Câteva mii de persoane au trăit pe străzile Bucureștiului cea mai friguroasă noapte din ultimul an. Întrucât mai toată presa generalistă n-are chef să meargă mai departe de acest rând de știre, am hotărât să scriu despre povestea unui veteran al străzii pentru o platformă culturală.
Săptămâna trecută, zăpada a urcat treaptă cu treaptă până în scobitura în care locuiește Florian Ghiocel. În dimineața asta, frigului i-a fost ușor să-l ajungă acolo, pe bucata lui de carton din capul scărilor și să-l cuprindă. La ora 5.00 erau -21 de grade Celsius în București, iar Florian Ghiocel le-a întâmpinat afară, de sub o plapumă și o pătură. E una din cele aproximativ 5.000 de persoane fără adăpost din București, oameni care nu prea încap în statistici și pe care ne antrenăm intens să nu-i vedem.
Cum e o noapte ca asta afară? De sub o căciulă cu urechi, îmblănită, Florian Ghiocel întâmpină întrebarea cu oarecare indiferență. La 39 de ani, a 20-a iarnă trăită în stradă nu-l sperie. Zice că băutura și ajutorul lui Dumnezeu îi dau putere. I-a fost și mai frig de-atât, a văzut și mai multă zăpadă, a avut și mai puține haine.
Cel mai mult a locuit aici, pe strada Negustori, colț cu Hristo Botev, aproape de fosta casă a părinților. Făcuse o școală profesională, începuse să lucreze ca strungar, însă după ce ai lui au vândut casa și-au risipit banii, s-a apucat de băutură. În 1996 a ajuns pe stradă.
Și-a construit universul lui, care s-a tot remodelat în două decenii: a stat mai întâi într-o clădire din care a trebuit să plece când a început renovarea, apoi într-un fost spital pentru persoane cu handicap, în continuare părăsit, dar pus acum sub lacăt. În cele din urmă, și-a făcut culcuș pe scările către intrarea laterală a spitalului, peste drum de un hotel de patru stele și de Institutul Social Democrat „Ovidiu Șincai”.
Când e un pic mai cald, doarme în parcare, sub un copac. Alături, într-un panou al unei companii de telefonie, își ține mâncarea și câteva lucruri. Parcarea asta îi e și principal loc de muncă: șoferii îl plătesc ca să le deszăpezească un loc. Câțiva îi dau bani oricum, pentru că vor să-l ajute. În plus, mai deszăpezește intrările în blocuri, trotuare și curți. „Unii îmi dau zece lei, alții îmi dă cinci lei, alții îmi aduc mâncare. Nu câștig în fiecare zi 30-40 de lei. (...) Dacă-mi plătește un ban, măcar să fie muncit. Eu așa gândesc: trebuie să fie în folosul comunității ceva măcar.”
În rest, își face veacul între magazinul de unde-și cumpără vin la șase lei și bisericile din zonă: Mântuleasa, Popa Soare, Hagiu, Sfântul Ștefan, Sfântul Mina. Ne conduce pe străduțe, printre mașini și mormane de zăpadă, către următorul lăcaș: „Să mergem și la Popa Soare. Să vedeți ce sfinți frumoși sunt pictați, zici că sunt acum coborâți din ceruri”.
Vorbește întruna despre sfinți și demoni. Știe locuri în care „zac necurați” și mi le arată pe stradă. Se oprește în curtea bisericii Popa Soare și-i abordează pe draci ca pe niște cunoștințe vechi. Îi întreabă: „Câți sunteți mă, aici?”. Îi vede uneori noaptea, lângă el, dar nu-i e teamă. Faptul că a lucrat pe la biserici îl face de neatins pentru ei și de asta-i tratează cu dispreț.
Îl întreb dacă a fost duminică la Gara de Nord, acolo unde primarul general Gabriela Firea a împărțit mâncare caldă și haine celor fără adăpost. Zice că n-are ce căuta la Gara de Nord, pentru că acolo-i locul aurolacilor. De băut bea, dar n-o să se drogheze niciodată și n-are de ce să se amestece printre cei care-o fac.
În teorie, acțiunea primăriei a reprezentat un ajutor pentru cei ca Florian Ghiocel, care, dintr-un motiv sau altul, refuză să meargă în adăpostul public din Bulevardul Theodor Pallady, unde e amenajată și o cantină. De fapt, după cum au spus mai multe persoane intervievate de către reporterii Realitatea TV, în Gara de Nord ar fi fost trimiși să apară la TV tot cei cazați în Pallady, care aveau oricum de mâncare.
Pe timpul iernii, autoritățile sunt obligate să ofere adăpost celor aflați pe străzi. Adăpostul din Pallady, parte din complexul social integrat de servicii sociale pentru adulți „Sfântul Ioan”, are 560 de locuri. Sunt opt containere a câte patru paturi în curte, plus două încăperi mari, cu paturi suprapuse, la etajul al IV-lea. „Putem să suplimentăm. Preferăm să-i adăpostim, chiar dacă sunt paturile full. Mai facem rost de-o saltea, mai aducem un pat pliant de armată și încercăm, pe cât posibil, să-i ajutăm pe toți”, spune șeful serviciului, Ionuț Voicu. La aceste locuri se adaugă aproximativ 300 la nivelul administrațiilor de sector, apoi sunt adăposturile private.
O listă a adăposturilor din țară e disponibilă aici:
Aproximativ 450 de persoane au dormit în centrul din Pallady în noaptea dintre duminică și luni, potrivit anunțului făcut de primarul general, Gabriela Firea. Nu există însă statistici oficiale cu privire la numărul celor rămași pe străzi. Singura estimare e cea realizată în 2010 de către Samusocial România: ar fi fost atunci 5.000 de persoane fără adăpost în București. În urmă cu șapte ani, 21% dintre aceștia au petrecut iarna în scări de bloc, în timp ce 11,6% s-au adăpostit în gări, 9,3% în barăci, rulote și mașini părăsite, iar 4,7% în canale, arăta un studiu Samusocial. Nu se știe nici câți mor în fiecare iarnă.
Cum e firesc, mulți caută un loc în centrul orașului, acolo unde pot primi ceva bani. Luni după-amiază, pe măsură ce se lăsa frigul, prin pasajul de la Universitate se învârteau vreo șapte-opt bărbați care păreau fără adăpost. Florian Ghiocel spune că ar fi vreo 300 de homeleși în zona lui, între Universitate și Unirii.
***
Înainte să intrăm în curtea bisericii Sfânta Treime, Florian Ghiocel își ascunde sticlele cu vin la subraț, pe sub geacă, și termină țigara. Nu vrea să-l supere pe Dumnezeu și nici pe preoți cu păcatele lui. Pe ziduri se văd fragmente din pictura veche, sunt sfinți fără fețe pe care el îi cunoaște. Își scoate căciula și lasă să se vadă un păr negru și ciufulit, apoi își face câteva cruci. Înăuntru, femeia de la lumânări, doamna Viorica, împachetează niște calendare. Îl privește cu neîncredere, dar îl lasă să facă turul icoanelor. Se cunoaște că e de-al locului. „Eu nu știu de ce nu se duce la adăpost. Se spală, mănâncă și el ceva acolo…”, îmi zice cât Florian se închină în fața altarului. Se agită când aude o bufnitură. „Să nu dărâmi ceva pe-acolo, mă!”, îl previne doamna Viorica, iar el se întoarce către noi, bombănind: „N-am dărâmat nimica.” Ar vrea un calendar, ca să știe sărbătorile din 2017, ca să poată cutreiera pe la hramuri, după pomană.
Îi alunecă sticlele de sub geacă, iar femeia îl ia la rost:
- Ce faci, mă, cu sticlele după tine? Aoleu, Florine, unde să te duci la adăpost cu sticlele după tine, că ăia nu te primesc pe tine...
- Nu-ți dă voie să intri cu băutură. Dar dacă te duci băut te lasă să dormi, explică el scurt.
- De ce nu te duci, Florine, la adăpost? Tu trebuie să nu mai bei, mă. Trebuie să te speli, să mănânci... Ai buletin?
- N-am.
- Nu te primește nimenea, copile, așa! N-are nevoie nimenea de tine așa. Acuma unde stai?
- Afară.
- Doamne! Cum rezistă, măi, Doamne? E păcat de tine, că mori pe stradă de frig.
- La Pallady oricum nu mă duc. Prefer să dorm tot afară.
„Mulți nu ne ducem”, spune Florian Ghiocel. De când n-are casă, a stat șase zile cu totul acolo. Nedreptățile pe care le-a văzut îl fac să aleagă să stea în frig: „Dacă nu dai la paznic, nu găsești lucruri personale. Ne oprește și din banii de țigări, tot ce avem ne oprește. Nu ni le trece în formular când ajungem. Ajutoarele le iau salariații. Ce găsește pe geamuri ia, le pui cu numele tău și dispare. Dacă nu dai cinci lei, nu-ți schimbă lenjeria. Chiar dacă vrei să reclami cuiva, va ține tot cu ei, că sunt angajații lor.”
O altă mare problemă pentru el e că nu-i voie cu băutură înăuntru. Deși puțini oameni ajung pe străzi din cauza băuturii, doar 1% potrivit studiului Samusocial, mulți dintre ei se apucă de băut pentru a rezista vieții sub cerul liber. Șeful adăpostului, Ionuț Voicu, spune că înțelege nevoia lor de a bea și că angajații îi acceptă pe cei băuți. Cei care vin în stare de ebrietate sunt duși la container, explică el. Însă nu le dă voie să-și aducă băutură.
În alte țări funcționează adăposturi, așa-numite „wet houses”, în care beneficiarii au voie să bea. După ce un asemenea program a fost introdus în Seattle, SUA, consumul a scăzut mult în rândul acestora. Iar asta a dus la costuri mai mici pentru oraș: dacă înainte autoritățile cheltuiau 8,2 milioane de dolari pentru persoanele fără adăpost pe an, costul a scăzut de vreo patru ori după un an.
„De asta chiar n-am auzit”, spune Ionuț Voicu. „Au fost colegii mei prin multe țări la schimburi de experiență pe asistență socială, dar de asta nu știu. (...) Riști mai multe lucruri, dar na, poate ei sunt altfel. E ciudat la noi. Omul, la băutură, n-ai de unde să știi cum reacționează. (...) Fiecare reacționează în felul lui și există riscuri.”
***
În orice moment, Florian Ghiocel are alături PET-ul cu vin roșu. Cât păzește mașinile din parcare, sticla e pe panoul-dulap. Cele goale se-adună pe scări, lângă culcușul lui.
Cât se plimbă între biserici, cară două sticle într-o pungă și se oprește din loc în loc să mai ia câte-o gură. Merge mai împleticit, dar rămâne lucid. Se oprește pe-o bancă înghețată, la intersecția dintre Mântuleasa și Călărași. E supărat că, în ultima vreme, nici în unele biserici nu mai poate sta, pentru că credincioșii îl dau afară. „Să ne lase să ne închinăm, chiar dacă suntem amărâți, de pe stradă, și mirosim. Să nu ne ia dreptul la închinare. Un Dumnezeu e sus, un necurat jos. Eu încerc să merg pe calea cea dreaptă.”
