Ciolănos, ciufulit și charismatic, Alexe Marius Andrei (MC Bean) are vocație de vedetă, dar a ales s-o ignore: folosindu-se de trambulina Șuie Paparude și mai lăsând un pic de la el, ar fi putut ajunge cu ușurință o figură mainstream, doldora de bani și – eventual – în vreun post de jurat pe la vreo emisiune-concurs de „tinere talente”.
Cu șase ani în urmă, însă, omul a fondat un colectiv care fumează folclor dimineața, la prânz, și seara, și care aduce puternic, în momentul de față, a comună: nu le țin eu contabilitatea, dar am impresia că supraviețuiesc în mare parte, fără cine știe ce expunere mediatică, din concerte. Albumele pot fi descărcate gratis de pe Internet, într-o secțiune a site-ului lor însoțită de un binevenit avertisment: „Înainte să dai play, trebuie să știi că albumele noastre nu sunt despre teritorialism și nici despre protocronism, cu toate că sunt folosite elemente folclorice tradiționale românești”.
Satele Unite ale Balcanilor (excelent titlu!) e al patrulea lor album, iar estetica e deja binecunoscută: hip-hop, dub și trip-hop, din ale căror break-uri curg foarte firesc instrumente tradiționale, bucăți celebrissime („Ciuleandra” se ițește încă din primul cîntec) și bucăți ceva mai obscure (deși, dacă-mi aduc bine aminte, Electric Brother se folosise de „Cocoșei negri”, cu rezultate impresionante, încă de prin 2003). Satele Unite… lasă în același timp impresia că perfecționează cu succes formula (chit că mixajul „îngroapă” puțin vocile din „Vremea mea” sau din „Tumbe, tumbe”) și că o epuizează, că o mână într-o posibilă fundătură.
Noutatea e că fundația electro e cu mult mai solidă decât în precedentele albume. În cea cea mai mare parte a albumului, negativul e cel pe care se pliază inserțiile folclorice, nu invers. Un sound, adică, unitar și coerent (aproape că-mi vine să spun „organic”, dar mai bine m-abțin). Însă și unul periculos de familiar: în primele 20 de minute, dar și mai încolo, ai adesea senzația c-asculți diverse variante ale pieselor de pe senzaționalul Mezzanine (Massive Attack, 1999). „De dor și de bucurie” aduce puternic a „Angel”, iar „Dintr-o lume în altă lume” mizează pe un riff curat ca-n „Inertia Creeps” (excursia orientală e cam tot de-acolo). Chitara al cărei volum urcă amenințător e, de asemenea, de găsit în „Dissolved Girl”.
Nimic în neregulă în a te inspira din mari clasici electro în viață, dar – deși pare necinstit să mârâi „Paseism!” când vorbești despre o trupă care din asta se hrănește – parcă e și mai bine când privilegiezi ceea ce te individualizează: da, „Un câti un” tot în Bristolul de odinioară pare să fi fost făcută, însă în momentul în care se pornește, incantantoriu și aproape păgânesc, senzaționala Mara (cea mai bună voce de la noi de după Aura Urziceanu, na, am zis-o!), cântecul te subjugă. Tot așa, „Lunea Tahina”, care are exact atâta răbdare câtă trebuie: progresia e naturală, cântecul armânesc se-ntinde cale de vreo cinci minute, pentru ca atunci când percuția și chitara lovesc, s-o facă decisiv.
Ocazii ratate mi se par revoltele articulate neclar („O să-nvăț agricultură/Ca să fac reforma agrară”, „Luptă cu statul ca să te reinventezi”), simplificările în termeni discutabili („Chiar dacă are, nu trebuie să-ți dea/De multe ori îți dă un deget, tu îi iei mâna” – „Românul nu moare”) sau – sport național – căinarea („Nu vreau să plătească nimeni, nu vreau judecată/Vreau să se trezească planeta asta-odată” – „Câtă nedreptate”). Loc pentru protest music ar fi berechet în România prezentului, dar invocării mândre a kapnobatailor traci i-aș prefera vreo câteva istorii mai implicate și mai la firul ierbii. Nu de alta, dar – între altele - mai bine de jumătate dintre copiii acestei țări trăiesc în sărăcie. Semne bune sunt, însă: Roman, de pildă, povestind în „Sunet vechi” prin ce trece un basarabean căruia i-a expirat viza, e credibil, furios și implicat, exact așa cum trebuie.
Dar, până la urmă, Subcarpați cântă despre ce (și cum) poftesc. Felul în care au reușit să coaguleze o comunitate e de admirat și, cine știe?, de imitat: ca să fie înțeleasă până la capăt, trupa asta trebuie ascultată live. Continui să sper, totuși, că cineva o să-i încuie la un moment dat pe Bean și pe Mara în studio și că n-o să le mai dea drumul decât atunci când vor fi schițat vreo 10 demo-uri. Pun pariu c-ar ieși ceva nemaiauzit – la noi sau aiurea.
