Nu sunt un jurnalist înnăscut, dacă o exista așa ceva. Înainte de toate, jurnalismul a fost pentru mine o cale de a-mi lămuri lumea. Presa mi-a fost mereu o terapie de șoc: fiecare telefon, fiecare interviu, fiecare reportaj a fost o victorie împotriva firii mele. M-am atașat de oameni prin scris, apoi am înțeles și alte chestii.
Am stat o noapte de gardă cu doctorul, fuma mult în scrumiera lui în formă de plămân și-mi zicea despre timpul de la Urgențe, împărțit riguros între orele pentru accidente, cele pentru înjunghieri și cele pentru atacuri de inimă, despre cum fiecare medic are cimitirul lui și că e important ca cimitirul ăla să fie cât mai mic, dacă și sistemul îl lasă.
Am scris despre marele câștigător, omul ales de soartă prin intermediul unei firme de panificație din Bacău să se bucure de câte o pâine gratis, până la sfârșitul vieții sale probabile. În sufrageria lui înțesată de premii mărunte la tot felul de concursuri, am învățat de la el ce înseamnă să fii demn și să-ți păstrezi umorul când toate datele problemei îți zic să fii mic și prost, că ești doar o bucățică dintr-o statistică. Marele câștigător obișnuia să meargă pe stradă și să împartă din pâinea lui cea de toate zilele, și se mira de cei care vorbeau singuri pe stradă: poate că aveau căști la telefon sau poate că le era prea foame.
Am schimbat scrisori cu cel condamnat, și mi-a povestit despre viața lui în țigănie, despre istoria lui de „ac pierdut într-un car cu fân” și despre noaptea aceea care s-a lăsat cu o crimă, apoi cu un guvern întreg în ședință, cu tabere dărâmate și arate. Când l-am vizitat în pușcăria lui de pe malul Adriaticii, i-am dus un CD cu muzică populară, dar nu găsisem cântecul acela din care-și amintea un fragment, care să-i țină de urât pentru tot restul vieții. Mi-a fost milă de condamnat.
L-am mai întâlnit pe săteanul care nu voia să-și ducă la abator caii bolnavi de SIDA și avea motivele lui întemeiate, pe primarul hoț și îngâmfat, pe muribundul consumator de droguri, pe fostul președinte care nu suporta să fie întrerupt, așa că nu l-am întrerupt nici când mi s-a terminat caseta din reportofon, l-am condus la aeroport pe tânărul de la mine din oraș care pleca definitiv la Londra și care era îngrijorat că uitase să-și coasă banii în haine. Trebuie să avem grijă de bani și de lucrurile personale, și mai avem atâtea de aflat.
Fotografie de Adi Bulboacă
