Am stat la o cafea cu Yes Men, doi americani care în ultimii 20 și ceva de ani au transformat farsele în protest față de cei care fac din nedreptate o regulă a jocului. Am aflat de la ei că, atunci când lumea din jur ajunge să semene cu o farsă, nu prea-ți mai vine să râzi de ea.
***
Fix acum 10 ani și 6 zile, la Calgary avea loc cea mai importantă întâlnire a petroliștilor din Canada. La mesele ticsite cu mâncare, mai marii și mai micii industriei așteptau rezultatele unui studiu important al National Petroleum Council, condus pe atunci de Lee Raymond, fost CEO al ExxonMobil, una dintre cele mai mari, bogate și poluante companii din lume. În ultimul moment însă, publicul a fost anunțat că dl. Raymond, pe care plătiseră câte 50 de dolari să-l asculte, nu mai poate ajunge. În locul lui, a urcat pe podium S.K.Wolf, un tip la costum, al cărui speech a încetinit ritmul furculițelor. „În primul rând, mă bucur să văd azi pe chipurile celor prezenți exuberanța copilăroasă a unei mărețe industrii înfloritoare”. În timp ce vorbea, în sală se împărțeau „lumânări făcute din oameni, pe care invitații au fost rugați să le aprindă. Lumânările erau prezentate ca mostre de Vivoleum, un biocombustibil revoluționar, produs din victimele umane ale dezastrelor provocate de exploatarea masivă a resurselor. La faza asta, unora le-a cam stat mâncarea-n gât, cu-atât mai mult cu cât lumânările aprinse răspândeau un miros dubios. Bodyguarzii conferinței s-au sesizat că e ceva-n neregulă abia când pe ecran a început să ruleze mărturia „angajatului” de la Exxon care, înainte să moară în urma expunerii la deșeuri toxice, a cerut să fie convertit în lumânări. Toată demența aia avea toate semnele să fie o farsă.
Și chiar a fost. Una din zecile de hoax-uri pe care activiștii americani Jacques Servin și Igor Vamos le-au copt în ultimii 20 și ceva de ani sub numele de Yes Men. Victime au fost mega-corporații sau instituții guvernamentale obișnuite să-și ascundă gunoiul sub preș, prin campanii uriașe de spălare a imaginii. De la mijlocul anilor ‘90 încoace, Jacques și Igor și-au construit un fel de artă a sabotajului și-au transformat farsa elaborată într-un mijloc de-a aduce pe agenda publică frânturi de adevăr indigest. Au făcut un site fals pentru Organizația Mondială a Comerțului, unde companiile erau sfătuite, printre altele, să cumpere voturi direct de la cetățeni. Au făcut o pseudo-conferință a Camerei Americane de Comerț, la care au anunțat că instituția își va revizui politica în materie de schimbări climatice, în defavoarea lobby-iștilor. Au distribuit 80.000 de exemplare dintr-o ediție falsificată a ziarului New York Times, în paginile căruia George W. Bush își făcea mea culpa. Ș.a.m.d.
La 3 ani după cel mai recent documentar al lor, The Yes Men Are Revolting, și la 6 luni de când Donald Trump a devenit oficial președinte al Statelor Unite, ne-am întâlnit cu Jacques și Igor la Tulcea. N-au venit acolo să facă vreo farsă braconierilor de sturioni, ci să fie parte din juriul festivalului Pelicam. Și dacă deja din ultimul lor film îi răzbise o oarecare depresie și-o specie de zădărnicie, prima porție de mandat Trump n-a făcut decât să le adâncească criza. Ce rămâne de făcut într-o lume condusă de-un președinte care pare o caricatură supremă? Cum să mai faci farse, când încă nu ne-am prins dacă și cum mai putem distinge informațiile credibile de fake news și alternative facts? „Ne e foarte greu să ne dăm seama ce și cum ar trebui să facem în momentul ăsta, când în SUA e aproape nu mai are sens să te joci cu știri false și hoax-uri. Fiindcă acum, avem în State o Coree de Nord, la care aderă, în mod voluntar, 30% din populație,” spune Igor Vamos, care, când nu e mastermind la Yes Men, predă arte & media la Rensselaer Polytechnic Institute. „De obicei, distincția pe care o facem între știrile false și farsele noastre, e că astea din urmă sunt deconspirate aproape imediat. Motivul pentru care fake news au devenit așa o mare problemă e că acum, oricine le poate face. Timp de zeci de ani, de lucrurile-astea s-au ocupat marile companii de PR, care inventau tot felul de minciuni și, din când în când, încercau să repare reputația cuiva. Apoi, au început să se implice mega-trusturile de media, ca Murdoch sau Fox, și după, jucătorii mai mici. Dintr-o dată, puștii au acces la aceleași unelte ca industria de PR. Și cum putem să-l judecăm pe adolescentul ăla din Macedonia, care a scris știri false pentru susținătorii lui Trump? A cui e vina, dacă poți face 5.000 de dolari pe lună inventând povești pe care Facebook le recompensează?”
Jacques Servin, care de când a devenit parte din Yes Men, a întruchipat o mulțime de oficiali fictivi, inclusiv pe reprezentatul ExxonMobil care făcea apologia biocombustibililor umani, crede că „am fost dintotdeauna înconjurați de căcaturi false. Trăim într-o mare de falsitate,” spune „Dar pentru ca falsul să funcționeze, trebuie să existe un fel de noțiune monolitică de adevăr, de realitate consensuală, pe care o acceptăm cu toții. Dacă am accepta că totul e fals, asta ar însemna chiar disoluția ideii de adevăr. Disoluția ideilor iluministe cum că lucrurile sunt, în esență, adevărate, și că rațiunea funcționează etc.” Chiar dacă echilibristica asta pe sârma dintre adevărat și fals n-a fost niciodată ușoară, cei doi activiști au sfidat mereu riscurile, tocmai fiindcă erau convinși că adevărul trebuie să iasă la iveală. Chiar și prin minciună.
N-au renunțat la convingerea asta nici după ce Camera de Comerț Americană le-a intentat proces pentru folosire abuzivă a logoului oficial. Și nici după ce au aflat de la Wikileaks că sunt în vizorul Stratfor, agenția privată de servicii de informații angajată de compania americană Dow Chemical, după ce un hoax Yes Men i-a provocat nu doar prejudicii de imagine, ci și o pierdere de vreo 2 miliarde de dolari la bursă. După ce Dow a cumpărat Union Carbide, compania responsabilă pentru cel mai mare dezastru industrial din istorie, în urma căruia au murit vreo 18.000 de oameni în Bhopal, India, Jacques și Igor au creat o pagină web falsă pentru Dow. În 2004, la comemorarea a 30 de ani de la accidentul catastrofal, Yes Men-ii au primit prin intermediul acestei pagini o invitație de la BBC, să prezinte pe postul TV poziția oficială a companiei. Jacques și-a pus costumul lui business, s-a pieptănat frumos și și-a repetat bine discursul, după care, cu inima bubuind, a intrat în direct la BBC, sub numele de Jude Finisterra. Presupusul purtător de cuvânt al Dow a anunțat o premieră istorică: firma își asumă cu totul catastrofa din Bhopal, ba mai mult, e dispusă să ofere despăgubirile cuvenite, în valoare de 12 miliarde de dolari, și să curețe, după atâta timp, situl contaminat. Înainte ca oficialii Dow Chemical să nege vehement informațiile și să spună că au fost victima unei farse, știrea a fost preluată imediat de publicații importante. Compania n-avea de gând nici să ofere despăgubiri, nici să scape de deșeurile toxice de pe urma cărora s-au îmbolnăvit vreo jumătate de milion de oameni. Cu toate astea, farsa din prime time a fost oglinda în care s-a văzut limpede realitatea asta, cu toată supradoza ei de cinism. Și în doar 23 de minute a generat o scădere cu 4,24% din prețul acțiunilor Dow.
Deși Jacques și Igor, adică Andy Bichlbaum și Mike Bonanno, pe numele lor de pranksteri, n-au obosit îndeajuns cât să renunțe la activism, alegerea lui Trump, cu toate consecințele ei, i-a adus într-o oarecare fundătură, în fața căreia e decisiv să-și schimbe metodele și, mai mult ca niciodată, să se reinventeze. „E o situație de căcat, și noaptea în care s-au dat rezultatele alegerilor a fost una dintre cele mai deprimante din viața mea. Ziceai că-i moartea”, își amintește Igor. „O vreme, am fost foarte marcat, dar asta nu era sustenabil,” râde Jacques. „Nu-mi dau seama ce-au făcut oamenii sub Ceaușescu. Cred că, până la urmă, au găsit o cale să trăiască. La fel și eu. Pe de altă parte, nu mai sunt chiar așa de îngrozit, fiindcă Trump o dă major în bară. M-aș îngrijora mai degrabă dacă ar face chestii la limita acceptabilului, fiindcă oamenii ar putea crede că nu-i chiar așa de rău. Asta ar fi cu adevărat îngrozitor.” În condițiile astea, în care de conservatori nu le mai vine să râdă, poate că o țintă mai bună ar fi democrații, sunt de părere Yes Men-ii. „Oamenii cred în continuare că rezultatul alegerilor s-a datorat intervențiilor Rusiei, nu faptului că democrații sunt de multă vreme niște idioți”, spune Jacques. „Oamenii nu-l vor pe Trump, ci vor schimbare. Ceva diferit de ce-au avut până acum. Și ăsta e un moment foarte bun ca lucrurile să se schimbe pe bune, dar pentru asta Partidul Democrat trebuie distrus și reconstruit de la zero.”
Odată cu politica, trebuie regândit și laughtivism-ul (*activismul prin râs) lor, ca să poată avea efect într-o lume super-fragmentată și relativistă. Metoda asta de sabotaj creativ pe care și-au bricolat-o împreună, e înfiptă în lumea anilor ‘90, când Igor și Jacques, deși nu se cunoșteau, testau fiecare pe cont propriu tot felul de soluții ca să „viruseze” critic conștiința publică. Când era în facultate, Igor Vamos era deja un provocator în devenire, fondator al unui grup de teatru absurd de gherilă, alături de care căuta forme noi de protest non-violent. Jacques, care și-a asumat public orientarea gay, și-a pierdut jobul de la compania Maxis, după ce a adăugat pe ascuns câteva linii de cod în jocul SimCopter, astfel încât jucătorilor să le apară din când în când pe ecran imagini cu bărbați care se sărută. Cei doi s-au cunoscut după ce un prieten comun le-a zis că ar cam trebui să lucreze împreună. „De fapt, ne-am cunoscut de două ori,” bâjbâie Igor prin memorie. „O dată în 1996, după aia încă o dată, poate peste vreun an sau peste 3 luni. Pe-atunci eram mai tineri și timpul trecea mai repede. Sau mai încet. Și ne aflam pe Marte, unde anotimpurile-s mai scurte. Prima oară am vorbit la telefon, dar la scurtă vreme am început să comunicăm printr-o chestie nouă, numită internet. Sincer, pe-atunci eram convins că web-ul n-o să meargă.”
Prima lor colaborare a pornit de la o idee a lui Jacques, de a fonda RTmark. „Era prezentată ca o entitate care finanțează proiecte de sabotaj anti-corporatiste, un fel sistem care oferea bani pentru activități subversive. Pe oameni i-a șocat mult ideea asta, că ar exista niște bogătași dispuși să dea bani unor activiști ca să saboteze companii”, își amintește Igor. Întregul proiect era, în esență, o farsă, dar presa s-a bulucit să dea mai departe vestea lansării lui, și-n scurtă vreme s-a format în jurul RTmark o mașinărie de PR. „Ne tot gândeam că într-o bună zi o să ne dea cineva-n gât și-o să zică că nu-i adevărat, doar că asta nu s-a întâmplat niciodată”, povestește Jacques. În existența ei confuză, între ficțiune și realitate, platforma RTmark a finanțat însă un pic de sabotaj, mai precis Barbie Liberation Organization, inițiativă în spatele căreia s-au aflat tot Igor și Jacques. Un grup de artiști și activiști a hackuit modulul de voce pentru vreo câteva sute de păpuși Barbie și G.I.Joe, așa că, atunci când au ajuns în magazine, păpușile Barbie spuneau pe voci masculine „Am să mă răzbun”, iar păpușile-soldat spuneau cu voci subțiri, feminine, că „Vara mergem la plajă”.
De atunci, cele mai multe intervenții marca Yes Men, documentate în trei filme - The Yes Men (2003), The Yes Men Fix the World (2009) și The Yes men Are Revolting (2014) - s-au bazat mai degrabă pe performance și pe ceea ce activiștii numesc identity correction (*corecție de identitate). „Asta înseamnă că noi jucăm rolul unor corporații, guverne sau indivizi care fac lucruri rele, și-i reprezentăm puțin diferit. De obicei, ei încearcă să-și mascheze greșelile prin PR sau prin manipulare, așa că noi am încercat să creăm situații în care e mai ușor să le interpretăm identitatea și să-i vedem mai clar”, explică Igor. Primul pas pentru asta e ca și făcut: sunt doi bărbați albi, cei mai probabili ocupanți ai unor poziții de putere. Dacă se bărbieresc și-și mai pun și-un costum cu cravată, partea de aparențe e rezolvată. În ceea ce privește retorica și limbajul, Igor crede că de obicei e nevoie doar să te uiți un pic peste materialele de prezentare ale companiilor sau insituțiilor, la felul în care vorbesc despre ceea ce fac. „Noi le mimăm vag limbajul, iar dacă le mai folosim și logourile oficiale, oamenii, în general, ne cred.”
Și-ntr-adevăr, în filmele lor vezi foarte limpede cât de mare e capacitatea asta a oamenilor de a crede aproape orice. Atunci când Jacques s-a prezentat sub numele de Erastus Hamm, din partea companiei Dow Chemical, la o conferință unde a promovat „calculatorul de risc acceptabil”, care i-ar fi ajutat pe afaceriști să decidă dacă raportul dintre o nouă investiție și numărul potențial de victime e convenabil, câțiva antreprenori s-au arătat interesați de „inovația” asta. Sau când Igor și Jacques, în calitate de reprezentanți ai corporației Halliburton, au prezentat la ditamai evenimentul de business „Survivalball”, un costum ridicol și fantezist care, la un preț exorbitant, ar fi asigurat supraviețuirea în orice calamitate, au primit feedback foarte bun din partea unor invitați. „Toată munca noastră e propriu-zis o încercare de a-nțelege ce gândesc oamenii-ăștia [oficialii de rang înalt din corporații și instituții]. De fapt, noi nu încercăm să-i păcălim pe cei care vin la conferințele-astea doar fiindcă-i considerăm dobitoci, ci fiindcă toți suntem la fel. Toți suntem prinși într-un sistem violent și distructiv. Ce vrem noi să creăm e o critică a întregului sistem și o voință de a-l schimba”, spune Igor.
În 2017 însă, și mai ales după 20+ ani de activism, capitalul de idealism nu mai e tocmai intact, și nici să fii radical nu-i tocmai simplu, fiindcă până și subversivitatea poate fi apropriată. În condițiile-astea, „toți trebuie să aflăm pe cont propriu ce mai înseamnă să fii radical”, crede Jacques, care predă la Parsons the New School for Design. „Dar trebuie să participăm la rezistență, să mergem la proteste, care uneori funcționează. În SUA, susținerea candidaților outsideri e cam singurul lucru cu sens pe care-l mai poți face. Nu prea mai sunt multe lucruri rezonabile pe care să le faci pentru a contesta puterea, în afară de a încerca pe bune să ajuți oameni radicali pe poziții guvernamentale. Fiindcă nu mai e de-ajuns să fii doar tu progresist și, din păcate, trăim într-o democrație foarte, foarte defectă”.
***
Deși discuția asta a atins probleme super-serioase, ora pe care-am petrecut-o toți patru pe terasa Trident din Tulcea, a fost un trip ca-n Waking Life meets Spaceballs. Fiindcă de multe ori nu știi dacă nu cumva Igor (sau Mike?) și Jacques (sau Andy?) vorbesc pe bune atunci când spun cele mai gogonate chestii sau blufează când spun banalități. În timp ce la televizor se comenta în fundal înfrângerea Simonei Halep, iar Andreea Esca explica cum a căzut cineva într-un puț, Igor susținea că se apără de știrile toxice postând exclusiv selfie-uri pe Instagram și făcând sexting intensiv cu prietenii. Jacques voia să știe cum e drumul cu trenul până la Botoșani, unde l-ar fi bătut gândul să dea o fugă, ca să vadă cum arată locul de unde emigrase bunica lui în America. A renunțat la idee după ce-a aflat că nu există vagon de dormit. La urma urmei, așa arată lumea noastră cea de toate zilele, un amestec unde-i din ce în ce mai greu să-ți dai seama ce e hoax și ce nu. Chiar acum, când am ajuns la finalul textului, am aflat că Donald Trump vrea să monteze panouri solare pe zidul ăla amânat între SUA și Mexic. Aproape că-mi vine să verific dacă nu cumva e o farsă Yes Men, dar mi-am amintit că pe ei nu-i mai amuză demult.
