Primul lucru pe care mi l-a spus Alexandra Zahariadi, când am vizitat-o la căminul „Dr. Carl Wolff” din Sibiu, a fost: „Draga mea, un lucru te rog: fără vedetisme! Îți dați seama că în ditamai căminul sunt atâția care au făcut ceva în viață.” Îi promit că n-am s-o transform în eroină, deși prima carte a publicat-o la 85 de ani și ultima oară s-a suit la volan la 89 de ani, când „a fugit” la băi cu o prietenă. Deși viața ei, pe care-am revăzut-o împreună pe repede înainte, este, după cum singură spune, „un roman”. Iar după tot ce a încăput în viața asta, n-a dat umorul la o parte.

Alexandra Zahariadi e de origine grecoaică și, „mai nou, româncă.” S-a născut în 1926 la Galați și, în aproape 50 de ani, cât a lucrat ca medic pediatru, a salvat și vindecat mii de copii. A ieșit la pensie într-un spital din Sibiu, în același cartier cu căminul unde locuiește acum. Aici, are în sfârșit timp să se odihnească: s-a întors la cărțile pe care le-a întrerupt prea brusc când războiul și istoria au dat buzna. Ba chiar s-a apucat să scrie. Când ne-am întâlnit, tocmai învățase să îmblânzească o combină audio, la care pregătise pentru a doua zi o audiție din Bach, cu două prietene.

Am stat de vorbă despre încercările din viața ei, i-am citit cărțile și i-am pus povestea cap la cap. „Fără vedetisme”, doar propriile ei cuvinte și întâmplări.

Later edit: La scurtă vreme după publicarea acestui articol, Alexandra Zahariadi a încetat din viață, la 93 de ani.

Eu n-am avut home - acasă. Născută la Galați. Bunicii la Ismail, port la Dunăre, acum în Ucraina. Moșia, la Ciumai, în sudul Basarabiei. Mama, cu familia Cavaliotti, la Galați. Eu, 7 clase primare tot la Galați, la maici catolice. Refugiu, ani de zile la Buzău. De la Buzău la București, unde fac facultatea de medicină. Repartizată la Alexandria, Teleorman. Din ‘54 la Sibiu, medic de circumscripție. Unde nimeream, trebuia să plec imediat. Îți dai seama?

Și pierd pe tatăl meu la 12 ani. Moare. Pierd pe mama mea la 18 ani. Împușcată. Mă căsătoresc cu un judecător care va fi expropriat și de funcție și de moșie. Un fiu născut în 1952. Și pierd și pe fiul meu, acum 9 ani. S-a sinucis. De-aia îți spun: nu-i simplu.

Astea sunt așa: pac, pac, pac. Dar îți dai seama ce se poate trăi? Cum se poate trăi? Toate, spuse așa, sună uscat și rece. Ca să nu sune uscat și rece, le-am pus aici, în cărți.

Prima carte am scris-o despre viața mea în 2011, după moartea fiului meu. Le-a plăcut oamenilor, am zis hai să-ncerc și poezie. Cristian, fiul meu, făcea și poezie. Așa a apărut prima mea carte de poezie. Aici e continuarea, că n-au mai încăput în prima carte. Apoi doamna Bica mi-a zis: draga mea, lasă poeziile și scrie proză. Proza e mai convingătoare. Bun, am scris proză. Poftim: „Castelul și castelanii săi”, castelul fiind căminul și castelanii suntem noi.

Mai întâi scriu pe un caiet studențesc, cu creionul și cu radiera lângă mine. Schimb și adaug. După ce am reparat, mă duc la calculator și mă apuc să scriu. Mai corectez și acum. Apoi am un prieten foarte bun, care ia stick-ul și vine și-mi arată proba. Iară schimbăm. Abia după aia mă duc la o imprimerie și mi le tipărește. 50 de exemplare. 0 lei, 0 bani. Se pare că patronul imprimeriei mi-a fost pacient. 

Prima amintire? (Râde.) Mama m-a învățat la trei ani o poezie în limba greacă. Și când veneau musafiri, mă suia pe scaun și mă punea să spun poezia. O știu și acuma, pe cuvântul meu. O altă amintire: la Galați, eram deja în clasa întâi și m-a dus mama la cinema. Se dădea un film cu bătălii navale. Ceva cu vapoare și cu tunuri și cu poc, poc, poc. Și eu am început să plâng. Când am fost un pic mai mare, vacanțele de la Ciumai. Acolo sunt, de fapt, amintiri puternice. Nu se șterg. Deci la Ciumai îi începutul. Și la Ismail.

***[La Ismail] poposiseră în secolul XIX cei cinci frați Zahariadi, greci sadea, veniți de pe țărmurile Mediteranei, spre noi meleaguri și noi posibilități de dezvoltare, la gurile Dunării. Erau firi diferite. Unul dintre ei a plecat în Franța, devenind doctor. Alți trei au rămas în oraș, ocupându-se cu comerțul de cereale și cu alte afaceri. Doar unul dintre ei a avut curajul să accepte să primească ca împroprietărire din partea țarului sute de hectare de teren virgin, necultivat și aproape nepopulat, la Ciumai.

Unul dintre acești frați era bunicul meu, care s-a instalat la Ismail și, fiind cetățean respectabil, a fost ales într-un timp primar al orașului. (...)

Pentru mine, casa bunicilor de la Ismail era ca un templu. (...) Te întâmpinau uși și ferestre înalte, camere impunătoare, cu mobilier greu sculptat în lemn, cu tot felul de măsuțe orientale ornate în fildeș, narghilele, pendule, icoane aurite, tablouri frumoase, statui de bronz și jardiniere cu plante exotice. Mă opream de fiecare dată în camera unde se afla stereoscopul, aparatul optic cu care puteai vedea în plan tridimensional minunate imagini din toate colțurile lumii. Cu acest aparat am putut admira mănăstriea Meteora, Partenonul, Poarta Leilor din Micene, Olimpia, palate de vis din India. (...)

Copil fiind, voluntar și neastâmpărat, mă băgam peste tot, trebuia să văd totul, cum se frământa pâinea, cum se spălau rufele, cum ieșeau puii din găoace, mă suiam iarna pe căruța trasă de boi care cobora dealul în vale după gheață. Odată m-am afundat întreagă într-un munte de boabe de mazăre - nu uit nici acum senzația de energie dătătoare de forță de viață vie, pe care am simțit-o atunci. Sau când mă lua tata pe sus și mă băga toată în butoiul cu apa de udat grădina. Ce răcoare binefăcătoare! Mă duceam la fierărie și mă minunam de meșteșugul fierarului care putea să manevreze focul. (...) Joaca cea mai distractivă era în moară. Acolo, împreună cu Leana, prietena mea, ne ascundeam, cercetam toate burlanele și toate sitele și la urmă ieșeam de acolo albe, pudrate de făină. Seara, când se răcorea, ieșeam cu toții în grădină, ca să privim stelele, iar tata ne preda o lecție de astronomie. (...)

Unchiul Costi era văr primar cu tata, dar și cu mama, fiindcă mama și tata erau veri primari. El își făcuse studiile în Franța, la Montpellier. Studiase botanica și în special viticultura. Noi îl consideram savant. Știam de la părinți că are un ierbar celebru în tot estul Europei (...). El era modest, îmbrăcat fără pretenții, zâmbitor în permanență și extraordinar de politicos cu toți argații, adresându-li-se cu „dumneavoastră”. Când se făcea primăvară, unchiul Costi pornea cu motocicleta spre munții Carpați, ca să culeagă plante. La conac avea un laborator unde, prin analizeze pe care le făcea acolo, stabileau fermenții, temperaturile și alte detalii importante ca procesul de vinificare să decurgă fără greș, la toate viile noastre. (...)

Avea mama o casă la Galați, pe care au demolat-o între timp. Mult s-a demolat. Dar Galațiul, în cei patru ani de școală primară, mi-a lăsat niște impresii extraordinare. Avea și viață culturală. Avea biserică grecească, școală grecească. Era Galațiul cu multe etnii. Greci mulți, evrei, ca peste tot, tătari. Avea aproape un comerț liber. Ce puteai să obții din Galați nu puteai în alte orașe.

La Institutul „Notre Dame de Sion”, am învățat patru ani la Galați, patru ani la București. Știi cum e când ai opt-nouă ani și te duce dimineața la capelă și-ți cântă la orgă? Eu mă fac călugăriță, că e prea frumos, îi spuneam mamei. Te marchează. Întotdeauna maica-dirigintă ne ținea numai în limba franceză. Franceza e ca limba mea maternă. În paralel cu asta, au fost și lecturile pe care le-am primit de-acasă.

Pentru noi, elevele, mersul la această școală reprezenta o mândrie, precum și respectarea unui întreg ritual. Începând cu uniforma de clasă, precum și cea cu care ieșeam pe stradă, insigna de pe beretă, purtarea la cursuri a însemnelor specifice în culorile clasei din care făceai parte (o cruce de sidef atașată la gât, precum și o cordelieră), toate aceste detalii, pentru noi, copiii, erau foarte importante.

Ziua începea cu o scurtă gargară dezinfectantă oferită la intrare, urma o scurtă rugăciune în limba franceză făcută împreună cu diriginta clasei, după care ne puneam pe treabă (...).

La încheierea unei luni de studiu avea loc o festivitate de evaluare în „la grande sale”, prevăzută cu un amfiteatru, un pian cu coadă și multe fotolii pe care luau loc toate maicile-diriginte de clase și care prezentau maicii-starețe rezultatele la învățătură și la purtare obținute în luna respectivă. (...)

Când veneam de la Galați la Ciumai, călătoream cu personalul, iar la a cincea stație coboram. Era gara Greceni. O gară mică, pierdută în peisajul acela nesfârșit de stepă barasabeană. Acolo ne întâmpina prietenul nostru, domnul Bârliba, impiegatul de mișcare al gării, invitându-ne în camera sa de lucru, unde avea el telefonul și aparatul Morse, ca să așteptăm la răcoare venirea trăsurii care ne ducea acasă. (...)

Cercul nostru de tineret s-a îmbogățit cu încă doi membri. Este vorba de frații Lazarovici, de la Bolgrad, fiii colonelului. Veneau deseori la noi cu șareta. Ne plimbam prin vie, povesteam, făceam împreună înghețată la sorbetieră, făceam fotografii, ascultam muzică, dar locul care ne atrăgea cel mai mult erau lacul și Pătlăgica. Începeau tratativele cu domnul Dobre, administratorul nostru, ca să ne dea doi cai, să mergem cu trăsura până jos, la damba, drum de vreo 3-4 km, pentru că aveam și bagaje de cărat, patefonul, ceva de-ale gurii, apă. (...) Jos la lac, ne-am întâlnit cu Tasic și Serjic, care împreună cu noii 4 veniți de sus, formam un grup de 6 persoane, exact câți încăpeam în barcă. Și ne-am îmbarcat. Am luat cu noi patefonul cu plăci, coșul cu sandviciuri și sticlele cu apă. Bebe Lazarovici trăgea la vâsle, Dan, fratele lui, îmi făcea mie curte, Leana cânta de mama focului, iar Serjic se ridică deodată în picioare și începu să danseze într-un mod sălbatic, dezechilibrând barca și scufundând-o! Tot conținutul bărcii, cu noi toți, s-a răsturnat în lac. (...)

Tatălui meu nu i-a mai fost dat să trăiască tragedia refugiilor din 1940 și 1944, a fost răpus de un șoc anafilactic, după administrarea unei cantități mari de ser anticărbunos. Eu aveam 12 ani când tata ne-a părăsit. L-am pierdut pe el, am pierdut în scurt timp Ciumaiul, am pierdut în continuare și școala, căci Institutul de maici a fost închis, iar școala fusese rechiziționată. (...)

Oare sutele de oameni dezrădăcinați, fugind din calea bolșevicilor, în acel iunie 1940, n-au tulburat apele Prutului cu valurile lor de neagră suferință?

— Unde ne ducem?

— Cine ne primește?

— Ce ne așteaptă?

Întrebări fără răspuns. Plecau familii întregi, cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi, în necunoscut. (...) Stepa basarabeană era brăzdată de drumuri, iar drumurile, dacă le priveai de sus, arătau în zilele acelea ca niște șuvoaie vii, șerpuitoare, care se mișcau toate în aceeași direcție, alcătuite din camioane, cirezi de vite, batalioane de ostași, tancuri, TAB-uri, căruțe pline cu oameni și cu bagaje, mașini, trăsuri, cavalerie și oameni, oameni, oameni.

Unul dintre șuvoaie se îndrepta spre podul dintre Cahul și Oancea. Pe acolo ne-am refugiat și noi. Când ajungeau la capătul podului, oamenii respirau ușurați, văzând că s-au încadrat în termenul de 48 de ore acordat de mareșal pentru părăsirea în siguranță a teritoriului basarabean. Românii din Oancea și-au deschis imediat curțile, casele, sufletele și-au găzduit pe fugari cu bunătate și cu generozitate. (...)

Între militari, care se retrăgeau și ei, și pribegi se formase o înfrățire și întrajutorare reciprocă, ostașii primind lapte și carne de la vitele noastre, iar noi primind consiliere, protecție și mijloace de transport din partea lor. Primăria din Oancea ne-a chemat și ne-a dat fiecăruia câte o pâine, un calup de brânză și o pungă de măsline, ajutor din partea mareșalului Antonescu pentru sinistrați. (...)

În 1940, bunica și mătușile mele nu au părăsit Ismailul, iar confruntarea lor cu legile comuniste s-a soldat cu detenția la închisoare a celor două surori, sub învinuirea de a fi „elemente nefaste din punct de vedere social.”

Când a început războiul, am venit de la Galați la București. Când la București au început bombardamente, am căutat cu mama să ne refugiem la țară, la Buzău. Uite, acum nu mai știu care era înainte și ce era după. Știu doar că eram într-o stare permanentă de tensiune. Să rezolvăm și asta și asta. La limita posibilului nostru. Ăsta e sentimentul. Apoi, când eram studentă, stăteam la un cămin studențesc particular. Au venit comuniștii, l-au închis. A trebuit să caut altceva. Nu era nimic stabil. Nimic să zici asta e casa mea, asta e meseria mea, îmi văd de treabă. Fiecare om are un loc de unde a pornit în viață. Eu de unde am pornit? De la Ismail, de la Galați, de la Buzău, de la București? Habar n-am. Schwer [Greu, în germană, n.r.].  Și dacă depășești acest schwer, trebuie să ajungi la un calm.

Ultimii ani de liceu i-am făcut acasă. La Buzău, unde ne refugiasem la sora mamei, era război, și, împreună cu un prieten, am avut profesor particular. Un evreu. Am studiat împreună cu Mîndru Katz, care învăța pianul și trebuia să meargă la București, la domnișoara Musicescu. Eram colegi și dădeam examen de două ori pe an și promovam. 

La sfârșitul orelor, Mîndru se așeza la pian și începea să cânte. Doamne, ce frumos cânta Chopin, Schumann, Schubert, Mozart, Beethoven. Încet, încet, tot exersând și reluând, Mîndru emitea valuri de frumusețe, de armonie, de căldură sufletească. (...) Mână-n mână, mergeam noaptea la locul nostru lângă lac și admiram luna. 

Am trecut bacalaureatul. După aceea, el, fiind evreu, a plecat în Israel. Cu greu a plecat.

Eu aveam 18 ani. Locuiam cu mama la proprietatea mătușii mele, situată la o distanță mică de orașul Buzău, unde aveam adăpostite unele animale, cai, oi, precum și utilaje de valoare, combina, moara, distilatorul pentru țuică, căruțe. Pentru a fi în siguranță, mama a cerut de la Comandamentul rusesc de război o protecție din partea lor, în schimbul livrării unei părți din recoltă. Protecția o ceream împotriva bandiților și criminalilor care mișunau pe atunci.

Ne-au trimis un subofițer tare cumsecade. Dar la sfârșitul lunii octombrie 1944, într-o seară, am fost atacați de o bandă de criminali conduși de un ofițer rus și atunci bietul Vania, ocrotitorul nostru, a fost împușcat mortal, refuzând să colaboreze cu hoții. A urmat mama, care încercând să se împotrivească jafului, a căzut și ea jertfă, fiind împușcată în fața mea. Eu rămăsesem singura supraviețuitoare din casă.

Criminalii îmi cereau bani, bijuterii și orice bunuri care mai aveau o valoare. Eu, zăpăcită de cele întâmplate și nerealizând în totalitate ce se întâmplase, credeam că mama era doar leșinată. Le dădeam hoților tot ce cereau, neopunând nicio rezistență. În final, într-un întuneric total, sub amenințarea revolverului și a unui jet de lumină proiectat spre mine, rusul mă amenință că, dacă n-am dat tot ce aveam de valoare, trage și mă împușcă. Atunci eu am zâmbit și i-am spus că le-am dat totul. M-au legat fedeleș și mi-au spus să nu alertez oamenii, că ei, hoții, păzesc afară și, dacă mișc, aruncă casa în aer. Ce a urmat? Nu vă mai spun. 

Deci: orfană la 18 ani. Mama, împușcată în fața mea, de un rus. 

Moment de răscruce, moment dur și care te scutură și te trezește la realitate.

Apoi m-am dus la București, unde am vândut ce am putut - și probabil că am vândut mult -, că mi-au ajuns banii până în anul 5 de Medicină. 

E misterios de ce am ales medicina. Nici eu nu știu să spun de ce. Probabil de la un film cu medici. I-am văzut în halate albe și mi-or fi plăcut. (Râde.) Era război și repede, repede mă pregăteam de examenul de admitere. Zoologie, chimie, anatomie, fiziologie, tralalala. În 1944 dau examen, pic. E treabă serioasă, zic. Ia să ne-apucăm muchie de muchie și să facem o treabă bună. A doua oară am intrat. Facultatea a mers bine. În anul trei am dat externatul - acum se numește rezidențiat. Am făcut stagiul de nouă luni la „Grigore Alexandrescu”, unde aproape mi s-a propus să mă și angajez. Dacă nu dădeai externatul și țineai numai cursurile teoretice de la facultate, nu făceai medicină. Medicina o faci la patul bolnavului, îndrumat de un specialist. La patul bolnavului am făcut eu și laborator, și chiar o operație - o apendicită. Dimineața mergeam la spital, după-masă la cursuri. 

Dar deja aveam ambiția unui om care a fost retezat de părinți, retezat de avere. Descurcă-te! Așa a apărut ambiția. Și am învățat, Schätzchen [dulceață, în germană, n.r.]. Ăsta a fost romanul meu. 

La sfârșitul anului patru, am fost invitată la Târgoviște, la logodna unei colege de facultate. Studenți, tineret, veselie. Iese în evidență domnul Iordanide, care era judecător la Găiești. Și a dominat societatea de la petrecere, fiindcă era cu multă cultură. S-a mai așezat și lângă mine. A început să-mi facă curte. În perioada următoare a făcut o cerere, eu am acceptat căsătoria. Și am mers înainte. El era cu 12 ani mai mare ca mine, l-am respectat ca pe un văr. Am trăit civilizat. 

Se instalase la noi comunismul. Dacă aveai o autobiografie care să arate că ai o origine socială sănătoasă, erai bun să fii angajat conform cu pregătirea pe care o aveai. Dacă reieșea însă că părinții tăi au fost chiaburi, moșieri sau patroni, mergeai la munca de jos, te exmatricula din facultate sau înfundai pușcăria.

Mie îmi pierduseră urma, căci Basarabia nu mai aparținea României. În autobiografie scriam întotdeauna că părinții mei au fost negustori. În schimb Cristi, soțul meu, care era judecător la Găiești, moșier și posesor al unei case ca un palat la Târgoviște, a avut mult de suferit. Eliminat din magistratură, expropriat de moșie și de casă. Cu ajutorul rudelor lui, a primit într-un târziu un post de casier la Banca Națională. Dar n-a durat prea mult. Atunci când s-a zis că ministrul justiției de atunci, Lucrețiu Pătrășcanu, era spion capitalist, s-au verificat angajații ministerelor și Cristi a fost concediat. (...)

Soțul meu a avut un psihic prea sensibil. Venea deprimat că-l dădeau afară de peste tot. În autobiografie, scria că părinții fuseseră comercianți. Când se făcea controlul, se constata că ai lui fuseseră mari bogătași în Târgoviște, și-l dădeau afară. L-au dat afară de la vreo trei fabrici. Nu avea rezistență. Îl dărâma o exmatriculare din asta. Medicina era o meserie de care aveau nevoie și nu prea ne controlau politic, la biografii.

Între timp, eu absolvisem facultatea în 1951, dădusem și examenul de stat, la care se cerea și marxism, și primisem repartiție la Alexandria, ca medic pediatru.

Am plecat de la București spre noua destinație, la început eu singură, cu bebelușul de 6 săptămâni, soțul meu fiind muncitor necalificat la o fabrică de acumulatoare la București. Lucra în mediu toxic, ceea ce l-a îmbolnăvit de hepatită, având un icter pronunțat și necesitând internare. A venit și el la Alexandria.

Contactul cu meseria de doctor în Alexandria a fost cam palid. În primul rând că nu-mi plăcea orașul. De fapt, era un fel de sat. Nici oamenii nu-mi plăceau prea tare. Ce mi se dădea să fac la început nu mă atrăgea. Până când am ajuns totuși la spitalul de pediatrie și am făcut vizite pe teren. 

Cea mai mare problemă pe atunci era incultura. Mamele nu știau să dea copiilor, după ultimele indicații, o îngrijire care să-i însănătoșească. Îi înfășurau așa - fâș fâș fâș -, ca o mumie. Sau când nu mai avea mama lapte, griș cu lapte și altceva nimic. Sau făceau o căldură în cameră de puteai să faci baie. Astea toate erau demult depășite ca indicații medicale.

Marea problemă apărea atunci când vizitam la domiciliu noii-născuți și dădeam tinerelor mame indicații de puericultură științifică și modernă. Atunci apărea bunica, cu experiența ei de netăgăduit, care avea în spatele ei tradiția populară milenară, precum și prestanța de „înțelept al familiei”. „Lasă domnișoară, că știm și noi să creștem copii, că doar am avut 6, să-i ție Dumnezeu, ne-om descurca noi și cu ăsta.” (...)

Când am ajuns la Sibiu, aceste aspecte s-au mai împuținat. Populația germană, care în circa mea era majoritară, avea cunoștințe de puericultură, astfel că activitatea mea s-a bazat mai mult pe latura profilactică, dar și curativă a pediatriei. (...) M-am străduit mereu să nu abuzez de antibiotice și să asociez medicinei alopate pe cea naturistă, băbească, sau cum doriți să o mai numiți. 

Pe atunci, toate șocurile trebuiau acceptate. Asta e situația, că e bună, că e rea. Bineînțeles că e rea. Dar eu eram medic de circă și aveam pacienți șefi de magazine. Îmi aduceau carne și una, alta, care nu se găseau pe atunci. Am avut niște avantaje pentru că eram medic de cartier. Oamenii, în criza aia generală a comunismului, totuși se ajutau între ei. Mamele care nășteau primeau pe atunci doar trei luni concediu, veneau la mine și ziceau Doamna doctor, cum să las copilul singur, că n-are cine să-l alăpteze! Se duceau bunicile cu copiii la ore fixe, să-i alăpteze mamele. Și eu le mai dădeam câteodată un mic concediu de șapte zile. Scriam acolo „rinofaringită, temperatură 38 cu 2, roșu în gât”. Era foarte fericită săraca mamă. Mai făceam și de-astea. Mă-nțelegi: nu făceam lucruri așa oribile. Dar câte un concediu dat pe șest, dădeam. Acum cred c-aș fi în pușcărie.

Într-o bună zi, Cristi mă anunță că a fost iar concediat, iar cadrele (adică partidul comunist) au verificat biografiile și l-au găsit inapt pentru o muncă de răspundere. (Fusese avansat economist șef la Berea Sibiului.) El fiind o fire slabă, vulnerabilă, astenică. Noua concediere i-a provocat o cădere psihică din care și-a revenit cu greu. Pe mine nu mă mai impresionau într-atât loviturile actuale ale destinului, eram călită. Pentru mine, ce-a fost mai greu trecuse. Mă bazam pe ceea ce am putut realiza eu singură, și nu speram nimic în plus. Aveam o familie, un copil, aveam o diplomă și un loc de muncă. Nici pierderile materiale nu mă mai afectau ca pe alții, pierdusem prea mult ca să-mi mai pară rău că pierd niște fleacuri. Așa că l-am susținut moral cât am putut pe soțul meu, asigurându-l că își va găsi un serviciu bun până la urmă. Și așa a și fost. A fost angajat ca economist la „Metalurgica”.

În 1952 se naște fiul nostru, Cristian. Aveam grijă de el. Copilul a mers perfect.

Cristian era deja licean, intrase la liceul Brukenthal și dovedea că are talent mai deosebit la limbi străine și la literatură. Spre sfârșitul liceului, începuse să aibă insomnii, să fie mai singuratic, mai interiorizat. E, o fi o criză de maturizare, va trece cu timpul. Mulți tineri trec prin perioade de derută psihică la 17, 18 ani. A luat bacalaureatul și a intrat cu ușurință la Facultatea de Filologie, germano-română, la Sibiu.

Doamne, cât de mult țineam la el. Era fin, sensibil, inteligent, mai era și frumușel pe deasupra! Dar începuse să aibă un comportament ciudat. Ar fi fost normal să aibă o prietenă la vârsta lui, dar el nu avea niciuna. Ar fi fost de dorit să promoveze primul an de facultate, dar nu l-a promovat. Ca să nu piardă admiterea, am recurs la o internare la Spitalul de Psihiatrie, unde i-a pus diagnosticul „comportament schizoid psihastenie” și a început un tratament cu neuroleptice.

Așa a început marea și ultima dramă din viața mea. (...)

Cristian a devenit pacient al clinicilor de psihiatrie din Timișoara, București, Sibiu. Eu eram convinsă că fiul nostru își poate reveni la normal, numai că nu găsisem cheia potrivită.

Fiind decepționată de medicii psihiatri, am plecat cu Cristian la Sinaia, la prof. George Bălan, un mare umanist și om de cultură, în a cărui gândire aveam încredere, ca în urma unei convorbiri cu Cristian, să-mi spună ce părere are. Este fiul meu nebun sau trece printr-un proces de maturizare întârziată? George Bălan l-a asemuit prințului Mîșkin, din „Idiotul” lui Dotoievski, și considera că ar fi benefică o despărțire de familie și i-ar face bine o muncă fizică în natură. Zis și făcut. I-am găsit gazdă la Sinaia, loc de muncă la o seră și a întrerupt tratamentul cu neuroleptice. Eu îl vizitam din două în două săptămâni. (...)

Dar toate cele 8-9 luni de independență nu au dus decât la o înrăutățire a stării lui. Avea insomnii chinuitoare, se plimba hăbăuc noaptea sigur prin Sinaia, alertând până și milițienii. (...)

Aflasem între timp că la București doctorul Romila înființase o secție de resocializare pentru bolnavii psihici, unde dimineața se lucra în diferite ateliere, iar după-masa se mergea la club și se asculta muzică. Acolo a stat internat Cristian de mai multe ori, și acolo totuși, s-a simțit mai bine ca în alte spitale.

Între timp, soțul meu s-a pensionat. (...) Tatăl și fiul s-au angajat la ferma de hamei de la Ocna Sibiului. Plecau dimineața amândoi cu trenul, până la stația Ocna Cuțite, cu sufertașul plin cu mâncare și cu zâmbetul pe buze. Se întorceau seara obosiți și bronzați, și vă asigur că noaptea dormeau bine. O vară și o toamnă au rezistat amândoi la acest program-tratament și eu cred că a avut efecte pozitive.

Mai târziu, l-am cunoscut pe dl. Szabo Alexandru, care i-a oferit lui Cristian să lucreze în atelierul de lumânări pe care-l conducea el. Astfel avea un program regulat, avea colegi de muncă și câștiga ceva bani de buzunar. (...) Dar atelierul de lumânări s-a închis, astfel că i-am găsit alte locuri de muncă: încărcător la fabrica de ciorapi, pictor de globuri de Crăciun, legător de cărți la Biblioteca Astra, fabricant de dopuri din material plastic.

Dar ni se pregătea o nouă lovitură a destinului. Soțul meu s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni și ne-a părăsit în 1984. (...)

Pentru Cristian, a mai urmat o pierdere grea. Toți colegii și prietenii lui din liceu și din facultate emigrau unul după altul în Germania cea bogată, el trezindu-se la un moment dat că nu mai avea pe nimeni apropiat de vârsta lui. (...)

Mă gândeam eu în sinea mea: boala asta a lui Cristian ține de suflet și de spirit. (...) Și astfel am ajuns la Păltiniș, la dl. Noica, rugându-l să-l accepte pe Cristian ca „pacient” în ale spiritului. Iar dl. Noica l-a acceptat și l-a ajutat foarte mult. (...)

A lupta cu forțe mihaelice împotriva Balaurului personalizat în unele boli psihice, nu este ușor! Cu acest Balaur am avut eu cel mai mult de furcă. Uneori adormea și atunci noi trăiam liniștiți, în armonie. Dar atunci când se trezea, și asta se întâmpla primăvara, devenea agresiv, își cerea drepturile, mă amenința și asta pe mine mă speria de moarte, că nu eram capabilă să-i satisfac cererile. (...) Pur și simplu îmi era frică, atunci când Balaurul dădea semne că se trezește. Plecam din casă, dormeam la vecini sau mă refugiam în mașină și mă rugam. (...)

Încetul cu încetul, talentul lui artistic a răzbit la lumină și a început să facă traduceri literare în limba germană. La 40 de ani, scria lucrări originale, scria poezii și făcea fotografii artistice. Dar era necăsătorit, își pierduse vechii prieteni și nu avea un loc de muncă, pe care și l-ar fi dorit mult. (...) Eu nu îi puteam insufla optimismul meu, căci el vedea întotdeauna jumătatea goală a paharului. A ajuns să fie nefericit și deznădăjduit. Atunci când au revenit insomniile tenace și imposibil de combătut, Cristian nu a mai rezistat, a hotărât să plece dintre noi și ne-a părăsit la 58 de ani.

Finișul a fost aici, în cămin. Feciorul meu era foarte deștept. Dar dezechilibrat psihic. Boala lui a fost grea și lungă. Am încercat în toate felurile. Am încercat și absurdul.

[În anii ‘70-’80] Eu am început să studiez antroposofia. Încet, încet, vedeam viața altfel decât până atunci. Mai adânc. Fenomenele din jur se corelau unele cu altele. Începusem să diferențiez esențialul de neesențial, știam tot timpul că există și o lume deasupra noastră. (...)

În felul acesta, antroposofia începuse să dăltuiască firea mea, să mai taie din egoism și din egocentrism, mai potolea orgoliul și voluntarismul meu. Dacă am avut până la urmă forța, optimismul, entuziasmul și încrederea necesare să lupt cu psihastenia lui Cristian, a fost, indubitabil, aportul antroposofiei. Am acceptat să mă autoeduc, să mă armonizez la boala lui. Au apărut noi fațete în firea mea, care înainte nu existau, cum ar fi smerenia, blândețea, toleranța. (...)

Mai întâi, am avut o iluminare scurtă și puternică, în copilărie la Ciumai. Să-mi dau seama că există divinitatea. Pe urmă s-a mai rărit. Iar acuma abia crește relația cu divinul. Uite ce citesc acum: Emil Bock - „Cei trei ani”. Și Rudolf Steiner, a doua oară.

De mult îmi doream să mă refugiez din iureșul vieții, să mă retrag la adăpost de ritmul amețitor în care se trăiește astăzi. Și iată că acest deziderat mi s-a împlinit. Fac parte dintre beneficiarii unei instituții de mare frumusețe și generozitate, pe care eu o compar cu acea citadelă, „Castalia”, protectoare a unor înalte valori spirituale, descrisă de Hermann Hesse în „Jocul cu mărgele de sticlă”. (...)

Să ai o chilie numai a ta, să dispui de timpul întregii zile, să poți medita, să poți scrie, să poți citi ce vrei și cât vrei, să poți asculta muzică, Doamne, câte daruri neprețuite îmi oferi dintr-odată!

La viața de aici, de la cămin, ce am observat: că omul, dacă vrea, poate să devină Om. Adică să accepți diversitatea oamenilor, să accepți ce nu-ți place, să te acomodezi. Fiecare om are un egoism. Ei - să mai renunți un pic la egoismul ăsta și să te mai uiți și la ceilalți. Unii sunt mai bolnavi, alții povestesc cum au fost deportați în Rusia. Facem aceste vizite între noi, ca să ne dea sentimentul că suntem o familie. Foarte diversă. Aici poți să devii religios sau să devii altruist - să faci un bine, dacă poți. E un loc complet izolat față de viața voastră, normală. Unde am fost și noi pe vremuri, normali. Aia e lumea activă, aici sunt filosofii și credincioșii.

 

---

***Pasajele din text scrise cu caractere italice au fost selectate din volumul autobiografic „Catedrala scufundată. Catedrala regăsită”, publicat independent de Alexandra Zahariadi în 2011. 

Fotografia care deschide capitolul „Singura supraviețuitoare din casă” reprezintă refugiați din Basarabia, în 1940. Sursa: Wikimedia Commons

Mulțumiri, Csilla Kató și Rhein Ortrun, pentru ajutor.

Din seria „De-o vârstă cu România”, puteți citi:

„Am trăit patru revoluții”

„Am fost și femeie, și bărbat”

Dacă cunoașteți alți oameni de-o vârstă cu România, vă rugăm să ne dați de veste la andra@scena9.ro. Aș vrea să le spun povestea, ca să înțelegem mai bine pe ce lume trăim.