Pentru proiectul „The Bear Necessities”, Ioana Moldovan a vorbit cu biologi, ONG-iști și vânători, care nu se pot pune de acord a cui responsabilitate sunt urșii din România. Între timp, și fără măsuri concrete din partea autorităților, de suferit au oamenii obișnuiți - și urșii.
Pancarte sângeroase cu animale moarte și oameni mutilați ocupă trotuarul din fața Ministerului Mediului. „Asta e capra lui Igor”, se aude o voce, și degetul arătător se îndreaptă către una dintre ele. Oficial, protestul de la sfârșitul lui iunie anul acesta a fost inițiat de oamenii care au avut de suferit de pe urma atacurilor de urs, însă printre fețele supărate multe sunt din rândul vânătorilor. Se disting după îmbrăcăminte și conversații. Un bărbat se plimbă printre ei cu un cap mare de urs de pluș la subraț. Ministrul Tanczos Barna ajunge la fața locului, dă mâna cu câțiva dintre protestatari și îi invită la discuții. „A zis: Veniți la ora unu la discuții? Venim!”, se aude o altă voce.
Discuții. De ani buni, discuții pe tema urșilor au fost peste tot. Și sunt nesfârșite. „E clar, acceptarea, toleranța socială a speciei a scăzut în rândul oamenilor”. Este probabil unul dintre puținele lucruri legate de urși cu care toată lumea e de acord: biologi, conservaționiști, vânători, primari, oameni care au avut de suferit în urma interacțiunilor cu ursul. Cu asta și cu denumirea latină de Ursus arctos. În rest, părerile sunt împărțite în ce privește numărul, teoria că s-au înmulțit foarte mult, cea că și-au schimbat comportamentul, capacitatea de suport a habitatelor, eficacitatea relocărilor, beneficiile sau dezavantajele hrănirii artificiale, studiile ce ar trebui făcute sau soluțiile ce ar trebui implementate, dar și cauzele care au dus la acest conflict.
Îmi vine în minte ce mi-a spus Jozsef Benke, vânător de mai bine de patruzeci de ani, în timp ce vorbeam în biroul său din sediul asociației de vânătoare din Zetea. „Cu cât te afunzi într-un domeniu mai adânc și mai tare, cu atât mai mult îți dai seama cât de puțin știi. E un adevăr!”
Eu și ursul
E abia zece seara, în sezon turistic, și aleile parcului care înconjoară Lacul Ursu din Sovata sunt complet pustii. Lumina plăpândă împrăștiată de felinare nu mă face să mă simt mai confortabil. În zonele de beznă adâncă, inima îmi bate tare la fiecare zgomot ce vine dinspre pădure. Sunt doar ghinde căzătoare. Cu fiecare pas pe aleile de piatră sau cărările de pământ, mă încearcă o combinație ciudată de speranță și teamă. Este a doua oară în ultima lună când fugăresc un RoAlert cu urși.
În ziua în care m-am născut, am primit un ursuleț de pluș, mic, gălbui, cu blană aspră și ochi maro din plastic chinezesc. Îl am și astăzi. Îl cheamă Uși, căci mică fiind nu puteam să-l pronunț pe r. În copilărie, nu prea am avut păpuși, ci mai mulți ursuleți, cărora le făceam codițe din urechi. Am trăit mereu cu sentimentul că sunt animalele mele de suflet, fără să le cunosc sau înțeleg prea bine, dar bucurându-mă de fiecare fotografie și documentar despre ele. Până anul trecut, nu văzusem un urs de aproape, în afară de ocazia când, copil fiind, m-au dus părinții la zoo.
Toamna trecută, iubitul meu Ciprian mi-a făcut o surpriză, iar ultima bucată bună de drum m-a pus să merg cu ochii închiși. M-a dus la Zărnești, la sanctuarul de urși. Libearty este o nouă casă pentru urșii năpăstuiți de soartă din România și nu numai. Am aflat acolo povestea Mayei, ursoaica ținută într-o cușcă din curtea unui hotel de lângă castelul Bran, prima din cei peste 130 de urși salvați de Cristina Lapiș și Asociația The Millions of Friends. M-a înduioșat să văd un urs cu sindromul de cușcă, cum bate aceiași zece metri, înainte și înapoi, deși are acum tot spațiul să se plimbe. Cel mai mult m-am întristat de Max, care fusese abuzat de un fotograf. Omul i-a băgat ace în ochi ca să-l orbească și să nu reacționeze violent la blitz când se pozau turiștii cu el.
Prima dată când am simțit respirația unui pui de urs a fost anul acesta. Era 7 dimineața, într-o zi de iunie, când, de la capătul celălalt al telefonului care sunase, cineva reclama că o ursoaică cu trei pui a fost văzută pe o străduță din Predeal. Am ajuns acolo în jurul prânzului, împreună cu echipa de la orfelinatul de urși Bear Again. Fuseseră anunțați de garda de mediu că doi dintre puii de urs s-au pierdut de mama lor.
Sunete sfâșietoare ieșeau dintr-o cușcă metalică, amplificate parcă de pereții reci și gri ai acesteia. Unul dintre ursuleți fusese prins deja și mormăia speriat fără încetare. Parcă îl văd și acum: mic, pe fundul cutiei de metal, încâlcit într-o plasă de sfoară, probabil chemându-și mama înapoi. Al doilea se refugiase într-un copac. În doi timpi și trei mișcări, căci nu găsesc acum o expresie mai bună pentru agilitatea cu care urcau pe crengi de parcă erau treptele unei scări, cei de la orfelinat erau sus în copac. Câteva minute mai târziu, și cel de-al doilea pui de urs era prins. Au fost duși la „grădinița” de la orfelinat, unde urmau să se alăture altor pui de urs orfani. După spusele celor de la Bear Again, după circa doi ani vor fi eliberați din nou în natură.
Nu sunt fotograf de wildlife. La începutul acestui an am hotărât că vreau să spun, așa cum pot eu, prin fotografia documentară, povestea urșilor bruni în România și complexitățile coabitării lor cu oamenii.
Numărul urșilor, prima necunoscută
Știam deja că România găzduiește cea mai mare populație de urși bruni din Uniunea Europeană, unde specia este strict protejată, și a doua ca mărime din Europa, după partea europeană a Rusiei. Numărul oficial al urșilor de la noi depășește 6.000, dar exact câți urși sunt depinde pe cine întrebi: ecologiști, oficialități sau asociații de vânătoare care pledează pentru reintroducerea cotelor de vânătoare la urs.
Pe suprafața albastră, puțin luminată a locului de joacă din parcul Lacul Ursu din Sovata, stă desenat un urs panda. Pe pasarela de deasupra, Csaba Domokos - „Csabi”, după ce petreci câteva ore la pândă cu el - îmi arată un filmuleț pe telefon cu un urs tânăr plimbându-se fix pe lângă desenul pe care îl am în fața ochilor. Acum în cadru mai e doar un leagăn roșu.
„Nu putem să zicem dacă s-au înmulțit sau nu pentru că, din punctul meu de vedere, nu avem absolut niciun set de date privitor la mărimea populației de dinainte și, sincer, nu prea cred că o să avem nici măcar după încercarea asta de a-i număra genetic”, spune Domokos, biolog, masterand în gestionarea faunei sălbatice și membru din 2004 al Milvus Group, un ONG specializat în conservarea naturii.
În vara acestui an, pornind de la acuzația că evaluările numărului de urși din România nu s-au bazat niciodată pe cifre solide - cu alte cuvinte că nu s-a făcut o numărătoare la nivel național bazată pe tehnici moderne -, guvernul a anunțat un nou proiect de recensământ, finanțat prin fonduri europene. Vor fi cheltuite 11 milioane de euro pentru numărătoarea pe bază de probe genetice, 1.140 de garduri electrice și un complex la Brașov în care vor fi monitorizați circa 100 de urși.
„Mă bucur să avem ceva mai concret decât ce avem acum, dar tot ce poți să scoți din asta este numărul minim de exemplare, o să știm că măcar atâția avem cu siguranță”, continuă Domokos. De mai bine de zece ani, Csaba Domokos lucrează la un proiect de monitorizare, conservare și cercetare a urșilor bruni.
La sfârșitul lui octombrie, cei de la Conservation Carpathia, o fundație a cărei prioritate este prevenirea conflictelor dintre oameni și animale sălbatice, a publicat rezultatele primului studiu bazat pe probe genetice (excremente și păr), menit să evalueze numărul de urși de pe o suprafață de 1.200 kilometri pătrați din Munții Făgăraș și împrejurimi. Până acum nu s-a mai făcut asta. La nivel național, evaluarea populației de urs se realizează prin foarte scurte inventarieri ale urmelor, două-trei zile pe an. Ținând cont de faptul că ursul este un animal care parcurge distanțe mari și migrează de pe un fond cinegetic pe altul, metoda urmelor este incertă și lasă loc unei mari doze de subiectivism din partea raportorilor.
„Important pentru noi este că [recensământul Carpathia] este un punct de plecare, sunt primele estimări care au o bază științifică, este un model care poate fi replicat în alte zone și poate să contribuie la o înțelegere mai bună a populației de urși în România”, spune Barbara Promberger-Füerpass, director executiv al Conservation Carpathia. „Noi am văzut că există această lipsă de date științifice și de la asta am pornit. Datele acestea sunt numai o bază, studiul trebuie repetat odată la 5-7 ani, abia atunci vorbim efectiv de o monitorizare”, continuă ea.
Ruben Iosif, biolog și specialist faună la Fundația Conservation Carpathia, adaugă că totul depinde de politicile de mediu legate de specia asta, de ce-și dorește statul să facă plecând de la genul ăsta de date. Acesta e convins că astfel de studii obiective sunt pași importanți în procesul de monitorizare a populației de urși și că sunt datele științifice cele care ar trebui să stea la baza deciziilor de management, nu altceva. „Atât pentru a ne asigura că nu pierdem această specie, cât și pentru a înțelege conflictele și a întări coexistența cu oamenii.”
Domokos crede cu tărie că cheia supraviețuirii ursului pe termen lung este acceptarea socială. Asta pentru că pur și simplu nu avem zone sălbatice, nu avem acel wilderness - sau, dacă avem, sunt niște petice foarte mici. E o realitate pe care a observat-o din datele de la colarele GPS puse de-a lungul anilor, cu ajutorul cărora poate să monitorizeze traseul urșilor și să identifice habitatele folosite de aceștia. Pentru Domokos, asta înseamnă că, până la urmă, majoritatea acestei populații de urs se va afla exact în vecinătatea localităților, fie permanent, fie sezonal, în timpul anului - pe culturi agricole, pe fânețe, practic în peisaje care sunt menținute de oameni.
„Dacă luăm în considerare doar faptul că în momentul ăsta oriunde te duci auzi o motocicletă, un ATV, o drujbă, găsești un cort, găsești o cabană, te duce cu gândul că animalul ăla, indiferent ce o fi el, s-a obișnuit cu prezența omului”, îmi zice Bogdan Sulică, ranger la Fundația Conservation Carpathia. „Eu tot timpul spun: și dacă va fi un singur urs în România, ăla va crea probleme, undeva, mai devreme sau mai târziu.”
Bogdan e din Zărnești, dar cele mai multe seri și nopți și le petrece în Rucăr, pe teren, intervenind acolo unde urșii fac probleme. Numele lui apare aproape negreșit când localnicii povestesc despre cum i-a ajutat Carpathia să își monteze gard electric: „facem un gard la mine cu domnu’ Bogdan”, „gardul e de la fundație, l-am montat cu domnu’ Bogdan, cu domnu’ Lupuleț.” În noaptea de dinaintea discuției noastre nu a dormit deloc, a avut o intervenție complicată. Pe fața lui se citește oboseala, dar simți din voce și privire că e neobosit să își facă treaba.
Rangerul crede că, de fapt, toată discuția nu este despre numărul urșilor, ci despre ce facem în spate. Ce i se pare important este să ai un nivel cât mai redus de conflicte, pentru că atunci toată lumea e bucuroasă. „Nu cred că cineva, că vorbim de ciobani, de săteni de rând, nu cred că își doresc urși puțini. Ei își doresc să nu aibă probleme. Lumea în stradă nu urlă vrem urși mai puțini, ci urlă nu mai vrem probleme.”
Biologul Domokos îmi vorbește de un studiu publicat de British Ecological Society, care a investigat tiparele de daune cauzate de ursul brun și corelațiile sale ecologice și socio-economice la scară continentală, cu informații din 26 de țări din Europa în perioada 2005–2012. Studiul concluzionează: „Nu am găsit nicio asociere între numărul de daune și numărul de urși.”
„Pentru un om care nu înțelege”, adaugă Bogdan, „e cel mai simplu să spună că sunt prea mulți urși și de-aia avem probleme. E cea mai la îndemână explicație. În tot scandalul ăsta de până acum, în toată nebunia asta, prin mass-media, vorbește cineva de cauze? Nu, singura cauză e că în 2016 s-a oprit vânătoarea. Pe bune?!”
„Vânând noi petrecem o viață ferice”
Cele trei aplice care luminează casa îngustă a scărilor se pierd printre panoplii cu colți de mistreț și coarne de cerb sau căprior, orânduite atent pe perete. La subsol, în camera trofeelor, jumătate de perete aparține unui urs premiat. În sufragerie televizorul merge pe National Geographic Wild.
„Cauza problemei este practic non-intervenția”, spune vânătorul Jozsef Benke. Îmi explică ce înseamnă acest cuvânt pe care acum mulți îl folosesc, „și domnului ministru îi place”. Este vorba despre lipsa managementului, pe care îl traduce prin a te ocupa, a ține în frâu, a extrage, a proteja sau a face orice cu anumită specie - ursul, în cazul acesta. Benke spune că metodele reactive, care fugeau după problemă și nu au atins niciuna cauza problemei, au degenerat în faptul că ursul și-a pierdut frica de om. „Urșii cerșetori de pe Transfăgărășan sau Azuga, Sinaia, și-au pierdut frica de om. În șase ani în care ursul n-a avut probleme cu omul, ursoaica a fătat din nou și nu-și transmite frica la pui. E chestie de etologie.” Mă lămurește că etologia este știința comportamentului animalelor.
Jozsef Benke este vânător din 1978. Pasiunea i se trage de când era adolescent și în vacanțele de vară păzea fazanii de câini și de pisici, le dădea apă și mâncare. Acum este președintele asociației de vânătoare Zetelaka, din Zetea, județul Harghita. Pe site-ul asociației, în înșiruirea de specii propuse pentru vânătoare încă se numără și ursul și lupul. Îmi mărturisește că afinitatea față de pădure l-a ghidat spre acest domeniu, iar cea mai mare satisfacție este că „unde am fost, peste tot, vânatul a prosperat.”
Îmi explică cu răbdare că vânătoarea în sine nu înseamnă să fluieri în pădure și pe urmă să tragi cu arma, că activitatea laborioasă este gospodărirea vânatului, iar la final, actul împușcării este doar o „crâmpeie”. „Și este cu chibzuință”, spune el, pe principiul sustenabilității, al durabilității. Sustenabilitate pentru Benke înseamnă să ai tot timpul resursa necesară disponibilă și să valorifici numai regenerarea. Vânătorul crede că după 45 de ani de muncă în domeniu „și un urs mare ca trofeu, și un cerb mare, cerbul de viață, poți să-ți permiți. Și ți se cuvine, pentru că noi am ajutat multe exemplare de vânat să trăiască.” Dar că UNUL este absolut suficient.
Îmi mai vorbește de tradiția vânătorii. „Dacă mergem până la Adam și Eva, vă spun că fără vânătoare omenirea nu ar fi evoluat. După statutul de culegător, când a început să vâneze și a făcut focul, atunci s-a dezvoltat specia umană. Acum vânătoarea este pentru menținerea unui echilibru în natură. Fără un control și asigurarea acestui echilibru pe teren, nu ar fi bine. Omul trăiește nu pentru a contempla, omul trăiește pentru a face în folosul lui multe lucruri.”
Iar din vânătoare se trag foloase. Există o întreagă industrie în jurul ei: de la banii plătiți pentru actul de a împușca - și da, așa cum recunoaște și Benke, vânătoarea nu este pentru oricine - la taxidermie, de la comerțul cu arme și echipament de vânătoare la industria alimentară cu produse de vânat. Și se învârte în jurul acelei „crâmpeie” pentru care „sunt și români bogați și străini bogați care vin.”
Ochi de urși împăiați sau atârnați de perete privesc dinspre fiecare punct cardinal. Mormăituri neîncetate se aud pe fundal, de parcă ești la un concert de urs fără orchestră. Din camera alăturată răsună imnuri vânătorești. Pe un perete central stă ursul împușcat de Ceaușescu în 1984 la Ivo, județul Harghita. Cel puțin așa spune legenda pentru vizitatorii muzeului cinegetic de la Posada.
Pe vremea „conducătorului suprem” toată lumea știa că urșii îi vânează Ceaușescu. La fosta unitate de protocol Furnica din Sinaia, care aparținea de Comitetul Central, nu se servea mâncare din carne de urs. „Căprioară, fazan, prepeliță, iepure. Aveam tot felul, dar urs nu”, îmi povestește Ruxandra Nan, 60 ani. Nan a lucrat timp de 25 de ani ca bucătăreasă la Furnica. A învățat să prepare mâncare vânătorească din mai multe generații de maiștri bucătari. Acum lucrează la patron, tot în Sinaia, iar în meniu sunt oferite pastramă de urs la grătar, friptură, tocăniță, medalion, cârnați și labă de urs. Laba de urs este considerată o delicatesă și se vinde cu 450 de lei kilogramul. Cu o zi înainte, o ursoaică cu pui se plimba prin curtea restaurantului. Colega ospătăriță îmi arată filmulețul pe telefonul ei. „La un moment dat și el trebuie să circule”, spune Nan. „Suntem noi în pădurea lui, că aici e numai pădure. Dar face rele, că se dă la om”, continuă ea. „Am văzut că în Harghita a dat un om jos, am văzut la televizor. Mai pe colo a rupt porcii. Nu știu de ce strică, că așa l-ar iubi toată lumea. Că e frumos așa ca animal, prin pădure.”
Benke face, însă, distincția între vânătoarea ca gestionare a vânatului și vânătoarea ca hobby. Îmi spune că da, sunt unii care vânează din snobism, pentru a aparține unei elite, unei anumite pături sociale înstărite, că apar fotografii sângeroase cu vânători care nu respectă animalul. Dar crede cu tărie că majoritatea vânătorilor sunt iubitori de natură și de bună-credință. Îl deranjează faptul că „silvicultorii și cinegeticienii au ajuns depravați și urâți de societate, și-au pierdut locul meritat”. Că cei de la oraș, corporatiștii, comentează pe calculator și îl fac „ucigaș”.
„Practic, problema e că s-a divizat România în două pe Facebook: 70% trăiesc în mediul urban, neafectați de această problemă și văd doar ursulețul de pluș”, spune el. Simt că în categoria asta m-ar cam include și pe mine. Crede că restul care suferă, suferă în mod direct pentru că trăiesc la țară, unde există agricultură de subzistență și creșterea animalelor de subzistență, de pe o zi pe alta, de pe un an pe altul. „Acolo unde a omorât ursul vaca, nu mai are lapte, nu mai are vițel.”
„Ce mi se pare sumbru este că nimeni nu-și pune cu adevărat problema să rezolvăm chestia asta”, spune dezolat Bogdan, rangerul de la Conservation Carpathia. „Se pare că e așa… Hai să aruncăm vina ba pe mine, ba pe tine, hai să câștig eu astăzi și tu mâine. În realitate, în toată bălăcăreala asta, se pare că cel mai mult au de suferit exact oamenii ăștia ce stau pe coclauri în câte un sat.”
Pentru „situația tragică de viață și de moarte” de acum, Benke învinuiește politicul. Pe de-o parte guvernul tehnocrat din 2016 care a interzis vânătoarea la urs și pe de altă parte coaliția de acum pentru „blocajul” creat din cauză că nu vrea să piardă alegători. „Trenul a plecat. Acum degeaba mai intervii, că nu poți reface o situație normală sau să readuci la o normalitate decât în decurs de câțiva ani și doar prin împușcare.”
În 2016, odată cu Directiva Habitate, România a interzis vânătoarea de trofee a carnivorelor mari, precum urșii și lupii. În schimb, sub guverne succesive, s-au acordat mereu derogări pentru extragerea urșilor „problematici”, care cauzează daune oamenilor. Din 2016 încoace, tensiunile au tot crescut, alimentate de numeroase articole media negative la adresa animalelor, întâi predominant în presa locală, apoi și în cea națională.
Bis pentru derogare la trofeu
Din momentul în care am intrat în Uniunea Europeană, vânătoarea în sensul clasic nu a mai fost practic posibilă. Ca să argumentezi necesitatea ei, îmi povestește biologul Domokos, îți trebuie o derogare de la statutul de protecție. „Asta cu pagubele e o portiță”, spune el. Se referă la teoria susținută de vânători că nu poți să previi pagubele decât prin împușcare. Astfel, pagubele au fost folosite ca o justificare pentru necesitatea intervenției cu arma.
Derogarea de la lege se dă printr-o decizie luată de Ministerul Mediului, în urma analizării unui dosar cu date despre „urșii problemă”, acele exemplare care ajung în comunități și produc pagube materiale sau chiar victime omenești.
Când un urs ajunge să facă pagube serioase, repetate și despăgubirile nu mai sunt suficiente, acesta va fi eliminat. „Recoltat” sau „extras” se spune în limbajul de specialitate menit să îmblânzească termenul de împușcare. „Dar important este, dacă tot sunt probleme și se elimină ursul, măcar să se elimine cei care fac probleme”, spune Mihai Zotta, director tehnic la Fundația Conservation Carpathia. „Nu urșii care sunt sălbatici, pentru că vânătorul străin nu vine să împuște la gunoi, el vrea un cadru natural, frumos și un urs gras, sălbatic, trofeu.” Conform spuselor lui Zotta, erau împușcați, din păcate, urșii cât de cât sălbatici, iar urșii gunoieri și urșii problemă erau folosiți și anul următor, reclamând pagubele făcute de aceștia pentru o nouă derogare.
Vorbele lui Zotta îmi aduc aminte de ce mi-a spus în această toamnă un paznic de fond cinegetic, rugându-mă să rămână anonim. „Din patru urși cu derogare, nu s-a recoltat niciodată ursul pentru care s-a cerut derogarea. Se vânează un urs mai mare, de trofeu. Este un fenomen des întâlnit în toată țara și binecunoscut în branșă.”
Conform ultimei situații a derogărilor pentru specia urs publicate de Ministerul Mediului în data de 4 octombrie 2021, numai de la mijlocul anului 2019 și până acum au fost recoltate 121 de exemplare, din 148 de solicitări aprobate. Conform unui articol Europa Liberă publicat în februarie anul acesta, în ultimii șapte ani au fost ucise prin derogări aproape 1.400 de exemplare de urs brun.
Un raport lansat recent de Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice (ACDB) arată că în ultimul deceniu județele cu cele mai multe derogări au fost Harghita, Covasna și Brașov, urmate de Mureș, Bistrița Năsăud, Argeș și Sibiu. Harghita și Covasna au rămas în frunte și după 2017.
OUG cu de toate
În luna iulie a acestui an, ministrul mediului a emis o ordonanță de urgență prin care permite intervenția imediată, în 24 de ore, asupra urșilor în intravilanul localităților. Ordonanța prevede că intervenția se efectuează gradual, prin următoarele metode: îndepărtarea prin diverse mijloace, tranchilizare și relocare, extragere prin împușcare.
Când vine vorba de relocare, părerile iar sunt împărțite. Pe de o parte, Mihai Zotta spune că nimeni nu vrea să primească urși problemă. În același timp, Jozsef Benke e de părere că ursul revine de unde a fost relocat. „În două zile a făcut 100 de kilometri și a revenit acasă. ICAS Brașov se ocupa, au vreo două sute de cazuri, din care în peste 90% urșii s-au reîntors. Sau au făcut pagube acolo, unde i-au dus. Reloci problema dacă duci ursul în altă parte.”
Domokos adaugă că relocarea urșilor trebuie făcută după câteva principii. Unul e să duci ursul la o distanță considerabilă, iar celălalt e să-l traumatizezi în procesul acesta. „În mod normal i se zice condiționare negativă sau aversivă, să nu sune așa de rău, dar ideea de principiu e că trebuie să îi cauzezi o traumă.” În Statele Unite, când se relocă urșii, se asmut niște câini special antrenați asupra lor, să-i muște, să-i hăituiască, se trage cu gloanțe de cauciuc în ei.
„Pe când la noi, l-au tranchilizat, i-au pus cârpa pe ochi nu cumva să se streseze și e ca un om care se trezește de pe masa de operație într-un loc nou, nu are o condiționare puternic negativă asupra a ce i s-a întâmplat”, spune Zotta. Domokos este de părere că ordonanța de urgență, în forma ei actuală, nu îți permite să respecți aceste principii necesare succesului unei relocări.
Pe fundalul negru de noapte, lumina felinarului din capul Străzii Gladiolelor profilează aburii ce ies din guri înfrigurate. Perechi de mâini se freacă repetitiv în încercarea de a genera căldură. Unii țopăie cu același scop. Sunt puțin peste zero grade și vreo duzină de oameni așteaptă să adoarmă ursoaica și cei doi pui. Animalele sunt vizitatori frecvenți ai cartierului Noua din Brașov. În urmă cu câteva seri, a fost amplasată o cușcă și o cameră video, în vederea capturării și relocării exemplarelor. Aceasta ar urma să fie cea de-a treia relocare pe care autoritățile din Brașov o fac în ultimele luni, după intrarea în vigoare a ordonanței de urgență.
Sunetul săgeții tranchilizante, eliberată din pușcă și sfâșiind aerul până la țintă, este de fiecare dată urmat de mormăiturile urșilor prinși în cușcă. Oamenii filmează. Inițial, au fost calculate două săgeți pentru ursoaica mamă și câte una pentru fiecare pui. După ore bune de scos aburi, frecat mâini, țopăit și numeroase săgeți, ursoaica nu doarme dusă. O face abia după ora unu noaptea. Întrucât se observase anterior pe cameră că ursoaica era rănită la una dintre labele din față, s-a luat decizia relocării ei și a puilor la sanctuarul de urși Libearty de la Zărnești.
Puii sunt scoși primii din cușcă și măsurați pentru raportul ce trebuie întocmit la astfel de intervenții. Mutarea lor în cușca de transport a celor de la Libearty decurge fără probleme, deși unul dintre pui începuse să se trezească și se tot lovea, ca beat, ba de un perete, ba de altul. Mutarea ursoaicei nu merge la fel de lin. Pentru câteva secunde, se trezește și încearcă să fugă. Oamenii din jur se împrăștie care încotro. Ursoaica face câțiva pași și se prăbușește la pământ. I se mai face o injecție. Jandarmii fac glume între ei cu care ar fi luat-o la fugă mai repede. Puțin înainte de ora două, toți cei trei urși sunt urcați în mașină și pornesc către sanctuar. „Mergeți la o viață mai bună”, își ia la revedere unul dintre jandarmi de la pui.
În ce privește intervenția în intravilan, mai sunt probleme. „RNP [Regia Națională a Pădurilor - Romsilva] nu vrea să încheie contracte, doar așa în mod excepțional”, spune Zotta. Pentru intervențiile sub noua ordonanță, autoritățile locale pot să încheie contract de prestări servicii cu gestionarul fondului cinegetic. Când în echipa de intervenție nu este prezent personalul tehnic specializat al gestionarului, locul acestuia va fi preluat de personal din cadrul Gărzii forestiere. „Unele direcții silvice nici să nu audă. Asociația generală a vânătorilor nu vrea, pentru că ei se opun și încă speră ca conflictele să crească și să se revină la vânătoarea clasică. Se opun, sabotează.”
„Noi vrem la pachet”, spune Benke de la asociația de vânătoare din Zetea. „Acționăm în ordonanță, deci în intravilan, ca să ajutăm populația, să demonstrăm și noi bunăvoință - că suntem privați, nu ne poate obliga statul să facem ceva fără plată - dacă va exista cota de prevenție în toamnă. Asta puteți s-o scrieți, este un adevăr. Că suntem siguri că numai asta poate lucra la cauza problemei.”
Când vorbim de modul legal prin care încă pot fi eliminați urși, apare invariabil termenul de cotă. Sunt două tipuri de cote. Dacă în cazul cotei de intervenție derogarea se dă pentru a interveni punctual, reactiv, eliminând ursul care a creat deja pagube majore - adică a omorât animale domestice sau chiar oameni -, în cazul cotei de prevenție, se acordă derogare fără a exista o cerere punctuală, ci una pentru un anumit număr de exemplare care ar trebui eliminate pentru a preveni pagubele și a reduce populația. Ce-a de-a doua este practic cota de vânătoare. Criticii celei din urmă au spus mereu că aceasta nu și-a demonstrat utilitatea, adică nu a dus la scăderea numărului și nivelului pagubelor provocate de urs - cele două obiective prin care vânătorii argumentează nevoia existenței acesteia. Și că măsurile de prevenție ce trebuie implementate sunt altele.
Domokos crede că indiferent câți urși am avea în realitate, extragerea câtorva animale anual, strict cele care fac probleme, nu ar periclita populația la nivel național. „Ce nu rezolvă însă ordonanța asta este problema vânătorilor.” Problema vânătorilor sunt banii, iar problema cu vânătorii este că ei sunt singurii efectiv pe teren în momentul de față. „Nu cred sincer să existe vreo instituție, structură, orice a statului, care într-adevăr poate să controleze vânătorii.” Domokos îmi dă exemplul lupilor, și ei specie strict protejată, care sunt împușcați unde sunt văzuți, pentru că vânătorii îi consideră competitorii lor. Ursul nu era considerat competitor, ci o sursă de venit. „Eu sunt sincer convins că vânătorii trebuie menținuți cumva interesați în toată treaba asta, inclusiv și financiar.” Îngrijorarea lui Domokos vine din convingerea că dacă vânătorii își pierd interesul în a avea urși pe termen lung și vor să facă ceva în sensul acesta, „nu avem absolut nimic care să-i oprească.”
La începutul lui octombrie, un amendament propus de deputații UDMR, care să extindă intervenția rapidă în cazul urșilor agresivi și în extravilan, a fost votat în Comisia de agricultură din Camera Deputaţilor.
Om versus urs
„Eu sunt din București și vreau să merg la munte în liniște”, îmi spune domnul Răducan, 70 de ani, sprijinit de pervazul Ministerului Mediului. Răducan a venit la protestul împotriva urșilor organizat la sfârșit de iunie, nemulțumit că nu mai poate merge la munte de frica animalelor.
„Fără urșii ăștia care i-au disperat pe oamenii ăștia. Am făcut muntele cu cortul. Și acum nu pot să îmi iau nepotul de mână să fac o drumeție. Și după ce văd la televizor mă înspăimântă.”
„Soluția este de păstrare a unui echilibru cinegetic”, spune prietenul domnului Răducan, coleg de pervaz, tot din București. „Asta cum se poate face?! Ori prin vânătoare…”
Răducan îl apostrofează că s-a uitat prea mult la televizor și că echilibrul nu e treaba lor. După încă o serie de replici, în care unul o ținea pe echilibru și celălalt pe drumeții, au concluzionat unde este problema: în faptul că toți își dau cu presupusul și nimeni nu vrea să facă nimic și că „clar se urmărește altceva.”
Un pic mai departe, vânătorii de pe fondul cinegetic 17 Brădiceni, grupa Arcani, au arborat un banner pe care scrie „Solidari cu natura”. Petre Mămăligă, 44 de ani, de la asociația de vânătoare, îmi explică ce înseamnă pentru ei acest slogan: „adică nici nu trebuie decimat un fond cinegetic, nu trebuie extrase necontrolat anumite specii de animale din el, dar nici nu trebuie lăsate la voia întâmplării pentru a se ajunge la tot felul de conflicte. De când s-a restricționat vânătoarea, nu știu dacă mai există o conviețuire între animal și om. Din punctul meu de vedere, cred că este mult mai importantă o viață umană decât viața unui animal.”
„Ferească Dumnezeu ce am tras. Nu doresc la nimeni”, spune ciobanul Bella Kore, 54 de ani, iar ochii încep să i se umezească. Într-o seară de iunie, pe la ora zece jumătate, Kore se întoarcea de la stână spre casă, în Săcel, județul Harghita. „Din pădure a ieșit afară. Nu l-am văzut când a ieșit, numai când m-a prins de spate”, povestește Kore despre momentul când a fost atacat de urs. Îmi arată cum l-a prins ursul, ca într-o îmbrățișare dureroasă, și cum a reușit să se strecoare printre labele lui, ghemuindu-se la picioarele animalului. „M-a tras cu ghearele, mi-a spart de aicea din coaste, ficatul, tot.” Kore a mers pe propriile picioare înapoi la stână. Acolo a căzut. Ceilalți ciobani au sunat salvarea și l-au dus cu căruța în întâmpinarea mașinii. Au urmat două operații lungi la spitalul din Miercurea Ciuc și o lună și ceva de stat în spital. „A zis [doctorul] că din ochiul ăsta nu mai pot să văd. Nu pot să lucru, a zis că n-am voie… efort să fac nimic, să lucru nu pot.”
„Unde nu avem probleme cu ursul?”, spune vânătorul Benke. „Așa se pune problema, nu unde avem, ci unde nu avem. Eu am dat 23 de kilometri de gard electric la lume, acum nu mai avem bani. Banii erau din vânătoarea la urs, e simplu.”
„Acum întreb eu: dacă nu vânez urs, nimic, n-ai voie, nu vânez lup, ce vânez? Mai vânez doi-trei căpriori și vreo doi-trei cerbi”, îmi spune Istvan Fodor, primarul din Bodoc, județul Harghita, o comună des vizitată de urși. Fodor este primar de 31 de ani, de la vârsta de 24. Zice râzând că nu a avut niciodată contracandidați. Este și membru în asociația de vânătoare locală. Se plânge că fără posibilitatea de a vâna nu are de unde să plătească către agenție, către proprietari, către paznic, mașinile cu care trebuie să întrețină, cu care merge la control - „că dacă nu, braconajul merge” -, cu care duce mâncare la vânat. „Din ce bani? Asta nu întreabă nimeni. Spun doar că ăștia [vânătorii] vor să facă bani.” Ca primar, Fodor a pus lămpi în toată comuna ca să fie luminate străzile și să nu le fie frică oamenilor să meargă pe stradă. Cu o săptămână în urmă, ursul se plimba prin fața primăriei. „Eu în amândouă părțile reprezint”, spune el, „și vânătorii, și proprietarii de animale, și comuna, și trebuie să răspund pentru fiecare om și fiecare copil.”
Ursul a fost mereu o sursă importantă de venit pentru asociațiile de vânătoare. „Nu o să dau ursul sub 5.000 de euro niciodată”, spune Benke. „Din câteva motive. Unu: este un animal splendid, care dorește să-l aibă să plătească. Doi: nu merg în buzunarul meu banii ăia, merg în asociație, ca să am bani pentru hrană, pentru pază și pentru o mașină mai bună să pot să fug în urmărirea braconierului. […] Uite asta e esența: trebuie să moară doi-trei urși pe fond cinegetic, ca restul să trăiască bine. E paradox, dar așa e.”
Toamna aceasta, Ministerul Mediului a cheltuit jumătate de milion de euro pentru participarea cu stand la expoziția internațională de vânătoare „One With Nature”, organizată în Budapesta în perioada 25 septembrie - 14 octombrie. „Cu o tradiție de peste 150 de ani, expoziția One With Nature este cel mai prestigios eveniment de profil la nivel internațional, care oferă țărilor participante, inclusiv României, posibilitatea de a prezenta bogățiile naturale și utilizarea durabilă a naturii de către oameni, din perspectiva mai largă a activităților legate de silvicultură, management cinegetic, gospodărirea apelor și pescuit”, scria ministrul Tanczos Barna pe pagina sa de Facebook după ce a vizitat expoziția. În 2015, pe vremea când era senator, ministrul Tanczos Barna susținea că „nu putem transforma România în grădina zoologică a Europei". În 2019, propunea un amendament la Legea vânătorii care să dea din nou undă verde la vânatul urșilor.
„Nu mai există toleranță pentru urși”
Ce îl îngrijorează pe Csaba Domokos mai nou, o problemă majoră ce n-a atins acest nivel înainte, este dezinformarea generalizată din ultima vreme. E convins că asta a dăunat foarte mult toleranței oamenilor față de specie. „Și asta, sincer, nu știu cum se poate corija.” Spune că cel mai bine s-a văzut în presa maghiară regională și îmi dă exemplul unuia dintre portalurile cele mai citite în secuime, unde într-un an au apărut circa 290 de articole despre urși, „din care niciunul nu era nici măcar oarecum pozitiv în direcția speciei”.
În biroul său, Benke îmi dă un plic cu fotografii și documente pe care l-a pregătit pentru ministrul mediului. Ne uităm împreună pe poze. „Aici e reacția omului care prinde ursul în laț. Lumea s-a săturat, vrea să scape de ei.” Dă pagina. „Pune porumb pe calea ferată să vină trenul să omoare ursul. Intoleranță, nu mai există toleranță pentru urși.”
În septembrie, o știre locală relata: „La data de 4 septembrie a.c., în jurul orei 16.00, polițiștii Serviciului Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Neamț au fost sesizați de către un bărbat, în vârstă de 46 de ani, cu privire la faptul că sub un pod ce traversează pârâul Cheia din localitatea Tarcău, a descoperit mai mulți saci ce conțin resturi de animale. Erau de urs.”
„Aici [în județul Mureș unde lucrează el] există și braconaj cu arme, asta știu concret, dar există și braconajul ăstălalt, al localnicilor”, spune Domokos. „Sunt rețetele astea de cum să-i otrăvești. Te duci la o bere undeva într-un sat seara și mai devreme sau mai târziu se vorbește despre asta acolo.”
„Astea sunt gesturi disperate”, spune Bogdan, „în care oamenii sunt sătui de problemele pe care le întâmpină în fiecare zi și la care nu au soluții nici ei și nici autoritățile.” Spune că empatizează cu oamenii care se confruntă zilnic cu ursul în grădina lor, acolo unde de obicei se joacă și copiii. Oameni care de multe ori nu primesc niciun răspuns și ajung să recurgă la soluții extreme. „Dacă vorbim la nivel național, da, vor fi mult mai multe persoane care vor spune nu vânați urșii, vrem să-i protejăm. În același timp, cei mai mulți dintre oamenii ce au contact direct cu ursul, vor spune omorâți-i pe toți, nu mai vrem să mai auzim de ei. Frustrarea ăstora din urmă va crește în fiecare zi, văzând că deși ei se confruntă direct cu problema asta, ceilalți le hotărăsc soarta. Și de aici, mâncare pe calea ferată, otravă, pepeni cu antigel, miere cu ghips și așa mai departe.”
Rangerul adaugă că „în lațuri, pe calea ferată, otrăviți, mor urșii care fac probleme. Dacă s-ar face vânătoare așa cum își doresc unii, probabil că ar muri și urși care nu fac probleme și își văd de treaba lor. Pe de altă parte, cumva…”
Totuși, ce facem?
„Chiar sunt convins că trebuie cumva să gestionăm problema asta și că trebuie reînvățată o coabitare cu acest animal”, spune Domokos, „pentru că, dacă nu, e clar că o să fie probleme pentru urși în România. În România trebuie să trăiască alături de noi, pentru că pur și simplu nu e loc unde să-i exilezi până la urmă.”
În luna septembrie, gospodăria lui Toni Avram din Rucăr a fost vizitată de un urs trei nopți la rând. În prima noapte, animalul a mâncat doi saci de pâine și niște porumb. A doua, a făcut ceva stricăciuni și a plecat. A treia noapte, a omorât șase oi, o capră și o vacă. „Ursul nu a venit aici să atace om sau să strice, a venit să mănânce, să caute hrană”, spune Avram fără niciun resentiment față de urși. „Omul aici a conviețuit cu natura tot timpul. Animale sălbatice trebuie să existe. Până la urmă, aici noi suntem în casa lor.” Avram, al cărui străbunic a fost omorât de un urs, a crescut în Rucăr, este pasionat de creșterea câinilor ciobănesc românesc corb și crede că urșii sunt ceva cu care să ne mândrim în România, deoarece alte țări europene nu-i mai au.
Domokos consideră că problemele concrete ale oamenilor, și probleme concrete există, se pot soluționa prin metode de prevenire, cum ar fi garduri electrice montate în mod corespunzător. „Asta, în principiu, rezolvă vasta majoritate a problemelor, deși îmi dau seama și că nu se poate împrejmui cu gard electric toată țara. Pagube o să fie și în continuare și alea trebuie plătite într-un mod cât mai puțin birocratic și cât mai repede. Ăsta e minimul absolut necesar ca să putem să conviețuim cu această specie, pentru că sunt convins că vânătoarea în sine nu rezolvă chestia cu pagubele.” Excepție, în ochii lui Domokos, ar constitui-o eliminarea animalele care chiar fac probleme în mod repetat și produc pagube serioase. Din punctul lui de vedere, ar trebui împușcate, pentru că, lăsate să continue ceea ce fac, fac rău întregii populații de urs. „Pentru că oamenii vor judeca specia după acei câțiva indivizi cu un comportament abnormal până la urmă.”
„N-am mai avut probleme cu ursul, pesemne că l-a pișcat”, spune Ion Ruian, un crescător de animale de 64 de ani din Rucăr, după ce Conservation Carpathia l-a ajutat să își monteze gard electric. Fermierul pierduse în trecut o vacă și patru porci în ghearele urșilor. După un an de zile de la ultimul atac, a primit despăgubirea de la stat: 6 lei pe kilogram de porc mort, preț de abator. Ruian spune că ar fi vândut porcii de Crăciun, în viu, cu 13 lei kilogramul. „Fundația mi-a dat aparat [pulsator], pe urmă mi-am cumpărat eu. Gardul începe de aici, și am închis roată, staulul de vite unde dorm noaptea, până la stână. De doi ani nu am mai avut treabă.” Ferma familiei Ruian este ultima de pe strada Râușor, acolo unde drumul, după ce a șerpuit printre case sub culmi împădurite, se termină în buza codrului.
În încercarea de a diminua aceste conflicte om-urs care se traduc în pagube, cei de la Fundația Conservation Carpathia au introdus, începând din vara anului 2020, și conceptul de compensare privată în natură. Un crescător local de animale are în grijă douăzeci de vaci și o sută de oi, iar animalele sunt folosite pentru a înlocui în cel mai scurt timp eventualele pagube. „Dacă primesc despăgubire pentru animalul respectiv și de la stat, se obligă ca banii respectivi să-i folosească pentru mijloace de protecție, gard electric și tot ce altceva mai trebuie”, spune Mihai Zotta. „Așa câștigă toată lumea.” Anul acesta, prin acest proiect au fost date ca despăgubire opt vaci și circa cincisprezece oi.
„Dacă în paralel, în timp ce elimini urșii problemă, elimini și cauzele pentru care ei devin problemă și coboară în sat, atunci probabil că într-un timp mai lung sau mai scurt, o să ai niște rezultate bune”, spune Bogdan. În opinia lui, ursul trebuie învățat că nu trebuie să vină în sat. Că nu trebuie să mănânce în livadă sau cultură, iar asta se rezolvă prin instalarea gardurilor electrice. Că nu trebuie să mănânce la gunoaie, iar pentru asta „singura soluție este să ai un sistem de colectare/depozitare a deșeurilor beton. Practic să nu-i dai ocazia să învețe că se poate trăi din asta.” Că nu are unde să se ascundă lângă sat, având grijă ca terenurile din jurul localităților, multe acum nelucrate, sunt cosite și nu sunt lăsate să se împădurească. Că nu are de mâncare facil la stână, iar pentru asta nu mai trebuie aruncate oriunde mațe și resturi de la abator câinilor.
Ideea ce rezultă din toate astea este că trebuie luate o serie de măsuri ca ursul să nu (mai) asocieze omul și așezările lui cu sursa de hrană.
Papa la urs
Pășind în camera mai retrasă a cabinetului veterinar, o văd cum se chinuie să stea în patru labe. E cuminte și nu scoate niciun sunet. Câteva secunde sunt de ajuns ca să mă îndrăgostesc iremediabil. Are opt luni, o rană deschisă la laba stângă din spate, o tijă de metal la femurul drept și posibil traumatism cranian. Trăiește după ce a fost lovită de mașină doar pentru că a ajuns în grija lui Levente Borka, un veterinar minunat din Târgu Mureș și prieten bun cu Csaba Domokos. Peste patruzeci de pui de urs au fost salvați de Borka. Îmi spune că în toată experiența lui nu a întâlnit un pui atât de docil ca acesta.
Csabi mă îndeamnă să îi dau niște pere. Îi plac cel mai mult și oricum e ora mesei. Iau trei pere și îi întind una printre gratiile cuștii. Puiul de urs întinde încet botul și cu delicatețe îmi ia para din mână. În secunda următoare, îmi dau seama cât de tâmpită am fost și mă supăr îngrozitor pe mine. „Ursul nu se hrănește din mână, știi mai bine de atât”, țip la mine în gând. Îmi fac mea culpa și față de Csabi, care mă face să mă simt și mai prost glumind că „e ok, o să ia doar mai multă bătaie ca să se dezvețe de om.” Îmi vine să intru în pământ, dar parcă aș mai sta puțin să admir minunăția asta de pui de urs. Ce să mai, m-a cucerit pe veci. Mă consolez cu faptul că, odată ajuns la orfelinatul de urși Bear Again, puiul de urs va fi, timp de doi ani cât stă acolo, dezvățat de om, eliminându-se complet contactul cu acesta.
Mă gândesc la oamenii care hrănesc urșii întâlniți pe drum. Nici ei nu știu mai bine. Dar aș vrea să înțeleagă că e greșit. Cu toții.
Mai departe de mine și de trecători pe Transfăgărășan, hrănirea artificială a urșilor în pădure este un alt aspect controversat, și nu numai în România. „Toată lumea își dă cu părerea la chestiile astea, sincer habar n-avem”, spune Domokos. Îmi spune că, mai nou, se fac studii în străinătate pe această temă. Pe de o parte ar reieși că, într-adevăr, hrănitul poate contribui la reducerea pagubelor produse de urși. Pe de altă parte, hrănitul ar crește capacitatea de suport - e mai multă hrană - și probabil influențează și dinamica populației: poate crește numărul de pui fătați, crește rata de supraviețuire a puilor, scade durata perioadei petrecute în bârlog și așa mai departe. „În România, de 70 de ani, se hrănește intensiv vânatul”, spune Domokos, reticent la a trage o concluzie în acest moment, pentru că vede exemplare care sunt dependente de chestia asta, venind aproape zilnic la punctele de hrănire, dar și alte exemplare care vin doar periodic.
De foarte mult timp, hrănirea face parte din conceptul de management cinegetic, nu numai în cazul speciei de urs. Mihai Zotta îmi spune că scopul principal era de a avea o populație sănătoasă, viabilă pentru trofeu. „Dacă scopul nu mai este să recoltezi urs, e clar că trebuie să intervii și asupra modului de hrănire artificială”, spune el. Este de părere că această practică trebuie eliminată treptat, într-un sistem pe termen lung, zece ani spre exemplu, timp în care să se studieze efectele și să se poată regla lucrurile.
„Uite, parcurile naționale”, continuă Zotta, „așa cum sunt, insuficiente, cu zone în care se mai și taie, au dovedit cumva în anii aceștia că nu e așa cum ziceau vânătorii: dacă noi vânătorii nu mai facem și nu mai dregem, o să dispară vânatul. Din contră, s-au înmulțit animalele în parcuri naționale, chiar dacă mai e și braconaj. Și este foarte ok, condiția e să fie suficient de mari.”
După intrarea în comunitatea europeană, contractele de gestionare a faunei sălbatice nu se mai referă la speciile protejate. „Degeaba spun că nu trebuie să hrănești ursul. El merge și mănâncă în fața mistrețului, mâncarea pe care o pun pentru mistreț”, îmi spune Fodor, primarul din Bodoc. Pentru Fodor, soluția ar fi ca fiecare asociație de vânătoare să se ocupe de urși, să primească bani pentru asigurarea hranei și pazei. Crede sincer că astfel nu vor mai fi atâtea probleme. „Acum nimeni nu vrea să se ocupe de ei, că nu primesc niciun ban de pe urma lor. Nu primesc nimic, de ce să aibă grijă de ei?”
„Dar hrănirea de la pensiuni, hrănirea prin diverși civili care fac business, asta trebuie oprită”, spune vânătorul Benke. Nu e prima persoană de la care aud că sunt pensiuni care hrănesc urșii ca să atragă turiști, asigurându-i că vor avea șansa să vadă animalele sălbatice. „Și atunci s-a format un turism, pe valea Prahovei, în Mureș, Brașov și la noi în Harghita și Covasna. Unde sunt urși mulți, ușor de văzut, 20 de euro tariful pe zi, poți să fotografiezi sau să filmezi, și vin oameni care plătesc.”
La civili, Benke include și observatoarele de urși care nu sunt deținute de gestionarii fondurilor cinegetice. „Păi are pensiunea la pachet cu un observator.” Vorbind de unul din observatoarele din zonă, îmi mărturisește: „Mie îmi vine să vomit când văd ce bâlci au făcut acolo. Nu pot accepta, noi nu vrem urși circari.” Continuă să îmi explice că în statutul asociațiilor de vânătoare există și oferirea de servicii de filmare/fotografiere. „Percepi tu tarif, îi dai chitanță omului respectiv, iar banii îi bagi în bancă, în asociația ta, ca să îi reintroduci în circuitul cheltuielilor.”
Vreo douăzeci de oameni urcăm încolonați pe poteca îngustă, prin pădure. La instructajul ținut lângă șosea, pe peticul de pământ unde ne-am lăsat mașinile, am fost sfătuiți să nu vorbim prea tare. La un moment dat, ghidul se apleacă, bagă degetul arătător într-un excrement, miroase și ne spune că e de urs. Parcă sunt într-un film cu Dansul Norilor. După vreo două-trei sute de metri de urcuș, ne oprim. Liniște. În poienița din fața ochilor, lângă o construcție de lemn, un urs mănâncă. Ni se gesticulează să ne dăm mai în dreapta, să nu ne vadă. Îmi vine să râd și să zic: sigur, că de mirosit nu ne-a mirosit demult. Nu am văzut niciodată un urs neîngrădit așa de aproape. Pare totuși să nu aibă treabă cu noi. Tac și fac ca grupul. Intrăm în construcția de lemn, ne așezăm pe bănci și privim pe geam cei doi urși la masă, o femelă și un mascul. Ușa din spate nu se închide, poate pentru aerisire, poate din cauza Covid. Întreb dacă ne pot vedea, mi se răspunde că da. Întreb dacă e ok să ne vadă. Răspunsul este „păi, sunt obișnuiți cu oamenii.”
Domokos îmi explică cum, în mod normal, la hrănitoarele din pădure ale gestionarilor, cei care se ocupă se duc cu mult timp înainte în diverse locații, verifică de unde bate vântul, aleg un loc de unde nu bate către urs, în ideea în care animalul nu trebuie să îi simtă.
Pentru el, diferența majoră la observatoare, pentru că ideea în sine e aproape aceeași ca la hrănitoarele vânătorilor, este că duci un număr mare de oameni și îi duci în fiecare zi. „E mai multă mișcare în pădure, lasă mai multe mirosuri, nu știu cât de ok e asta sau nu. Ce e clar este că ursul nu trebuie să asocieze sursa de hrană cu omul.”
Îmi vin în minte cuvintele lui Nicușor Lupuleț, ranger la Fundația Conservation Carpathia, pentru că mi-au căzut greu atunci când le-am auzit: „Odată un animal [sălbatic] hrănit e un animal condamnat la moarte.”
*
Întreaga serie de fotografii din proiectul Ioanei Moldovan, The Bear Necessities:
