Scrollez pe instagram, ca să aflu când am interacționat prima oară cu Larisa Kalik, jurnalistă originară din Transnistria, dar stabilită în capitala Ucrainei încă dinainte să înceapă războiul la scară largă acolo. Pe 18 octombrie 2022 am postat un story cu primul ei text publicat pe Scena9: o relatare despre distrugerea și cadavrele pe care rușii le-au lăsat în urmă la Izium, un oraș din regiunea ucraineană Harkiv, eliberat după șase luni de ocupație. Larisa mi-a răspuns cu 🖤🖤🖤 – și, de-atunci, de aproape un an și jumătate, am continuat să ne scriem.
Conversația noastră digitală, pe granița dintre personal și muncă, e un amestec straniu și grăitor despre vremurile pe care le trăim – eu (editorul) aici (pe pace), ea (reportera independentă, care se duce singură sau însoțită de prieteni până pe front) acolo (ne desparte doar o graniță). Ea îmi trimite texte și fotografii, eu o anunț când am intervenit cu feedback în text și când publicăm, vorbim despre orașe căzute sau eliberate din Ucraina, despre colțunași și jocul The Sims (ambele ne plac amândurora), despre câți oameni nu vor mai muri la Avdiivka, despre drumurile mele în Ucraina, despre materialul la care am colaborat.
Anul trecut, Larisa ar fi trebuit să fie la București, pentru că reportajul ei din Donbas, „Sunt viu, am mâncat, am dormit” a luat Premiul I la categoria Reportaj a Premiilor „Superscrieri”. În schimb, ea se pregătea să plece din nou în estul Ucrainei, cea mai disputată fâșie de teritoriu din Europa. Am acceptat eu premiul în locul ei și le-am transmis jurnaliștilor din public singura ei rugăminte: un moment de reculegere pentru prietenul ei Artur, care tocmai căzuse pe front, și pentru ceilalți ca el. Mereu când mă uit în ochii oamenilor pe care-i fotografiază Larisa trebuie să mă întreb: oare el mai trăiește? Sau, cum se întreba chiar ea într-un reportaj:
„Câți ca el o să mai moară? O să supraviețuiască Vlad până la finalul războiului? O să știe că am câștigat? Sau o să-l ajungă o dronă rusească, o rachetă, un proiectil, o bombă, o schijă, un glonț? De ce trebuie să îngropăm oameni atât de tineri? (...) Vor supraviețui ei? Eu voi trăi?”
Larisa Kalik s-a născut în 1998 la Tiraspol, în republica separatistă Transnistria, smulsă de Rusia din corpul Republicii Moldova. La 21 de ani a scris o carte, Anul tinereții, despre experiențele a 12 tineri în armata transnistreană. Printre rânduri, cartea vorbea despre neajunsuri și sărăcie, despre orizontul închis tinerilor ca ei și ca ea, despre cum e când nu trăiești într-o democrație. I s-a deschis dosar penal și a plecat – mai întâi la Chișinău, apoi în Ucraina. Rușii au găsit-o și acolo, când, pe 24 februarie 2022, au declanșat o invazie totală a țării cu care România se învecinează la nord.
Atunci, tânăra a decis. Avea să rămână și să lucreze în și pentru Ucraina. La un an de la începerea războiului la scară largă scria:
„Am muncit mult. Cât de mult am putut. Am crezut, și încă mai cred, că jurnalismul e una dintre cele mai importante arme în lupta împotriva Rusiei.”
Pe Larisa o cunosc și nu o cunosc, deși în curând se face un an jumate de când lucrăm împreună. Dar acum vine la București, pentru expoziția de fotojurnalism de război FRONT, așa că i-am pus întrebări. Despre munca ei, despre curaj și tinerețe, despre Transnistria și Ucraina, și, firește, despre război. Citiți-i răspunsurile, ca să vă amintiți câte pot trăi și înțelege unii oameni, deși au doar 25 de ani, și câte putem învăța de la ei.
O selecție relevantă de fotografii ale Larisei Kalik vor fi expuse, alături de imagini ale fotografului român Vadim Ghirda, care are o carieră de peste 30 de ani în războaiele lumii, în cadrul expoziției FRONT. Aceasta este concepută de Scena9 și se va deschide vineri, 23 februarie, la Rezidența9.
Scena9: Cum a fost să crești în Transnistria? În România știm destul de puține despre viața de acolo – ce ar trebui să știe oamenii (de aici și nu numai) despre asta?
Despre cum e să crești în Transnistria pot, firește, să vorbesc doar din experiența mea și a celor din jurul meu. Ca atare, cuvintele mele nu trebuie luate drept un adevăr obiectiv.
Pentru mine, viața în Transnistria a fost o experiență neplăcută. M-am născut și am crescut acolo și am reușit să plec la vârsta de 19 ani. Sigur, multe aspecte ale vieții acolo sunt la fel ca oriunde altundeva pe lumea noastră – o bicicletă, școală, struguri delicioși, surori, prietene, râul și primul sărut, cărți, apusuri, pierderea celor dragi. Oamenii din Transnistria se duc la muncă, trăiesc și râd, se căsătoresc și cresc copii. Dar chestia e că nu există niciun viitor pentru acești copii.
Când mi-am început adolescența, multe lucruri care mă înconjurau mi-au ridicat întrebări. De ce nu recunoaște nimeni pașaportul transnistrean? De ce cu diploma mea de absolvire nu pot să mă duc la facultate în altă țară în afară de Transnistria și Rusia? De ce sunt pretutindeni oameni înarmați, care poartă însemnul de „forțe de menținere a păcii”? De ce se află două armate pe malul stâng al Nistrului, cea transnistreană și cea rusă? De ce e steagul Rusiei pe clădirile administrative și nu cel al Moldovei? De ce se predă limba „moldovenească” la școală, în chirilice, și de ce nu e limba română?
Știam răspunsul la cea mai importantă întrebare – pentru mine aici nu există niciun viitor. La drept vorbind, nu există pentru nimeni, dar doar câțiva înțeleg. Pentru mine a fost important să aștept până termin școala ca să încep să trăiesc cu-adevărat, pentru că înainte de asta nu simțeam că lumea îmi aparține. Dacă „țara” ta nu există pe hartă, slabe șanse să te simți încrezător în ceva.
Pe lângă provocările șomajului, sărăciei, nivelului scăzut de educație și lipsei drepturilor omului, să crești în Transnistria îți provoacă și o criză identitară. La școală ne spuneau că suntem transnistreni. Dar nimeni nu știe cine sunt transnistrenii. Un concept artificial și lipsit de sens pe care încearcă să-l impună asupra adulților și copiilor. Și, din păcate, uneori le iese.
Cred că e important ca cei care știu puține despre Transnistria să înțeleagă că și în Moldova a avut loc un război, că și acolo au murit oameni, iar responsabilitatea pentru acele morți este pe umerii Rusiei. Acum vedem rezultatele „conflictului înghețat” de pe Nistru – stagnare, impas și incapacitatea de a înțelege cum poate fi schimbată situația. Războiul din Ucraina nu este primul atac al Rusiei asupra libertății unui alt popor, dar trebuie să ajutăm armata Ucrainei cu toate puterile ca să ne asigurăm că e ultimul război pe care Rusia îl dezlănțuie.