Într-o comunitate alternativă din Munții Apuseni, vin să trăiască oameni obosiți de zgomotul vieții la oraș, marcați de crize personale sau aflați în căutări spirituale. La pachet cu liniștea meditației și cu viața aproape de natură, primesc o doză zdravănă de pseudoștiință și teorii ale conspirației. 

Acest reportaj a fost publicat inițial în Scena9 pe hârtie #3, unde câteva zeci jurnaliști, fotografi, cercetători, scriitori, artiști și filosofi vorbesc despre cum ar putea arăta viitorul nostru împreună.

„Fie ca toate ființele din Univers, văzute și nevăzute, să fie cu adevărat fericite și să scape de suferința lor”, spunem în gând toți cei 70 de oameni din sala de meditație. Stăm pe jos, cu câte o pătură în jurul brâului, ținem ochii închiși și încercăm să transmitem compasiune către lume. „Să expansionăm metta”, în cuvintele celui care conduce meditația. Cineva întreabă dacă poate trimite aceste gânduri către oamenii străzii sau către „cățeluși”. Ne putem gândi la ce vrem, doar să nu recităm fraza ca pe o poezie, ne spune instructorul. Apoi ascultăm o melodie indiană lentă, ca din altă lume. Unii dintre noi izbucnesc în plâns.

E aproape zece dimineața și prin ferestre se strecoară soarele de februarie, sunetele păsărilor și foșnetul copacilor. Câteva râgâituri, permise la meditație, sparg din când în când liniștea. 

 Suntem la Copiii Soarelui, o comunitate așezată în mijlocul munților, în județul Hunedoara, unde se predă Vipassana, una dintre cele mai vechi tehnici de meditație din India. După sute de ani de uitare, Vipassana a fost reînviată în secolul trecut de S. N. Goenka, un fost afacerist din Myanmar, devenit profesor de meditație. The New York Times spune că el a adus mindfulness-ul în Vest. Printre cei care vorbesc despre beneficiile acestei tehnici, care i-a ajutat să se concentreze mai bine și le-a influențat munca, se numără istoricul israelian Yuval Harari, CEO-ul Twitter Jack Dorsey sau artista Marina Abramović. „Întregul exercițiu al meditației Vipassana este să înveți diferența dintre ficțiune și realitate, dintre ce e real și ce sunt doar povești pe care le inventăm și le construim în minte”, explică Harari, autorul bestseller-urilor Sapiens și Homo deus. 

La cursurile care se țin anual la Dumbrava de Sus, unde comunitatea Copiii Soarelui există din 1997, ajung anual în jur de o mie de oameni din toată lumea.

Un curs durează zece zile, iar regulile sunt stricte. Te trezești la 4:30 dimineața, după ce se bate gongul și sună clopoțelul. Meditezi vreo zece ore pe zi, în sesiuni de câte o oră; în acest timp stai nemișcat, cu spatele drept. Poți sta turcește, cu genunchii sub tine, la piept sau întinși. În cele zece zile de curs nu vorbești deloc, cu excepția serilor când poți să-i pui instructorului întrebări legate de meditație. Nu ai acces la telefon, carte, carnețel, radio sau televizor. Pe lângă aceste obiecte, la sosire, organizatorii verifică să nu ai cu tine pixuri, uscător de păr, spray, parfum, periuță electrică, creme sau uleiuri cu miros puternic, pastile, mâncare. Primești doar hrană vegetariană și dormi pe pat de lemn, fără saltea, cu mai multe persoane în cameră. Femeile într-o casă, bărbații în alta. Stingerea se dă la 21:30. Dacă nu mai reziști, ești liber să pleci. Cursurile sunt gratuite, dar ți se recomandă să faci o donație la sfârșit, dacă ești mulțumit de ce ai învățat, pentru ca și alții să poată primi ce ai primit tu. 

Scopul meditației Vipassana este să te ajute să scapi de suferință, prin eliminarea impurităților mentale. Încerci să te detașezi observându-ți atent respirația și senzațiile din corp, în timp ce stai nemișcat. Când gândurile îți invadează mintea – lucruri pe care le regreți din trecut, planuri și amintiri, întâmplări mărunte, ce ai mâncat la prânz sau vreo factură uitată –, încerci să-ți aduci atenția înapoi la corp și să nu reacționezi. Dacă, de pildă, ți se pune un cârcel la picior sau te mănâncă urechea, încerci să nu te miști și să nu te scarpini. Așa înveți că senzațiile sunt trecătoare, că totul e trecător. La sfârșitul celor zece zile petrecute în liniște, ar trebui să pleci mai calm, cu o minte echilibrată și plină de compasiune. 

Centrul de la Dumbrava de Sus e înconjurat de munți și văi cu gospodării răsfirate. Aici se află o sală de meditație, case pentru cursanți și câteva locuințe pentru cei 70 de membri ai comunității. În apropiere, în satul Țebea, mai există un nucleu, unde se practică mai ales agricultura. Cei care trăiesc aici cresc, pe câmp și în solarii, mai toată hrana proaspătă pe care o consumă. Copiii Soarelui e înscrisă și pe Workaway, o platformă prin care poți să muncești în diferite țări. Lucrezi câteva ore pe zi, pentru care ți se asigură mâncare și cazare. Așa au început să ajungă la Dumbrava de Sus din ce în ce mai mulți străini din toate colțurile lumii. 

Întreaga comunitate e organizată după filosofia lui Ardelean Farcaș, cel care a fondat-o în anii ‘90. Adi de la Brad, cum este el cunoscut, e un bărbat masiv, de 57 de ani, cu ochi albaștri și zâmbet care-ți transmit că el știe mereu ceva ce tu nu știi. Arată mai mult ca un cioban, decât așa cum ți-ai imagina un lider spiritual. El conduce și sesiunea de meditație unde „expansionăm metta”, ca gândurile noastre bune să se răsfrângă în Univers. 

După câteva zile în care am fost rupți de lume, Adi ne rezumă știrile: E dezastru în Europa, noul coronavirus a ajuns din China în Italia și România va fi afectată cât de curând. Ne spune că i s-a cerut ajutorul în vindecarea unor persoane și că a trimis deja în Italia eprubete cu pietricele negre, pe care oamenii trebuie să le țină o vreme în gură. 

În mijlocul sălii de meditație e o sferă albastră, din plastic semitransparent, cu diametrul de vreo trei metri. Arată ca o minge de plajă uriașă. Adi ne spune că e un chivot construit chiar de ei și că are o forță puternică, prin care echilibrează câmpul electromagnetic al oamenilor. Ne anunță că e prima dată când îl testează la un curs. „Mă bucur că n-a murit nimeni”, continuă glumeț. Din sală se aud câteva chicoteli, unii privesc întrebător în jur, eu izbucnesc în râs. Dar dacă acest chivot ar putea fi periculos?

Prima oară am ajuns la Copiii Soarelui în toamna lui 2019. Eram reporter la ziarul Libertatea, job pe care aproape orice jurnalist tânăr și l-ar fi dorit. Cu toate astea, eram nefericită. Eram mereu pe grabă, alergam în toate direcțiile, mă comparam constant cu toată lumea și mi se părea că toți scriu mai mult și mai bine decât mine. Simțeam că merg împotriva ritmului meu. Și viața personală era un haos și încercam să repar toate astea cu psihoterapie și yoga. 

Am aflat de cursurile de meditație din România și, fiindcă la centrul din județul Cluj, parte din rețeaua internațională Vipassana, nu mai erau locuri, m-am înscris la cel de la Copiii Soarelui, care nu e acreditat. Citisem pe net câteva comentarii că liderul comunității ar „manipula mental” oamenii și ar „lua energia femeilor”, dar trei fete care fuseseră deja acolo mi-au recomandat să merg. E o experiență minunată, m-au asigurat ele, deși instructorul spune uneori lucruri „care pot părea deplasate, S.F. sau luate din ziare gen Dracula”. 

M-am bucurat să aflu că Adi de la Brad va ține o conferință în București cu câteva zile înainte de cursul la care mă înscrisesem. Îmbrăcat în haine groase, cu fes pe cap, s-a așezat în fața sălii cu vreo sută de persoane – în stânga bărbații, în dreapta femeile. Vipassana nu e o tehnică de meditație, ne-a zis el, ci un stil de viață, la care ne invită să facem „o încercare sinceră”. Nu e nevoie de concentrare, ne-a asigurat, întrucât concentrarea dezvoltă egoul; doar de atenție. 

La sfârșitul conferinței ne-a mărturisit că are în corp o bacterie descoperită de ruși în ghețarii din Siberia. „Tradusă în limba noastră românească, e bacteria longevității sau a nemuririi. Eu fiind meditator, bacteria asta s-a dezvoltat. Că dacă nu aveam bacteria asta, unde mai eram eu? Am fost otrăvit de o grămadă de ori. De comuniști, de preoți, de vrăjitori”. 

Câteva zile mai târziu eram în trenul spre Deva. Chiar dacă Adi spusese multe lucruri trăsnite, nu-mi lăsase impresia că ar fi rău intenționat. Nevoia de a-mi găsi liniștea era așa de mare, că am ignorat abaterile lui de la adevăr. În drumul spre Copiii Soarelui l-am întâlnit pe Bogdan Dincă, fotograful acestui text, pe care îl știam din vedere. M-am simțit puțin mai în siguranță. O mașină ne-a lăsat la poalele muntelui, de unde am început urcușul prin pădure, zeci de tineri în haine colorate. 

La intrarea în centru ne-am împărțit în femei și bărbați, așa cum cere tradiția Vipassana, ne-am lăsat lucrurile și am completat fișe cu datele din buletin, ocupația, dacă practicăm alte tipuri de meditație, dacă avem probleme psihice sau urmăm vreun tratament psihiatric. După cum aflasem la înscriere, persoanele cu probleme psihice sau neurologice nu sunt admise la curs.  

La început nu mi-a fost deloc ușor să stau nemișcată și în tăcere deplină timp de zece ore pe zi. Îmi apăreau în minte toate problemele și grijile și nu aveam cum să le scutur printr-o repriză de Facebook, printr-o carte sau o discuție cu un prieten. Nu-mi rămânea decât să plâng în timpul meditației, în pauze și înainte să adorm. Uneori, când îmi venea să bocesc, strângeam din dinți, ca să nu-i deranjez pe ceilalți. 

La sfârșitul celor zece zile de meditație, m-am simțit liberă. Făcusem pace cu o parte din trecutul, fricile și suferințele mele. Îmi apăruse des în gând vocea mamei, care îmi spusese în copilărie că a vrut să mă avorteze, și mi-am dat seama că toată viața am căutat să fiu dorită. Vorbisem cu ea despre asta și știu că mi-o zicea cu alt înțeles – eu nu te-am vrut și uite ce copil era să pierd –, dar cuvintele ei mă afectaseră mai mult decât credeam. I-am iertat pe părinții mei și m-am iertat pe mine pentru toate deciziile proaste pe care le luasem. Am învățat să accept că nimic din ce s-a întâmplat nu ar fi putut fi altfel. Nici moartea tatălui meu, când aveam unșpe ani, și căruia i-am simțit atât de mult lipsa.

M-am întors la București extrem de recunoscătoare pentru această experiență și am aflat că mulți dintre cei veniți de la oraș să mediteze, oameni de toate vârstele și din toate clasele sociale, artiști, corporatiști sau muncitori, plecau la fel de acolo. Motivele care-i aduceau la Dumbrava de Sus erau diferite, dar aveau deseori de-a face cu momente grele ale vieții. Oameni aflați într-o criză personală, oameni obosiți, care sufereau de depresie și alte boli grave sau voiau să scape de dependențe, ori căutători spirituali mânați de pură curiozitate. 

Împreună cu fotograful Bogdan Dincă, am decis să facem un reportaj despre Copiii Soarelui, ca să înțelegem mai bine ce îi face pe unii dintre oamenii care vin la cursuri să-și ia viața de la zero și să se mute aici, dar și ce urmează după. Inițial, îmi păruse că e un fel de mânăstire a tinerilor, unde să te retragi când nu-ți mai găsești locul în lumea cunoscută, dar unde nu trebuie să faci zeci de mătănii și rugăciuni pe zi și să te închini unui singur dumnezeu. Însă treptat, am descoperit și aici noi forme de obediență.

Pentru ca oamenii de la Dumbrava de Sus să decidă dacă ne primesc să le documentăm viața, am petrecut încă o săptămână alături de ei. Am plivit morcovi, am cules trandafiri de dulceață, am spălat vase, am ales triticală – o cereală de bază în bucătăria de aici –, și am meditat cel puțin o dată pe zi lângă chivot.

Înainte să plecăm, i-am făcut o vizită la Țebea lui Adi, care ne-a mărturisit, printre altele, că scopul lui este să aibă 500 de moștenitori, ca să poată crea o nouă specie umană. La final, m-a privit și mi-a zis: „Ce frumoasă ești! Dacă îți fac un prunc, ce mai scrii?” 

Deși îmi păstrasem impresia că liderul spiritual al grupului nu e rău intenționat, m-am întors acasă cu o nouă întrebare: Poți să faci rău, chiar dacă ai intenții bune? 

La scurtă vreme, am aflat că Bogdan și cu mine am trecut proba și niciun membru al comunității nu s-a opus reportajului.

Cerul e portocaliu la apus și mergem spre casa unde locuiește Damia, cea mai nouă membră de la Copiii Soarelui. Stă acolo împreună cu partenerul ei, Marius Căpîlna (Sică), și cu Amza, fiul lor de un an. Trecem printr-o pădure de pini, pe unde uneori te mai întâlnești cu mistrețul, și Damia atinge un ienupăr din care îmi spune că se face gin. E unul dintre multele lucruri pe care le-a învățat aici, pe lângă rețete de siropuri, dulcețuri, țuică, apă florală sau roșii deshidratate. Sică se oprește să taie cu un fierăstrău niște crengi de alun, pe care le pune araci la roșii și la fasole. Îi place să sape, să planteze, să construiască, „orice ca să ajuți alți oameni să vină să mediteze”, spune tânărul de 23 de ani, cu aer copilăros și zâmbetul mereu pe buze. „Te împlinește statul aici, dacă tu vezi lucrurile astea ca pe un pas în evoluția ta, că nu e ușor.” Iarna trebuie să dea zăpada jos de pe case, de pe solarii, să taie lemne, să facă focul. În restul anotimpurilor e de muncă în agricultură, uneori și douășpe ore pe zi. 

La ei miroase a iarbă proaspăt cosită. Ferestrele casei bătrânești sunt vopsite în albastru, la uscat stau întinse haine de copil și pe niște pari înalți sunt cocoțate butoaie cu apă, pentru udat grădina. Amza stă pe banca de lemn în fundul gol. Tinerii vor să-l obișnuiască de mic să-și facă nevoile în natură, la fel ca ceilalți copii de acolo. 

Până de curând, nimic din toate astea nu făcea parte din viața Damiei, o tânără cu ten măsliniu, ochi verzi și trăsături frumoase. În 2018, când avea 28 de ani, Damia cânta pe ritm de trap alături de Șatra B.E.N.Z., una dintre cele mai populare trupe tinere de la noi. „Ce bine mă simt în adidașii mei, noi!/ Nike, 23, sau Adidas Yeezy,/ Sau Vans cu Off White, yeee-yaaaa,/ Ieși în față cu adidașii, cam asta e ideea,/ Ieși în față, ieși în față și arată-ți adidașii!”, spunea ea în luminile electrice ale clipului „Adidașii”, care a adunat până azi peste 16,5 milioane de vizualizări pe YouTube. În ziua în care s-a lansat oficial piesa și au început să curgă comentarii, like-uri și felicitări, tânăra își dăduse deja în chirie apartamentul din București și își mutase o parte din lucruri la Dumbrava de Sus. Știa că încheiase un capitol. 

Damia auzise de Copiii Soarelui cu un an înainte, de la niște colegi din lumea muzicală – hip-hoperul Shift și băieții de la Șatra B.E.N.Z. Tocmai se întorseseră de acolo și i se păreau total schimbați – erau mai calmi, vorbeau despre spiritualitate și începuseră să scrie versuri inspirate din liniștea pe care au găsit-o prin Vipassana. 

Pe atunci, ea era în plină ascensiune profesională. Tocmai plecase din trupa cântărețului Alex Velea, alături de care dansase vreo șase ani și cu care scosese prima ei piesă ca vocalistă. „Frumusețea-i o fază/ Durează atât de puțin/ Ce-ai în suflet contează”, cânta ea pe refrenul de la „Ești atât de frumoasă”. 

 În ciuda faimei, psihic, era la pământ. Adunase multă frustrare în toți anii în care așteptase să se lanseze ca solistă, tocmai ieșise dintr-o relație lungă, iar părinții ei se despărțiseră recent. „Căutam un lucru care să mă echilibreze, să mă liniștească, pentru că nu-mi era deloc bine”, mi-a povestit într-o zi, sub un păr din curtea centrului de meditație. De câțiva ani era interesată de spiritualitate, începuse să citească Dalai Lama și să se întrebe dacă există Dumnezeu. Mama ei e creștin-ortodoxă, iar tatăl, de origine siriană, e druz – religie desprinsă din islamul șiit –, dar spune că n-a crescut într-un mediu religios. Întrebările ei despre sensul vieții au venit după ce și-a dat seama că realizările nu-i aduceau fericire. „Prima oară când mi-am luat apartamentul, am zis că nu e asta. După aia, când o să scot o piesă și o să am like-uri pe Instagram și o să am nu știu câte milioane de vizualizări, atunci o să fiu împlinită. Și n-a fost așa.” 

 La primul curs de Vipassana, o năpădeau durerile în tot corpul și simțea o agitație constantă. Uneori deschidea ochii, se uita în jur și i se părea că toată lumea știe să mediteze, mai puțin ea. Încet-încet, s-a dezobișnuit de grabă și a început să fie atentă la ce îi spune corpul. „Pe mine chiar m-a bubuit primul curs”, povestește tânăra. „Nu-mi venea să cred că ne naștem cu atâtea chestii și nu suntem îndemnați să le vedem la noi”. Era prima dată după mulți ani când trăia zece zile consecutiv „fără mâncat aiurea și dormit alandala”, fără vorbit, telefon sau droguri. O binecuvântare. 

Își amintește că a rezonat cu ce spusese Adi la sfârșitul celor zece zile: „că trebuie să avem încredere în noi, că suntem un spirit din univers, care se rupe dintr-o steluță, că trebuie să-ți trăiești experiența pe pământ frumos și nu să te surghiunești, să muncești toată viața pentru un salariu sau o faimă”. Însă atunci a respins cu totul invitația lui –  „«Veniți, stați cu noi, avem loc, e bine. Vă e frică să muriți de foame, de ce mai stați acolo, ca în junglă?». Am zis că nu m-aș muta aici nici să mă-mpuști”. 

 Odată întoarsă în București, nu prea și-a mai găsit locul. „Nu mai puteam să fac parte din industrie, din nebunia asta. Bă, oare eu chiar vreau chestia asta sau vreau să fiu liniștită?”. Viața pe scene însemna nopți nedormite, drumuri dese în țară și în străinătate, dansat și cântat în frig, în fața mulțimilor care așteaptă energie de la tine. Când ieșea cu prietenii, nu mai fuma iarbă și simțea că îi e din ce în ce mai greu să se distreze, deși se cunoșteau din copilărie. „Cât să te tot minți?”

 Au urmat alte cursuri la Dumbrava de Sus, alternate cu perioade de muncă, pentru care avea din ce în ce mai puțină tragere de inimă. Odată, când a coborât din liniștea muntelui și a intrat în București, prin cartierul Militari cu blocurile lui înghesuite, au speriat-o claxoanele și aglomerarea de magazine, reclame și culori. „Zici că aveam epilepsie. M-a izbit o chestie din aia și am zis: Doamne, nu cred că vreau să mai trăiesc aici”. 

 Voia să afle cine e cu adevărat, să-și dea jos măștile, gesturile și limbajul împrumutate. Până atunci, crede că viața ei fusese un șir de alegeri dictate de alții. Se apucase de volei pentru că asta făceau colegii ei, de dans pentru că asta practicau colegele, apoi de cântat și scris versuri, pentru că i se zisese că are voce și e creativă. În toamna lui 2018, după ce s-a lansat hitul „Adidașii”, Damia spune că a făcut primul lucru pe care îl hotărâse vreodată singură: s-a mutat în comunitatea Copiii Soarelui. Urma să-și poarte hainele colorate, cu paiete și blăniță, gecile pictate și colanții lucioși într-un sat de la marginea pădurii. „Voiam să fiu Damia care meditează, nu mai voiam să fiu Damia de la «Adidașii»”.

 Când și-a început noua viață, Damia s-a ras în cap, cum văzuse că fac mulți din comunitate, femei și bărbați. Adi de la Brad le spusese că părul e conductor electric și te împiedică să te concentrezi la meditație. Când s-a privit în oglindă, s-a simțit ca un băiețel. „Chiar ți-o dă cumva la ego”. 

Într-o vară de la sfârșitul anilor ‘80, Rodica, o fată de 17 ani cu ochi albaștri, s-a întâlnit în tren cu un tânăr charismatic. Urcaseră amândoi la Brad: ea mergea cu mama ei la horă într-un sat din apropiere, el se ducea singur acasă, la Țebea. Bărbatul a invitat-o la hora din satul lui, dar n-a reușit s-o convingă. 

Rodica, o femeie blândă, își amintește după mai bine de 30 de ani că pe atunci era un copil „neumblat în lume”, cu părinți simpli, de la țară, și un tată violent, iar bărbatul din tren a impresionat-o din prima. „Era ceva deosebit, special, în privirea lui și felul cum comunica, felul cum știa să mă învăluie cu cunoașterea lui, așa, spontană”. Peste câteva săptămâni s-au întâlnit întâmplător la o altă horă. Când Ardelean Farcaș a apărut, „ca Cenușăreasa”, la miezul nopții, femeia și-a dat seama că el cucerise pe toată lumea. „Până a ajuns la mine, a luat-o pe fiecare fată pe rând la dans, dar de fiecare dată se uita la mine, să vadă ce reacție îmi trezește faptul că pe mine nu mă ia”. Într-un final a invitat-o și pe Rodica; în brațele lui a simțit ceva special, ca atunci când îl cunoscuse în tren. 

În timp ce săltau pe muzică populară, Ardelean, care era cu șase ani mai mare, a cerut-o în căsătorie. Rodica a cerut, în schimb, un pic de răgaz, ca să-și vadă de învățătură: era clasa a zecea și voia să continue liceul de mecanică și în paralel să dea la o școală profesională de încălțăminte. Au continuat să se vadă și după șapte luni s-au căsătorit. Îi plăceau atenția lui și faptul că avea respect față de „simplitatea” ei și față de oamenii din jur. Dar cel mai mult a contat legătura spirituală pe care a simțit-o cu el. „Să fie o împlinire, o împăcare pentru mine, pentru că maică-mea a suferit foarte mult cu tata. Au fost multe certuri, multe scandaluri și am zis că măcar eu să văd altceva”. La scurt timp au făcut o fată și un băiat, care acum locuiesc și ei la Dumbrava de Sus. 

Când l-a cunoscut pe Adi, Rodica era o femeie credincioasă și se ruga des. S-a născut într-o familie ortodoxă, dar o vreme a mers și la Martorii lui Iehova. A plecat repede, fiindcă liderii i se păreau „foarte posesivi, foarte să te îndoctrineze”. De mică și-a dat seama că lucrurile pământești nu-l fac pe om întru totul fericit, așa că a tot căutat răspunsuri. Voia să înțeleagă de ce oamenii „sunt așa de răi, de ce se ceartă, de ce nu se înțeleg, de ce își creează atâta suferință unul altuia”. 

În anii ‘90, cei doi tineri proaspăt căsătoriți își lăsau copiii în grija părinților și plecau prin țară,  să vândă plante medicinale, creme și tincturi naturiste preparate de ei. Cel mai bine se vindeau la cursurile de yoga, care înfloriseră în România după Revoluție.

 *

În 1990, articolele despre spiritualitatea hindusă apărute în presa liberalizată, venirea în România a unor profesori-guru și turismul spiritual în India au fost esențiale pentru expansiunea grupurilor de yoga și a mișcărilor religioase inspirate din India, scrie cercetătorul Liviu Bordaș în cartea Handbook of Hinduism in Europe, apărută vara asta, la editura olandeză Brill.

În comunism, yoga fusese reprimată o bună perioadă. La început, fiind condamnată de regim, se practica doar pe ascuns. Demonstrații publice de Hatha Yoga erau posibile doar la circ. Din 1964, datorită deschiderii față de yoga a regimului din URSS, a început să fie acceptată și în România, în special ca educație fizică și gimnastică medicală. S-au publicat articole despre beneficiile ei și a fost inclusă în lucrări de psihiatrie ca metodă de relaxare. La începutul anilor ‘70, s-a înființat și o comisie de yoga în cadrul Ministerului Sănătății. Publicarea manualelor a fost însă strict controlată: în română au apărut doar nouă cărți până în 1982, când yoga a fost din nou interzisă și grupurile care o practicau, persecutate.

După Revoluție, yoga a renăscut. S-a reînființat Comisia de yoga din Ministerul Sănătății, sub conducerea unui medic psihiatru. A funcționat pentru foarte scurt timp, dar a apucat să elibereze câteva autorizații pentru predarea cursurilor de yoga. Gregorian Bivolaru a fost primul care și-a oficializat școala de meditație după ‘89, scrie Bordaș. În prima lună de libertate, Bivolaru împreună cu 20 de studenți ai săi au înregistrat Mișcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut (MISA), care în ‘97 ajunsese la 20.000 de membri. Liderul MISA a fost acuzat mai târziu pentru trafic de persoane și infracțiuni asociate crimei organizate, iar în 2013 a fost condamnat la șase ani de închisoare, pentru „act sexual cu un minor în formă continuată”. Gregorian Bivolaru a fost eliberat condiționat în 2017, iar astăzi organizația fondată de el este activă în 250 de localități din România.

Tot după Revoluție a renăscut în București și Cluj-Napoca Grupul de Meditație Transcendentală, care fusese „lichidat” în comunism, iar în 1993, Nicolae Iftene, un fost pictor care fugise din țară în timpul comunismului, aducea pentru prima oară Vipassana în România, la Iași. Învățase această tehnică în Australia, în tradiția lui S. N. Goenka. 

Nicolae Iftene, care s-a întors în România după 25 de ani de locuit în Australia, îmi povestește la telefon că la mijlocul anilor ‘90 preda cursuri de Vipassana prin licee, tabere școlare și stațiuni balneare, unde închiria săli. Spune că în 1997 a strâns donații din străinătate să deschidă un centru de meditație în România și a plecat prin țară să caute un loc potrivit. Așa a ajuns la Brad, în Hunedoara, unde cineva i-a făcut cunoștință cu Ardelean Farcaș, care știa terenurile din zonă. Acesta a venit apoi la două cursuri ținute de Iftene în stațiunea Strunga, de lângă Iași, și la scurtă vreme a pus bazele centrului Copiii Soarelui, în care Iftene spune că nu a avut nicio implicare. 

*

 În 1997, spune Rodica, Farcaș a cumpărat teren și două case la Dumbrava de Sus, cu bani de la Fares, una dintre cele mai cunoscute companii din România care produce preparate pe bază de plante, la care a mai adăugat economiile lor și alte donații. Locul îl alesese el, pentru că i se părea că are „încărcătură energetică”. Aici s-au mutat alături de ei și 35 de tineri pe care soțul ei îi adunase din țară, în special din Iași, când vindea plante și tincturi. 

 Din acel grup făceau parte și Mihaela Ionașcu, și Lușa, printre primii membri ai comunității Copiii Soarelui, care locuiesc și astăzi aici. Când l-a cunoscut pe Adi, Lușa era studentă la Psihologie, la Iași. În teza de licență la care lucra, pornea de la ipoteza că, dacă ești relaxat, ai o rezistență mai mare la durere, iar cineva i-a recomandat să vorbească cu Adi de la Brad. „Când i-am văzut privirea, am zis că aia e. Am știut că ăsta e un om care chiar știe ce zice și nu le zice din cărți. Pur și simplu am simțit cu totul: ăsta e omul de la care am ce să-nvăț”, îmi povestește femeia de 52 de ani, în curtea de la Țebea, în timp ce o dă în leagăn pe fiica ei de patru ani. Pe fiul ei cel mare l-a numit Ardelică, în semn de mulțumire față de Ardelean Fărcaș.  

 În ‘97, Mihaela Ionașcu tocmai terminase Filosofia și era asistentă socială când l-a cunoscut pe Adi la Iași, la o conferință despre terapii alternative. „Am simțit în subtil că e o ființă deosebită, că e ceva ce nu am mai întâlnit. Nu m-a impresionat intelectual, deși eram pe intelect, dar aveam și o latură spirituală care nu era dezvoltată. Când a zis că vrea să facem asociația, am știut că m-am întâlnit cu persoana care are forța necesară să mă ajute să-mi îndeplinesc visul să ajut oameni.” 

 Mihaela lucra la Protecția Copilului și spune că a văzut toate formele de suferință. Avusese de-a face cu copii abandonați, maltratați, infectați cu HIV sau bolnavi de cancer. Îi ajutase și pe ei, și pe părinții lor cum putuse – cu îmbrăcăminte, încălțăminte, cu vorba bună, dar simțea că era în zadar. „După opt ani eram epuizată și fizic, și psihic de serviciu, și oamenii se scăldau în aceleași probleme. După ce am meditat, mi-am dat seama că omul trebuie să fie învățat să pescuiască și să găsească singur cauza suferinței. Mila te dărâmă, iar având compasiune rămâi tu ca un stâlp și îl poți sprijini și pe celălalt”. 

 Încet-încet Copiii Soarelui s-au extins prin sponsorizări, donații de la foști cursanți și prin vânzarea producției proprii: legume, „produse plasmatice” despre care spun că au rol terapeutic, și mai nou, greieri, pe care Adi îi consideră hrana viitorului. La început, localnicii îi priveau cu suspiciune și lansau zvonuri despre trafic de copii și organe. Treptat, însă, oamenii și-au depășit frica și mulți îi văd cu ochi buni pe meditatori. Cât despre liderul lor spiritual, „cinste lui că o populat acolo teritoriul ăla. Era pustiu dacă nu erau ei”, mi-a spus Elena Sauca, o femeie din sat.

Acum, la Copiii Soarelui trăiesc permanent 70 de persoane, și Adi spune că asociația are sute de hectare de pământ și mai multe case. Într-una locuiesc bărbații, în alta fetele și femeile singure, iar mamele cu copiii în alta. Mai există câteva rulote, corturi și locuințe mici, construite recent, în care stă câte o familie. Din grupul inițial de 35 de membri fondatori, Rodica spune că au mai rămas 15. 

În comunitate, Adi are acum patru iubite în afara căsătoriei. Cu acestea are patru copii. „E extraordinar”, răspunde soția lui când o întreb cum se simte în postura asta. „Este o experiență la care nici nu visam. Dar mulțumesc Universului că mi-a dăruit acea pace și înțelegere interioară, pentru că fiecare iubește, fiecare are dreptul la iubire. Când ai trecut de gelozie, totul e liniște și pace și împlinire și bucurie”. Apoi oftează: „Nu e ușor”. Spune că îl respectă pe soțul ei și îi oferă tot sprijinul, atât pe Pământ cât și „în alte planuri”. S-a întrebat de multe ori ce ar fi fost viața ei fără el și crede că, pe plan spiritual, ar fi fost „gol”. 

Programul după care funcționează Copiii Soarelui și filosofia pe care e construită sunt, în cea mai mare parte, stabilite de Adi de la Brad, pornind de la câteva principii de Vipassana pe care le-a adaptat.

Damia spune că nu ar fi rămas să locuiască aici dacă regulile ar fi fost atât de stricte așa cum le stabilise bărbatul acum câțiva ani, cu trezit zilnic la 4:30, meditat și apoi muncă, și dacă segregarea pe bază de sex ar fi fost încă obligatorie în toate cazurile. „A fost un experiment, cred. Până la urmă, viața pe Pământ e un experiment și nu te obligă nimeni să faci parte din locul ăsta”.  

Tânăra se consideră norocoasă că e unul dintre puținii care au voie să stea într-o căsuță separată, fiindcă nu se vedea singură cu copilul în casa mamelor. Cuplurile care nu au încotro se conformează.

 Damia și Sică plănuiesc să-și construiască propria locuință cu banii lor, însă au momente când se întreabă dacă vor să rămână aici pentru totdeauna cu copilul. „Amza e un lucru foarte bun care mi s-a întâmplat, nu știu dacă e cel mai bun, dar e un lucru frumos și cred că dacă rămâneam la București nu se întâmpla”. Damia spune că ea și partenerul ei se străduiesc să-i ofere tot ce cred ei că e mai bun și să nu-l priveze de informații. Au acces la internet și i-ar plăcea ca fiul lor să învețe engleză, spaniolă și orice va vrea el. 

 În prezent, cei aproximativ 20 de copii din comunitate fac homeschooling – învață să scrie și să citească cu părinții lor. Damiei i-ar plăcea ca peste câțiva ani Amza și ceilalți puști să aibă și activități de grup, cum se făceau mai demult. „E greu să fii și pedagog, și prietenul lui, să-l înveți și geografie, și română”. Anul trecut s-au născut la Dumbrava de Sus șapte copii, așa că în viitor, părinții se vor putea uni să organizeze un program pentru toți, speră Damia. Ea ar vrea să le predea cursuri de dans. 

 Spune că puștii crescuți aici vorbesc engleza, știu să folosească calculatorul și internetul, se uită la filme și au îndeletniciri ca orice adolescent. „Nu mi se pare că au fost privați de niște chestii și cred că meditația le dă foarte multă încredere”. Doar Damia ne-a dat voie să-l fotografiem pe fiul ei, Amza, cu spatele. Adi ne-a interzis să le facem fotografii celorlalți copii, pentru că, spune el, oamenii le-ar transmite gânduri rele dacă i-ar vedea.

Artista primește indemnizația pentru creșterea copilului, alocație și drepturi de autor pentru piesele în care a apărut, așa că își permite să mănânce și altceva decât ce primesc la centru. „În general, aici nu duci lipsă de nimic. Dar, na, eu când eram gravidă voiam un avocado, mango. Și la bebe vreau să-i dau mei, amarant, quinoa, niște chestii care nu se cumpără aici”.  

 De când s-a mutat la Copiii Soarelui, Damia a plivit zarzavaturi, a cules legume și fructe, a adunat fân, a muls capre și le-a dus la păscut. Pe lângă sarcinile zilnice, lucrează ca translator la cursurile de meditație, dar nu primește bani pentru asta. Nici munca în agricultură nu e plătită. Tot ce primesc membrii comunității sunt mâncare și cazare.

 Pe lângă muncile agricole, Copiii Soarelui își împart sarcinile atunci când au loc cursuri pentru oameni din afară: fac curat, cumpărături, dau trezirea cu clopoțelul, gătesc. Unii dintre cei de aici, povestește Damia, „se cufundă în muncă, ca și la oraș, alții se cufundă în copii. Îți găsești refugiul, citești, stai pe net, te joci un joc pe telefon, sunt și aici chestii de genul ăsta”.

În timpul liber, tinerii merg să înoate într-un lac din apropiere, stau în hamace și seara se adună în jurul focului. Când o ia rău dorul de ce a lăsat în urmă, Damia ia o boxă mică, merge pe câmp și dansează.

Dacă ea și ceilalți oameni de aici dau de greu, meditează. Sala de meditații e închisă în afara orelor stabilite de Adi, una dimineața și una seara. Munca se poate face însă oricând. Vara asta, Copiii Soarelui au meditat o singură oră pe zi, seara. Nu se puteau trezi devreme din cauza oboselii acumulate după treaba la grădină, pe câmp, cu caprele sau în laboratorul de „tehnologie plasmatică”.

De anul acesta, la Țebea, într-o încăpere decorată cu linoleum și lăzi de plastic negre, viețuiesc mii de greieri. De creșterea lor se ocupă în special Vlad Abrudanu, un tânăr de 20 de ani din Cluj, absolvent de Psihologie, care s-a mutat acolo anul ăsta. Adi spune că a adus greierii din Germania și Italia și că vrea să-i înmulțească cu greieri băștinași. Din ei face o soluție de „proteină de greieri”, care ar fi bună pentru imunitate. Susține că în procesul de preparare nu omoară insectele, ci le lasă să intre în hibernare. Până să devină leac pentru oameni, vietățile sar de colo-colo în cofraje de ouă umplute cu mălai, castraveți și eprubete cu „granule electromagnetice”. 

E seară de toamnă, dar afară e încă lumină, cerul senin e trasat cu fâșii roz. Adi stă pe un scaun de lemn în fața terenului unde joacă fotbal mai mulți băieți și fete. Are în mână un fes roșu pe care ba și-l pune pe cap, ba și-l dă jos.

Lângă el stau trei dintre cele patru partenere din afara căsătoriei, cu fiii lor. Ele vin cu ei pe rând la Adi, să se joace. Cel mai mic are în jur de un an, cel mai mare, în jur de trei. Bărbatul îi alintă pe toți „gurița lui tati”, îi sărută pe obraz, îi ciupește de nas: „Doamne, câtă puritate au copiii!”. O cheamă pe una dintre femei și o roagă să-l maseze pe spate. Ea îl întreabă dacă a mâncat. În copac e o boxă la care a pus muzică populară ardelenească. „Tot așa de azi pe mâine/ Se joacă mândra cu mine/ Eu nu mă țin de prostii /Și-ți vreau, mândro, binili”.  

Bărbatul închide ochii, respiră adânc și greoi de câteva ori, apoi își apasă tâmpla cu mâna. Se simte rău. Bogdan, fotograful, vrea să îi facă o poză. „Te rog, nu, că am pe mine o protecție și nu vreau să se afle secretul ăsta. Am fost otrăvit. Mi-au aruncat ceva în față într-un loc lângă Prut și am făcut o comoție rapidă. Aseară am picat jos, acum mă refac”, ne spune. Apoi mă avertizează să nu scriu lucrurile astea, că mi-aș asuma responsabilitatea pentru ce s-ar putea întâmpla. E cel puțin a treia oară când îl aud pe Adi spunând că cineva a încercat să-l omoare. De data asta zice că au fost niște neamuri din Israel care nu-l au la suflet și care i-au aruncat o fiolă cu otravă prin geamul mașinii. „Ăștia au pus recompensă pe capul meu, pentru că învăț oamenii să scape de oboseală și ăsta e secretul nemuririi, să nu mai obosească oamenii”.

Mai e vreo jumătate de oră până începe meditația online, transmisă live pe Facebook, și Adi dă muzica mai tare. Povestește că a fost interpret de muzică populară și a cântat la taragot, și că făcea bani de nu-i încăpeau în buzunare. Apoi că a fost spion și a ajuns la gradul de căpitan în Serviciile Secrete Române, însă Securitatea tot l-a săltat de pe stradă în ‘84, când a vrut să-i execute pe el și pe alți „paranormali”. „De atunci am niște bube pe corp, unde am fost radiat”. Ar fi scăpat numai el, părintele Iustin Pârvu și Arsenie Boca, despre care spune că ar fi vărul lui. 

E greu să separi ficțiunea de adevăr în viața lui Adi, așa cum și-o povestește el. Adaugă mereu noi și noi detalii absurde. În versiunea lui, are peste 100 de ani, 80 de copii prin diferite colțuri ale lumii, e din neam de cneji și vine dintr-o familie de meditatori. A învățat să mediteze de la un bunic, iar tatăl său, și el centenar, trăiește la un templu din India. Pe lângă spion și cântăreț de muzică populară, adaugă că a fost psiholog și că a antrenat agenți secreți, atât în România, cât și în Dubai. „Acum am pensie privată de 17.000 de euro, o primesc din Elveția. Casiera face ochii mari când îi scot de la bancă. Mi-am plătit în ‘90 pensie privată pentru 150 de ani de muncă.”

Simina Lazău, sora lui Adi, care locuiește în satul Țebea, în afara comunității de Vipassana, spune însă că părinții lor n-au făcut meditație. Mama era casnică, iar tatăl, care a lucrat ca miner, a murit în urmă cu cinci ani. Despre cariera de spion nu știe nimic. Femeia povestește că fratele ei a terminat 13 clase la liceul industrial din Gura Barza, a lucrat la Cooperativa de încălțăminte Moțul Brad, a făcut armata pe vas la Turnu Severin și a lucrat la Mina de cărbune Țebea. 

Vasile Popa, fost contabil la Mina Țebea, confirmă că Ardelean Farcaș chiar a lucrat la mină. „Supraveghea funcționarea ventilatorului. Introducea aer curat în mină. Trebuia să fie foarte atent acolo”. Mihaiu Gorcea, primarul comunei Baia de Criș și fost inginer la aceeași mină, adaugă că Adi a mai fost lăcătuș subteran. „Erau transportoare care duceau cărbunele. El repara transportoarele dacă se stricau și supraveghea bunul mers al producției”. Gorcea a fost și el în vizită la Copiii Soarelui, să vadă cu ochii lui ce e acolo, și spune că a fost impresionat că Adi a tras apă până sus. „El îi un tip OK, doar că e ca o cazarmă acolo și el e șeful și le dă de lucru: ăla face aia, ăla face aia”. 

Fondatorul comunității Copiii Soarelui pretinde că s-a întâlnit în ‘99 cu profesorul S.N. Goenka în Dubai și că, după un curs de câteva zile, ar fi primit de la el un atestat că tehnica pe care o predă el este Vipassana. Nu vrea însă să ne arate acest presupus document.

„Domnul Farcaș nu a fost numit niciodată [profesor] în tradiția noastră”, declară comitetul de profesori de la Fundația Vipassana România, parte din rețeaua internațională oficială de centre de Vipassana. „Centrul de la Dumbrava nu este afiliat cu această tradiție, ei nu sunt în niciun fel asociați cu dl. Goenka. Sigur că oricine este liber să participe la orice curs de meditație, și noi nu avem monopol, însă cursanții trebuie să știe că acest grup [Copiii Soarelui] nu este în niciun fel conectat cu S.N. Goenka”, mi-au mai explicat într-un e-mail cei din comitet. 

În 1997, Ardelean Farcaș a urmat două cursuri de meditație Vipassana cu Nicolae Iftene – unul ca meditator, altul ca servitor – voluntar care ajută la organizarea cursurilor. Iftene, care a fost numit profesor chiar de către Goenka în 1995 și a predat Vipassana în Germania și în Australia, spune că procesul prin care devii profesor e lung și complicat. Mai întâi, trebuie să faci două cursuri pe an și să meditezi două ore pe zi zilnic, timp de zece ani. Apoi trebuie să urmezi cursuri care durează o lună și să fii servitor de cel puțin 30 de ori. După aceea, „erai observat de profesori seniori că nu furi, că nu omori, că nu faci adulter, că nu ai copii cu tot felul de femei”, explică Iftene, critic cu Farcaș, care are copii „cu o grămadă de studente”. Abia după ce erai evaluat personal de Goenka puteai fi profesor junior, iar după alte cursuri, căpătai statutul de profesor senior. Adi de la Brad nu a trecut prin acest proces, ci „s-a autodeclarat profesor”.

Iftene îmi spune pe un ton răstit, pe care nu mi l-aș fi imaginat la un profesor de Vipassana cu atâta vechime, că Farcaș e un „mincinos patologic” și „un șartalan”, și îl acuză că-i exploatează pe cei din comunitatea lui. Mai mult, susține că își „amenința studentele că nu progresează spiritual decât dacă fac legătură sexuală cu profesorul”. „Acolo, în primul rând nu se face Vipassana. Acolo se face Farcașana. Nu că e diferit, nu are nicio legătură cu Vipassana.”

La finalul conferinței susținute de Adi de la Brad anul trecut la București, o femeie operată de cancer i-a cerut sfatul. Bărbatul i-a spus ferm că nu trebuia „să se lase tăiată” și i-a recomandat un curs de Vipassana și niște ședințe la „modulul plasmatic”, unul dintre numeroasele obiecte inventate de el și comercializate de Copiii Soarelui pe site-ul lor,  energetik.ro. 

Deși în tradiția buddhistă, Vipassana înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt, perspectiva asupra realității pe care o prezintă liderul spiritual e deseori distorsionată. Mai ales când vine vorba despre sănătate. Indiferent dacă e vorba de cancer sau COVID-19, toate „tratamentele” pe care le recomandă sunt realizate în laboratorul improvizat din comunitate, de oameni fără pregătire științifică: „mini chivot”, „argilă plasmatică”, „sticluță plasmatică”, „coroniță plasmatică”, „pulverizator plasmatic”, „cercuri cu ioni negativi” sau „fiolă cu plasmă pentru imunitate”. 

Ca să ajungi la laborator, intri în brutărie, treci de cuptorul unde se fac pâini și ajungi la o ușă cu yin și yang pe dinafară, și Tabelul lui Mendeleev pe dinăuntru. Încăperea e cam cât o sufragerie, iar pe rafturi sunt cutii de plastic cu diferite tipuri de „plasmă” în formare, cele mai multe în culori pământii. Mai sus, furtunuri argintii și transparente din care se fac „coronițele plasmatice” și „cerculețele cu ioni negativi”. Pe masă sunt înghesuite borcane cu prafuri și lichide, eprubete și sticluțe multicolore. E un miros greoi, ca la băile Căciulata. Nu avem permisiunea să facem fotografii aici, pentru că, dacă l-ar vedea, oamenii ar putea emite gânduri negative către acest loc. Și deja sunt mulți care le vor răul, e de părere Delia Burnham, o femeie de 40 de ani din Marea Britanie, unul dintre principalii responsabili de produsele create prin „tehnologia plasmatică”. Delia s-a mutat la Dumbrava de Sus în urmă cu cinci ani.

„Coronița plasmatică”, un cerc din plastic plin cu lichid, pe care îl poartă pe cap toți membrii comunității, inclusiv copiii, promite să purifice mintea și să te protejeze „de stresul social, de gândurile negative ale celor din jur și de vibrațiile de joasă frecvență”. „Argila plasmatică” e recomandată pentru cea mai largă plajă de afecțiuni, de la dureri de stomac, anemii sau guturai, până la probleme cardiace, varice, vaginite, dureri musculare și articulare, arsuri și afecțiuni ale pielii. 

Valentin Mortoiu, un bărbat de 38 de ani care lucrează în domeniul asigurărilor sociale, e cursant vechi la Copiii Soarelui și uneori mai rămâne după cursuri câteva zile, să îi ajute pe oameni prin grădină. Acasă, la Constanța, poartă „coronița plasmatică” și două „cercuri ionice”, unul la gât și altul la brâu. A înțeles că ionii negativi îl ajută să se conecteze cu pământul, lucru care-i lipsește, fiindcă stă la bloc. Spune însă că n-a simțit vreun efect concret; doar coronița îl ajută să-i fugă mintea mai rar când meditează. O coroniță costă 180 de lei, iar setul de două cercuri ionice, 130 de lei. Chiar dacă nu înțelege tehnologia din spatele obiectelor, e convins că cei din comunitate „n-ar face rău oamenilor” sau „i-ar păcăli cu ceva”. Valentin l-a cunoscut pe Adi de la Brad acum patru ani, la o tabără de detoxifiere. „M-a fermecat. Ne-a povestit de niște entități care sălășluiesc în corpurile noastre non-fizice și care ne parazitează. Și cumva le-a îndepărtat fetelor treburile astea printr-un masaj. A zis că de bărbați nu se-atinge”, povestește Valentin. 

În urmă cu un an și jumătate, Ștefan Lipan a renunțat la postdoctoratul în antropologie pe care îl făcea la o universitate din Belgia, ca să-și caute liniștea la Copiii Soarelui. Spune că „tehnologia plasmatică nu merge cu mintea intelectuală, că asta e programată, e doubtful. Aici lucrurile sunt pe intuiție. Când port coroniță la oraș, mi-e mai ușor. Fără ea, vin sleit după o zi de la oraș, vin fără vlagă și doar am fost la cumpărături.” 

Dintre toate obiectele inventate aici, cel căruia i se atribuie cele mai eficiente proprietăți „vindecătoare” este Chivotul, al cărui nume e împrumutat din repertoriul religios. La creștini, în chivot se păstrează împărtășania, și tot într-un chivot evreii spun că au fost ținute tablele legii cu care Moise a coborât de pe munte. După spusele lui Adi, chivotul încarcă oamenii cu energie, îi face mai înțelepți și le dezvoltă atenția și spiritul pozitiv. În plus, ajută și animalele, pomii, plantele, solul și apa și le protejează „împotriva radiațiilor solare, nucleare și 5G”. Tot el l-ar fi salvat și pe Adi de otrăvirile repetate. 

Delia Burnham povestește că anul trecut, de Crăciun, Adi i-a spus că ar vrea să creeze un obiect nou. Amândoi s-au pus de acord că ar trebui să fie ceva rotund. „Cum pământul și planetele au formă sferică, i-a venit ideea și mereu eram și eu cu idei, că totul în natură e rotund, nu e drept”. Ultimul obiect mare inventat fusese „modulul plasmatic”, un fel de cabină pentru „reechilibrare energetică”. În modul putea intra însă doar o persoană, așa că Adi a zis să facă un chivot, în jurul căruia pot sta mai mulți oameni.

Farcaș spune că avea conceptul chivotului încă din ‘97, dar abia anul trecut a avut tot ce-i trebuie ca să-l finalizeze. „Energia telurică n-aveam cum s-o stochez. Am reușit prin granulele electromagnetice concepute de Davidoni”, povestește el. Ioan Davidoni, autodeclarat „etern idealist”, a lucrat vreo 30 de ani ca metrolog la o fabrică de sticlă din județul Timiș. Printre cele 900 de invenții ale lui se numără „pantofii vibratori”, „sutienul magnetic”, „pantofii magnetici antistres” sau „îngrășământul magnetic”. Un „sutien magnetic”, adică două plăci hexagonale din pietre „prețioase și semiprețioase” și metale „nobile”, care se poartă în sutienul obișnuit, costă 188 de lei. Davidoni promite că reduce cu 90% riscul de a face o boală de sân și că ajută la vindecare în 60% din cazuri.

Influența majoră în conceperea chivotului și a celorlalte obiecte pe care le vând Copiii Soarelui și modelul spiritual al lui Adi de la Brad este iranianul M.T. Keshe, inventatorul „tehnologiei plasmatice”, despre care a vorbit și la București în urmă cu trei ani, când a fost invitat de Școala MISA să țină o prelegere. Keshe, un personaj controversat, susține că a inventat tehnologii pentru farfurii zburătoare, că vindecă boli grave cu produsele lui și, pe scurt, că este Mesia. „Nu mi-e rușine sau frică de niciun lider sau lider religios care încearcă să mă atace. Eu v-am creat și pot să vă iau viața, după voia mea. L-ați așteptat multă vreme pe Mesia – aici sunt, în fața voastră”, a declarat iranianul în 2014 la un workshop. În 2017, Comisia pentru Energie Atomică din Ghana a anulat înțelegerea pe care o semnase cu Fundația Keshe, din lipsă de dovezi științifice pentru realizarea „primei platforme de lansare spațială din Africa”, pe care Keshe o promisese. 

*

Elementul principal din chivot și din celelalte produse pretins vindecătoare este „plasma”, pe care cei din comunitate au creat-o în laboratorul din brutăria de la Dumbrava de Sus. Delia Burnham, care a învățat cum să producă „plasma” din tutorialele lui Keshe de pe internet, explică metoda. Într-un recipient pui „două plăci de metale, le legi cu o sârmă de cupru, le pui în apă sărată, le lași un pic și dacă le dai și căldură, ai creat un mediu în care se poate manifesta plasma. Bolile apar de la dezechilibrare în câmpul tău electromagnetic”. 

Fizicianul Octavian Micu, cercetător științific la Institutul de Științe Spațiale din cadrul Institutului Național pentru Fizica Laserelor, Plasmei și Radiației - Măgurele, spune că plasma este a patra stare a materiei, pe lângă cea solidă, lichidă și gazoasă. Aceasta e „materie ionizată: un gaz de ioni și electroni”. Focul, fulgerul, ionosfera Pământului sau interiorul soarelui sunt exemple de plasmă, explică cercetătorul. Această stare se poate obține doar în medii strict controlate, cum ar fi reactoarele de fuziune nucleară. „Oamenii de la energetik vând pseudoștiință. Ca să fie clar: în acele obiecte nu există niciun fel de plasmă și în spatele producerii lor nu a stat ceva științific”.  

Chivotul și celelalte obiecte se vând nu doar pe site, ci și la sfârșitul tuturor cursurilor de Vipassana de la Dumbrava de Sus. În ultima seară, ești invitat la o prezentare a produselor și, după ce ai stat în liniște zece zile și simți că meditația te-a ajutat, te poți lăsa destul de ușor convins că ele vor avea un efect la fel de benefic. Experiența e atât de intensă, încât rațiunea apare uneori doar acasă. Și eu am cumpărat după primul curs o „sticluță cu apă plasmatică” (125 de lei) și jumătate de kilogram de „argilă plasmatică” (90 de lei), în speranța că voi scăpa de durerile de stomac. Am stat și jumătate de oră în „modulul plasmatic”, pe gratis. Acasă, după ce am luat o linguriță de argilă și mi-a venit să vomit, am oprit cura, iar sticluța am aruncat-o la un moment dat, când am făcut curat și mi-am dat seama că nu mai cred în puterea ei.  

La începutul primului curs la care am participat la centru, Adi ne-a îndemnat să așezăm o astfel de „sticluță cu apă plasmatică” închisă, în interiorul sticlei noastre de apă, ca să ne ajute să medităm mai ușor. Deși nu știam ce conține și am fost suspicioasă, atâta vreme cât nu trebuia să-i bem conținutul, am luat și eu. 

Pe site-ul lor există însă și o „fiolă cu plasmă pentru imunitate”, al cărei conținut se varsă într-o cantitate mai mare de apă, iar după ce se așază sedimentele pe fundul vasului, se bea dimineața și seara, pe stomacul gol. Aceasta ar proteja corpul împotriva virusurilor și bacteriilor, ar îmbunătăți „funcțiile urinare și sistemul emoțional” și ar elimina toxinele din organism. Costă 70 lei. 

Am testat conținutul acestei sticluțe la laboratorul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Chimie și Petrochimie (ICECHIM). Rezultatele arată că în „fiola pentru imunitate” se află apă, o pulbere fină și granule care conțin fiecare cupru, zinc și fier în diferite concentrații. 

Victor Ionescu, medic rezident epidemiolog și asistent de cercetare la Institutul Național „Victor Babeș” din București, spune că, în primul rând, „pulberile de oxizi metalici nu se amestecă cu apa. Ele rămân sub formă solidă, decantate, indiferent câte ore sunt lăsate. Orice cantitate care va ajunge în organism va fi neglijabilă”. Concluzia medicului este că această „fiolă pentru imunitate” nu influențează niciun proces al organismului, din cauză că elementele adăugate „nu se dizolvă în soluții apoase și nu se absorb de-a lungul tubului digestiv”.

 

*  

Pe lângă „plasmă”, chivotul mai conține și „creierași plasmatici”, un fel de resorturi metalice care ar transmite energie. Delia susține că însuși Keshe i-a felicitat pentru această invenție, care ar putea să curețe întinderi mari de apă, de la lacuri, până la oceane. „Ideile și forma veneau prin Adi și noi l-am ajutat să-l asamblăm”, povestește femeia. Când a fost gata prototipul chivotului, „au început să se vadă schimbări subtile”, la toți cei șase oameni care au meditat în jurul lui, zice ea. Treptat, au început să producă și „mini chivoturi”, pe care oamenii să le poată lua mai ușor acasă. 

 Treptat, au început să producă și „mini chivoturi”, pe care oamenii să le poată lua mai ușor acasă. Pentru meditatori, un „mini chivot mic” costă 2000 de lei și un „mini chivot mare” 3500, iar pentru cei care nu meditează, fiecare e cu 500 de lei mai scump. Arată ca niște butoiașe cu murături din care ies, ca niște antene, câteva eprubete. Prețurile nu sunt afișate pe energetik.ro, și cei interesați le pot afla doar la telefon. 

Oamenii din comunitate așază „mini chivoturile” și în solarii: în jurul lor spun că simt armonie și liniște, iar legumele cresc mai frumoase. Din comentariile celor care le-au cumpărat de pe site, aflăm că pe unii dintre ei i-ar fi ajutat să se descurce mai bine printre oameni, să nu mai aibă stări depresive sau să se vindece de infecții la ochi, iar animalelor de companie le-ar fi dat mai multă energie. 

*

Dacă baze științifice solide care să-i ofere proprietăți medicinale nu are, „Chivotul Păcii şi Armoniei Interioare” are în schimb „o funcție socială extraordinar de importantă, aceea de a agrega, defini și codifica scopul comunității spirituale”, spune antropologa Cristine Palaga, asistentă universitară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Acest obiect ritualic capătă putere cât timp în jurul lui se adună cei care cred în forța lui. Funcția lui principală, explică Palaga, e să creeze „un spațiu sacru, ce permite ruperea de mundan și medierea relației cu divinul, înțeles ca formă pură a unei energii creatoare”. Chivotul funcționează, într-un fel, în logica magiei, mai arată cercetătoarea, „prin contagiune”: odată ce ai contact cu el, preiei automat din promisiunile obiectului considerat magic: „o conexiune cât mai directă cu latura imaterială/divină a sinelui, protecție, rejuvenare, vindecare sau exorcizarea acelor elemente ce poluează și blochează ființa în cicluri permanente de vină și suferință”.

 „De regulă, comunitățile spirituale postmoderne își doresc să revrăjească o lume dominată de calcul, rațiune și predictibilitate”, spune antropologa. Iar această revrăjire e un prim pas din ruptura de societatea pe care o critică. „În aceste grupuri, nu doar obiectele ritualice agregă comunitatea, ci și un așa-numit lider charismatic, o figură magnetică, fascinantă, capabilă să inspire devotament și să ghideze membrii comunității spre o formă de mântuire, înțeleasă în acest caz ca iluminare și eliberare totală”.

„În chivot se găsește toată vibrația meditației”, mi-a spus Adi în seara în care, pe ritm de muzică populară, povestea că ar fi fost otrăvit de rudele din Israel. „Fiecare om, după cât e de deschis va fi ajutat. (...) Eu am ajuns să fiu una cu chivotul”. 

*

Înainte să vină Dumbrava de Sus, Delia Burnham a avut o firmă de recrutări în București. „La nivel material, totul era frumos, dar interior eram mizerabilă. Eram deprimată, eram tristă, nu-mi plăcea nimic despre viața mea, înțelegi? Eram blocată într-o cușcă ce o construisem eu”. Când l-a cunoscut pe Adi, a simțit de la început că trebuie să lucreze împreună. 

Într-o zi, când culegeam păstăi de pe vrejuri la Țebea, Delia mi-a mărturisit că și-a găsit liniștea la Dumbrava de Sus, dar suferă că nu are copii. Deși are un partener în comunitate, Adi a sfătuit-o inițial să nu aibă relații intime cu el, ca să se purifice, pentru ca după patru ani de abstinență, tot el să-i „împingă” să facă sex. Într-o zi au fost toți trei la un fermier din sat, iar acolo „[Adi] ne-a îmbătat. Aveam o presimțire că o să se întâmple”, își amintește Delia. A rămas însărcinată, dar la scurtă vreme a pierdut sarcina. Mai multe femei i-au recomandat atunci să meargă la medic, dar Adi s-a opus. „A zis: «Tu, Delia, la doctor? Trebuie să ai încredere în natură și că așa a trebuit să se întâmple. La părinți e multă karmă pe sexual, rușine, inhibiții, nu sunt comozi cu corpul lor». Adi a zis că e ca și cum maică-mea ar mânca copilul, că am karma nerezolvată cu ea.” I-a recomandat abstinența timp de doi ani, ca să-și curețe karma. Femeia de 40 de ani e îngrijorată că va aștepta atâta timp și tot nu va rămâne însărcinată. 

Pe lângă implicarea în decizii importante, Adi controlează momente aparent nesemnificative din viața ei și a altor oameni din comunitate. El spune că-n felul ăsta îi ajută să evolueze spiritual. Delia mi-a dat un exemplu chiar din ziua precedentă. Dormise la prânz, apoi făcuse o baie în lac și voia să mănânce înainte să meargă din nou la muncă. „Și se uită Adi la mine și zice: «ai mâncat deja o dată astăzi, nu? Du-te, te rog, la usturoi, că nu pățești nimic». Și am avut o reacție atât de puternică în interior, nu că mor eu fără mâncare, dar voiam să stau și eu să mănânc ceva, că așa a vrut mușchiul meu”. N-a mâncat și peste o jumătate de oră i-a trecut supărarea. S-a consolat cu ideea că munca ei are un scop mai mare: „Viața ta nu e a ta. Noi chiar trăim pentru toți”.

De la începutul pandemiei, Copiii Soarelui spun că au vândut în total peste 100 de mini chivoturi mici și mari. Momentul de vârf au fost lunile de carantină: „Atunci s-a simțit foarte tare că oamenii erau cu atenție la ei. Fie că îi apuca panica și trebuia să aibă protecție, de exemplu cu radiațiile, sau că voiau să mediteze. Pandemia n-a fost vorba de virus, ci de frică”, e de părere Delia. Și Adi de la Brad consideră că virusul e „o făcătură”. După carantină, când au scăzut vânzările, a apărut „bébé chivotul”, la doar 700 de lei.

Pentru că în starea de urgență nu au mai putut organiza cursuri, Adi a făcut săptămânal ore de Vipassana transmise live pe contul de Facebook al comunității. La fiecare sesiune participau în jur de 80 de persoane din țară și din străinătate. Mulți îi transmiteau că-i sunt recunoscători și îl numeau „învățător” sau „maestro”. Orele au fost gratuite și au continuat și după sfârșitul carantinei. La unele dintre ele puteau participa și oameni care nu fuseseră înainte la un curs, dacă erau invitați pe grup de cursanți vechi.

„Adi, ce părere ai de toată situația cu pandemia?”, „Apare vaccinul pe anul următor?”, „Când apare vaccinul va fi mai bine?”, îl întrebau oamenii pe chat. „Vaccinul mai bine să nu vină. Fiți cu multă înțelepciune”, răspundea din fața camerei. În loc să te vaccinezi, Adi recomandă să cumperi de la ei o „pudră de zeolit”, pe care o pui fie în apa din cadă când faci baie, fie în apa de băut, într-o cantitate mai mare, împreună cu o soluție de „proteină din greieri”, care se cumpără separat tot din magazinul lor. Un litru de substanță costă 300 lei. „Tot ceea ce acuma se manifestă e doar începutul unei schimbări a omenirii. Și animalele se vor schimba, și politicienii, și tot. Nu va scăpa nimeni. (...) Trebuie să înțelegeți foarte clar că cine are un chivot în casă scapă și trece de toate”. 

Un bărbat i-a spus într-un comentariu că ia chivotul în mașină și se plimbă cu el prin oraș, ca să-i ajute și pe ceilalți să treacă cu bine de COVID-19. 

*

 Odată cu pandemia de coronavirus, care ne-a obișnuit să trăim în frică și izolare, spiritualitatea a devenit un aliat din ce în ce mai de nădejde în toate colțurile lumii. În plin haos, oamenii au încercat să restabilească un pic de ordine prin orice mijloace, de la yoga sau mindfulness pe Zoom, terapii naturiste sau astrologie, până la tradiționalele rugăciuni. În același timp, pandemia a însemnat și un teren fertil pentru teorii ale conspirației, lucru care a adâncit criza de sănătate. Treptat, cele două teritorii – spiritualitatea și conspirațiile – au început pe alocuri să se îngemăneze. 

Cei care urmăresc fenomenul ăsta au scos la lumină conspiritualitatea, un concept elaborat în 2011 de cercetătoarea Charlotte Ward și David Voas, șeful Departamentului de științe sociale de la University College London. Cei doi arată că acest fenomen e în creștere în toată lumea și că vine din dezamăgirea față de politică și din popularitatea din ce în ce mai mare a viziunilor alternative despre lume. În același timp, spun ei, multe dintre curentele spirituale new age și teoriile conspirației împărtășesc câteva convingeri de bază: faptul că totul în lume este interconectat, faptul că un grup secret controlează sau încearcă să controleze ordinea politică și socială, și că umanitatea suferă o „schimbare de paradigmă” a conștiinței. Adepții conspiritualității cred că cea mai bună strategie pentru a face față amenințării unei „noi ordini mondiale” este „să te trezești”. 

În microsocietatea de la Dumbrava de Sus am descoperit un astfel de univers al contrastelor, în care meditația și stilul de viață autosustenabil, aproape de natură, se îmbină cu teorii ale conspirației și pseudoștiință. Rodica Farcaș spune că toate exagerările pe care le face soțul ei, liderul comunității, sunt menite „să provoace”. Alți cursanți mi-au spus că poți face abstracție de momentele când, de exemplu, Adi spune că Obama are casă pe lună sau îi îndeamnă pe oameni să transmită compasiune către sateliții 5G, care să trimită către Pământ „unde pozitive”. Inclusiv eu am dat la o parte lucrurile absurde pe care le auzisem la conferința din București și am venit la curs, să învăț să mă liniștesc.

Ce se întâmplă însă cu cei care ajung la Dumbrava de Sus în cele mai vulnerabile momente ale vieții lor și încep să creadă tot ce le spune liderul spiritual? Cu cei care suferă de boli grave și care îi oferă mai multă încredere lui Adi de la Brad decât medicilor? Cine e responsabil pentru acești oameni? 

Istoria comunităților spirituale alternative și a proiectelor de microsocietăți utopice ne învață că, atunci când în centrul lor există un lider charismatic, care-și cultivă puterea, drumul până la diferite forme de abuz e aproape inevitabil și se poate face uneori pe nesimțite.  

Pe Irina* am întâlnit-o întâmplător într-o seară în oraș, când am intrat în vorbă și am observat că purta pe cap o „coroniță plasmatică”. Mi-a spus că a locuit la Dumbrava de Sus, de unde plecase cu ceva timp în urmă. Nu vrea să-și spună public nici numele real, nici când a locuit acolo și, deși la început a avut rețineri dacă să-mi împărtășească experiența ei, până la urmă a fost de acord. Și-a zis că poate e timpul să încheie cu totul acel capitol.

 „Am crezut că am găsit Mecca”, își amintește Irina. Când a participat la primul curs de Vipassana și l-a auzit pe Adi cum povestea despre viața la Dumbrava de Sus, „am zis că am ajuns unde trebuie și am avut o încredere oarbă că există comunități OK pe pământul ăsta, că oamenii știu ce e important”. A captivat-o ce reușiseră să construiască cei de acolo, îi plăcea că meditează și că nu au stresul chiriei și al facturilor, așa că s-a mutat alături de ei. 

 La început i se spunea că poate participa doar la unele munci și doar dacă vrea, dar la scurt timp și-a dat seama că nimic nu era opțional. Dacă lucra mai puțin decât alții, era exclusă din grup. „Oamenii muncesc până se amărăsc”, povestește tânăra. „E ca la marketing: o anumită imagine împinsă în față, și am crezut imaginea aia. Trebuie să stai mult acolo ca să vezi niște lucruri și trebuie să vrei și să ai curaj să le vezi”. 

Cel mai mult a durut-o când a descoperit că și acolo oamenii se poartă uneori urât unii cu alții. Când o repezeau, își amintea că totuși, la oraș, șefii îi vorbeau frumos și o mai și plăteau. Aici muncea pe gratis și nu se simțea apreciată. 

Dacă pomenea un lucru cu care nu era de acord, i se atrăgea atenția. „Să contrezi nu era OK, să întorci spatele și să pleci nu era OK (…) M-a deranjat habotnicia. Să te închini la Adi.” Doar celor care munceau pe rupte spune că le erau îngăduite orice reacții. „Dacă muncești de dimineața până seara, nu ți se zice nimic. Așa îți câștigi respectul în comunitate”. 

Deși ceilalți i-au spus mereu că sunt o mare familie, nu s-a simțit niciodată integrată. În perioada  în care a stat acolo, mărturisește că nu a putut să fie cine e cu adevărat – nu s-a simțit în siguranță. „Nu vreau să zic că am fost eu ideală, doar că una se zice și alta se face. Se zice că bârfa e rea, dar acolo e încurajată bârfa”. 

Deși comunitatea se declară vegetariană, Adi și alți locuitori mănâncă carne, spune Irina. Bărbatul le-a justificat schimbarea dietei prin faptul că așa i-a recomandat un doctor, deși el îi descurajează pe oameni să asculte de medici. „Adi nu face altceva decât ceea ce se întâmplă în societate. Oamenii au încredere în figurile autoritare și își predau o parte din putere acelor figuri. Acolo, el decide ce e mai bine spiritual și mental pentru tine”.

Irina spune că liderul de la Dumbrava de Sus e „un fel de mascul alfa”, cu mai multe partenere, care îi „minimizează” pe ceilalți bărbați. „Sunt femei care cred că, dacă petrec timp cu Adi, le ajută la nivel subtil, să-și ardă karma, să evolueze spiritual”. 

În perioada petrecută la Copiii Soarelui, Irina a învățat mai multe lucruri practice decât într-o viață la oraș: să crească capre, să facă agricultură, să construiască, să gătească, să taie lemne. „Sunt lucruri de neprețuit”, spune ea. Cel mai valoros e meditația. „Sunt de părere că cel mai mare serviciu pe care poți să ți-l faci e un curs de Vipassana”. 

Atât ea, cât și majoritatea celor cu care am vorbit pentru acest reportaj au pomenit că, pe lângă liniștea adusă de meditație, la Copiii Soarelui au sentimentul de utilitate și satisfacția că munca lor servește unui scop mai mare – crearea unei lumi mai bune.

Dar când a tras linie, Irina și-a dat seama că plătește prea mult pentru asta. „Ușor-ușor am realizat că nu mai pot. Am văzut că lumea de afară nu e atât de neagră. Este neagră, dar am căpătat destulă încredere în mine, încât să-mi dau seama să plec de acolo pentru că nu rezonez. Mi-am lăsat o parte din putere acolo”. Îi dau lacrimile. 

E recunoscătoare că a putut să se desprindă de comunitate, deși îi e greu în oraș. Acum încearcă să-și găsească din nou locul într-un mediu haotic și poluat. „După ce am trăit câțiva ani în natură, nu-mi mai vine să lucrez într-un birou. Mi se pare că mi-aș vinde sufletul, mai ales dacă ești ca mine și n-ai găsit ceva la care să te pricepi și să faci cu drag”.

Majoritatea prietenilor ei de acum sunt și ei foști Copii ai Soarelui. Îi e greu să reia relațiile cu vechile cunoștințe, fiindcă nu crede că mai au multe în comun, dar și pentru că nu știe ce să le spună că a făcut în toți acești ani. Când locuia la Dumbrava de Sus, lumea o ironiza. „Ești foarte judecat că ai fost acolo. Oamenii nu au capacitatea de a înțelege locuitul în comunitate. Eu în continuare cred că locuitul în comunitate e răspunsul. Dar altă comunitate, nu asta”. 

 

Epilog

 

 N-a fost ușor să navighez prin universul plin de nuanțe de la Dumbrava de Sus. Nici să separ efectul benefic pe care meditația l-a avut asupra mea, de munca jurnalistică, în care m-am lovit de multe dileme morale. 

 La începutul documentării, m-am temut că acest loc o să mă atragă atât de tare, încât o să vreau să devin și eu o Copilă a Soarelui. I-am și spus la un moment dat colegului meu, Bogdan Dincă, să mă ia cu forța de acolo, dacă aș decide cumva să rămân. În total, am stat  în comunitate 15 zile ca simplu meditator, apoi o săptămână de probă și încă una pe teren. La sfârșitul primei zile de documentare, Bogdan mi-a făcut o poză în care radiam de fericire, nu-mi amintesc să fi zâmbit de mult cu toată ființa, ca atunci. Treptat însă, am început să înțeleg cum funcționează ierarhia în acest loc care promite pacea și adevărul, iar fascinația a pălit.

 Am simțit uneori că trădez încrederea câtorva oameni, scriind unele informații pe care mi-au sugerat ulterior să nu le mai includ în reportaj. Am hotărât totuși să le public fiindcă sunt de părere că oricine ajunge la Dumbrava de Sus, mai ales într-un moment vulnerabil al vieții lui, are dreptul să știe ce găsește acolo, pe lângă meditație și liniște. 

 Irina* e un pseudonim.