori strânși să-l asculte și i-am pus exact în situația care se întâmpla la chestii de genul ăsta: fumau, beau, jucau bâza. Am luat 2 la compoziție.” 

A picat cu media 2,75 și-a ajuns inginer topograf la Mina Petrila. A lucrat 15 ani acolo, până la pensie. În paralel, a publicat desene în presa centrală. În total, zice c-a ajuns la vreo 15 000. Le-a păstrat pe toate. Acum e, probabil, cel mai cunoscut caricaturist din țară. O versiune românească a desenatorilor de la New Yorker, Barbu comentează acid și-n același timp tandru actualitatea socială și politică din țară. Desenul satiric e forma de expresie cu care se simte cel mai bine: „Eu cred că România e țara caricaturii și totul se subsumează la asta.”

Pasiunea lui i-a adus 25 de premii internaționale înainte de ’90, când trimitea desene la saloane de caricatură din străinătate. A participat, până acum, la 150 de expoziții din țară și la 250 din afară. A publicat desene şi în presa străină - Szpilky (Polonia), Witty World (SUA) sau La Repubblica (Italia). A prosperat în perioada 1995-2005, când a avut cele mai multe comenzi. Băga la foc continuu. Odată a făcut 17 desene într-o zi. A lucrat pentru diverse campanii publicitare şi a şi vândut lucrări. 

Munca asta s-a topit într-o relație love&hate cu Petrila, pentru care-a făcut lucruri încă dinainte de ’90. A ținut, de exemplu, un cerc de desen cu elevi de generală și-a făcut cu ei „o expoziție trăsnet” în ’87: o istorie a literaturii române și universale prin portret, experiment care s-a numit Cercul artiștilor dispăruți. Au ieșit vreo 200 de picturi pe lemn, expuse în Valea Jiului și în București și adunate într-un album publicat după Revoluție la Humanitas. La 20 de ani după, i-a căutat pe copiii de-atunci: doar unul mai era în Petrila, restul erau risipiți prin țară sau afară și niciunul nu era artist - cu excepția fiului său Mihai, un cunoscut fotograf român, care străbate lumea pe motocicletă împreună cu iubita lui și cu fiul lor. 

În ’88 a deschis și Galeriile orașului. Un spațiu care a funcționat numai doi ani și a găzduit câteva expoziţii înainte să ajungă la „primii milionari ai Petrilei”, îmbogățiţi din comerțul cu hârtie igienică. Barbu s-a implicat mai mult în Petrila după ’90. Şi a făcut-o mereu pe fonduri proprii: pensia, colaborările din presă - care-au scăzut odată cu criza - şi câteva finanţări prin fundaţia lui, „Condiția umană”. Între 2000 și 2005 a organizat, anual, Festivalul Om rău. Îl ţinea la el în curte, într-un spațiu pe care-l numise Petrilater. A îngrămădit acolo expoziții, lansări de carte, piese de teatru și concerte. „Dacă primarul se laudă că o băgat gazul în Petrila, eu mă laud că am băgat jazz-ul.”

Festivalul a apărut după ultima mineriadă, cea din 1999. Artistul spune că şi-a propus prin el să mai spele puțin din imaginea Văii Jiului „deranjată de mineriade”. Nu l-a mai putut continua din lipsă de fonduri. Așa că a umplut Petrila cu versuri din poeți români. Într-un interviu, Barbu spunea că promovează poezia pe materiale neconvenționale ca s-o silească „să iasă din coperțile care o închid ca între două paranteze.” Nouă ne spune că „e mai ușor să citești o casă decât o carte, sau un zid decât o revistă literară”. Odată, a proiectat filmulețe pe locuința de la stradă a unui localnic, când a organizat Noaptea Galeriilor în Petrila. Șoferii încetineau, se opreau puțin să se uite, apoi mergeau mai departe. 

Cultura, crede Barbu, trebuie scoasă în stradă. Dar îi place s-o vadă și între patru pereți. De asta a făcut trei muzee în Valea Jiului - unul în Petroşani şi două în Petrila - și-ar face și mai multe. Ne invită în primul pe care l-a deschis în Petrila, ca să asistăm la un „ritual”.

La câteva sute de metri de clădirile părăsite ale minei Petrila, într-o casă din spatele blocurilor, un bărbat pregătește două tăvi cu ciment proaspăt pe vatra unui fost cuptor. Înăuntru, voluntarii cu care Ion Barbu a încercat să salveze mina de la demolare așază un lighean cu apă pe o masă cu buline colorate. În capul mesei îi pun pe Ioana Cîrlig și Marin Raica, doi dintre cei mai buni tineri fotografi din România. Barbu ține un speech, fotografii se prezintă. Artistul petrilean îi spală Ioanei mâna stângă cu săpun lichid în ligheanul aurit. Apoi trece la piciorul ei drept. Ina, una dintre voluntare, o șterge c-un prosop. Ioana își bagă piciorul și palma în cimentul lui Iosif Șandor, „betonistul grupului”. Teodora, fetița unei alte voluntare, o dă cu cremă, să-i redea finețea pielii. Ioana își scrie apoi numele în ciment cu un cui. Marin trece prin același ritual, dar numai cu palmele, fără să se descalţe. 

Barbu o să le vopsească amprentele și-o să le agațe în curtea casei. Îi onorează astfel pentru fotografiile făcute în Petrila. „Ioana și Marin sunt o propunere a mea - bine, ăștia de la primărie nu știu - pentru un spațiu de la mina Petrila. Un spațiu unde să umple pereții cu fotografii pe care le-au făcut de-a lungul vremii în oraș.” Amprentele lor vor sta lângă cele ale altor oameni de cinste care-au donat pentru casă sau au făcut câte ceva pentru Petrila. 

Artistul îi împroprietărește simbolic pe cei doi fotografi și cu o parcelă din curtea casei memoriale „I.D. Sîrbu”, un scriitor underground al perioadei comuniste care i-a modificat lui Barbu traseul în viață prin cărțile lui. Așa că artistul i-a dedicat un muzeu. I-a umplut pereţii cu desene făcute de copii şi l-a populat cu obiecte care i-au aparținut scriitorului. 

Printre oamenii adunați în jurul lui Barbu se află fostul inginer tehnolog Cristina Șandor. De când a ieșit la pensie de la mină, Șandor e un fel de administrator voluntar al casei lui Sîrbu: are numărul de telefon scris pe poartă şi e ghid pentru orice trecător curios. Când a fost vorba să amenajeze casa, a umblat din poartă-n poartă ca să ceară donații în schimbul unor chitanțe desenate de caricaturistul Octav Mardale. Iarna, când strângea acolo copii de prin Petrila la cercuri de lectură, mergea la mină să ia cărbune pentru sobă. Primarul i-a promis recent lui Barbu că va angaja pe cineva din grupul lui ca ghid permanent al muzeului, iar artistul vrea ca acel cineva să fie Cristina Șandor.

Barbu a amenajat casa cu eforturi proprii și a reușit să-l transforme pe Sîrbu în emblema culturală a orașului. Ion Dezideriu Sîrbu s-a născut în Petrila și a ajuns mai târziu prizonier politic în regimul comunist. A murit la Craiova, cu 75 de zile înainte de Revoluție. După ’90 a devenit un scriitor cult pentru un club de cititori pasionați. Este autorul unui roman monument, de referință, despre comunism: Adio, Europa! Barbu și-a creat o mică obsesie din a-l cita în lucrările sale. După ce ne face turul casei, se oprește asupra unui citat pe care îi tot place să-l repete: „Sîrbu povestea că un gardian [dintr-una din închisorile în care-a fost], când i-o trecut numele, în loc de Ion Dezideriu Sîrbu o scris Ion Derizoriu Sârbu. Și zice că toată viața lui a stat sub semnul derizoriului, iluzioriului și-al provizoriului.” Cam aşa ar descrie Ion Barbu oraşul în care trăieşte.

În Petroșani, Barbu o ia pe-o stradă pustie și ne conduce la Muzeul Instalatorului Român. „Ăsta nu e un muzeu”, te avertizează din start o inscripție de la intrare. Spațiul e un omagiu adus lui René Magritte, suprarealistul care nu a desenat o pipă. Pe pereți sunt lipite tot felul de obiecte mai mult sau mai puțin aurite. Camerele sunt împărțite între jocuri de cuvinte, fotografii și obiecte regândite, reasamblate, vopsite, mii de lucruri care gravitează în jurul lui Barbu. Porci, ceasuri, plase de pește, sutiene. Artistul recuperează obiecte care ajung la gunoi și-i place să meargă săptămânal prin târgul de vechituri din Petroșani. Nu caută ceva anume. „În general, când văd obiectul, deja îl și văd transfigurat.” 

Toate lucrurile din Muzeul Instalatorului erau la el acasă, claie peste grămadă. Vreo 500 de lucrări strânse compulsiv. „Ca să scap, să pot trăi și eu un pic, am venit și-am cerut să fac un muzeu.” L-a amenajat în locul unei grădinițe părăsite, lângă Casa Studenților. Primăria i-a dat spațiul în administrare pe 10 ani. Edilii i-au adus câteva îmbunătățiri, apoi l-au lăsat pe Barbu să se descurce singur. „La un an de la inaugurarea lui, eu sunt și ghid, și om de serviciu.” Când vrea cineva să viziteze, vine din Petrila să le facă turul muzeului și îi duce și la celelalte. Cele trei muzee nu au program fix. Oamenii care vor le viziteze trebuie să îl caute pe Barbu. „Mulți [localnici] zic «De atâtea ori am trecut pe aici, era și ușa deschisă, puteam intra, dar n-am știut ce-i aici». Îi sperie chestia de necunoscut.”

Dacă tot are damblaua muzeelor, Barbu și-ar dori s-o pună-n aplicare și la mina Petrila. A gândit în detaliu, împreună cu un arhitect din Timișoara și cu studenții lui, un proiect de reconversie a clădirilor de patrimoniu de la mină. Primarul Vasile Jurca spune despre el că „e un pic prea utopic pentru zona aia. E făcut de un grup de studenți și tineri arhitecți mai idealiști.” Edilul a pregătit pentru spațiul de la mină un plan care merge în trei direcții: cultură, industrie și administrație. Vrea să mute primăria, care acum se află departe de centrul orașului, în sediul administrativ al minei. Asta ar da viață zonei, crede el, și ar ține hoții de fier vechi sub vizor. Clădirile clasificate ar urma să devină obiective de vizitat. O altă parte din spațiu ar urma să fie folosit pentru construcția în regim de urgență a unei hale de producție industrială de 5.000 de metri pătrați. Zice că a cerut Ordinului Arhitecților din România să-l ajute să organizeze un concurs de proiecte pentru cele 30 de hectare ale minei. Jurca și-ar dori niște viziuni. 

Barbu vrea să le predea autorităților proiectul pe care l-a pregătit, să se facă apoi o dezbatere publică, iar de-acolo lucrurile să-și urmeze cursul. E convins însă că, până la finalul vieții, nu va vedea mina reconvertită în spațiu cultural. „Nu se va întâmpla asta în timpul vieții mele. Îi o chestie de durată și n-o să trăiesc 100 de ani ca Djuvara. Îți scade și puterea de muncă - să te urci pe schele și să vopsești. Dar o să las proiectul ăsta, exact ce-am gândit. Îmi place să las lucrurile în ordine.”