Acum ceva timp, scriam aici următorul paragraf: Unele expoziţii se vizitează după ce au fost închise. Se poate chiar spune că istoria artei e istoria acestor expoziţii care nu mai sunt, sau oricum, poate porni din acest punct. Pentru România şi pentru arta contemporană mai ales, există câteva exemple de acest fel, care marchează un moment istoric.

Mă întorc la cele spuse nu ca să vorbesc despre subReal sau despre 1991, sau despre o perioadă istorică depărtată, la zeci de ani distanţă, ci despre o expoziţie de acum doi ani de zile.

Motivul? Tocmai am văzut lucrarea video a Vedei Popovici - Istoria artei retrasată prin pătratul negru, organizată la Atelier 35 din București, în 2015.

Ce are atât de special? Şi cum adică „marchează” un moment istoric? Ce vreau să spun cu toate astea? Ce e atât de interesant la această lucrare?

E simplu. Avem aici prima şi cea mai complexă lucrare de artă video din România de astăzi, care îmbină teoria post-colonială cu teoria feministă. Şi care face de pe această poziţie o foarte consistentă şi radicală critică a istoriei artei europene. Dacă mai sunt şi alte precedente, eu la ora asta nu le cunosc. De aici vine entuziasmul meu.

Apoi, e vorba de metodologia artistică. 

Să ne-aducem aminte de pavilionul României de la Bienala de la Veneţia din 2013. Acolo, curatoarea Raluca Voinea, împreună cu Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, secondaţi de o mică armată de dansatori contemporani de la CNDB, au făcut un proiect radical şi ieşit din comun. Proiectul, care se nume O Retrospectivă Imaterială a Bienalei de la Veneţia / 2013, însemna că cei doi coregrafi au transformat un imens inventar de lucrări de artă în nişte aranjamente coregrafice temporare.  

Cineva spunea numele lucrării şi anul de producţie. Şi dansatorii o „înscenau” pe loc, prin postúri, prin locul pe care îl ocupau în spaţiul pavilionului. Radicalitatea proiectului era legată de metoda aleasă – a folosi mişcarea corpurilor pentru a pune în scenă o întreagă istorie a artei contemporane. Lucru care, într-o Bienală sufocată de obiecte, de bugete, de lux, lovea puternic în ataşamentul lumii de artă faţă de materia fizică a tablourilor, a sculpturilor, a fotografiilor expuse.

Propunerea lui Pirici & Pelmuş era legată de întoarcerea „imaterialului” din anii ‘60, adică a acelui tip de producţie artistică legat mai mult de mişcare, de acţiune şi de performance, mai mult decât de o materie „grea” şi „stabilă”, care „rămâne de-a pururi”.

Ce legătură au toate astea cu lucrarea Vedei Popovici? Păi au. Pentru că Veda foloseşte exact acest tip de re-enactment prin mişcare a unei lucrări de artă. Dar ea merge mult mai departe de critica materialităţii sau a obiectualităţii vandabile a obiectului de artă. Ceea ce era la Pirici & Pelmuş o metodă inovatoare de a prezenta şi a comenta statutul artei de astăzi de pe poziţia unui performer, care nu produce obiecte, ci acțiuni, devine la Popovici o ocazie de a transforma o metodologie de artă contemporană într-o componentă a unui discurs critic mult mai larg si mai radical. Acesta nu mai vizează doar materia artei, la nivel fizic,  ci istoria artei în general, dar şi societatea europeană care a creat-o. Privirea masculină, patriarhatul, colonialitatea şi orientalismul sunt principalele ţinte ale acestui tip de discurs.

Această lucrare necesită un studiu foarte lung. Pentru că, pentru început, fiecare dintre cele patru sintagme din propoziţia de mai sus necesită explicaţii destul de extinse. În plus, relevanţa lor pentru lucrarea video nu e doar relevanţa unei surse teoretice, ele sunt concepte de bază care servesc şi la interpretarea lucrării.

Şi dacă m-ai întreba ce înseamnă aceşti termeni, aş încerca să-ţi răspund pe scurt:

• Privirea masculină este felul în care artele vizuale şi literatura descriu lumea, dar şi femeile, dintr-un punct de vedere masculin, prezentând femeile ca obiecte ale plăcerii masculine. Sintagma male gaze a fost creată de criticul feminist Laura Mulvey în 1975.
• Apoi, „patriarhat” e acel tip de societate dominată de bărbaţi, în care femeile sunt subalterne. Dacă e să iei toată istoria umană, în afară de scurta perioadă de matriarhat din paleolitic, după aceea nu prea a existat decât dominaţia bărbatului asupra femeii. 
• Colonialitatea e acel tip de relaţie de putere care apare doar după ce un imperiu domină militar, economic, dar şi politic şi cultural, un teritoriu îndepărtat, pe care îl exploatează pentru resurse, pentru un timp. Este, mai simplu spus, „moştenirea actuală a colonialismului”. Această condiţie este legată de ierarhii, de relaţii de cunoaştere şi de o anumită cultură, toate fiind marcate de subordonarea coloniei faţă de imperiu, chiar dacă acesta mai există sau nu.

• Orientalism e acel tip de imagine pe care vestul îl are asupra restului lumii. Pe scurt, „toţi cei care nu locuiesc în vest” sunt plasaţi automat în Orient. Astfel, chiar dacă etimologic „orientul” e undeva la est, orientalismul acoperă imaginea tuturor acelora care nu fac parte din societatea vestică, indiferent că stau la Polul Nord, sau în Pacific. Inevitabil, tipul ăsta de privire e extrem de reductivă (a, deci tu eşti din Orient!) şi nu poate decât să nege diferenţele geografice, culturale, economice dintre zonele globului. Ea oferă lumii vestice confortul mental că în afara graniţelor propriului teritoriu nu există decât o lume exotică, înapoiată, uniformă, care trebuie cucerită, cunoscută, exploatată şi ţinută la distanţă.

Ajunşi aici sunt convins că te-ai plictisit. Personal, te înţeleg perfect, dar n-am ce-ţi face. Poate crezi că arta e o chestie instantanee. Intri în galerie şi vezi o culoare pe perete. O imagine simpatică, de care poţi să te legi imediat, la nivel afectiv. O floare. Sau un peisaj frumos. Din păcate pentru tine, dar şi pentru mine, care trebuie să te conduc prin toate astea, suntem aici în prezenţa uneia dintre cele mai complicate lucrări de artă posibile. Deci te rog să ai răbdare. Ia-ţi un minut şi gândeşte-te cu compasiune şi la mine, cel care scrie textul ăsta. Pentru că misiunea mea nu e uşoară. 

Aşa că hai să începem împreună drumul. Pentru că expoziţia Vedei Popovici nu mai este deschisă, am ales o metodă simplă ca să ţi-o prezint: Pe de-o parte, îţi voi da aici o parte din voice-overul din video, sub formă de scenariu care poate fi citit, cu acordul artistei. Pe de alta, voi însoţi textul de screen-shots, ca să ai acces şi la aspectul vizual. În mare, ai mai jos aproape întreaga lucrare, sub formă de storyboard, împărţită în douăsprezece imagini semnificative însoțite de text, din care lipseşte doar una.

La final, poți vedea tot video-ul realizat de Veda.

*

Ipostaza 1. Pătratul

Să pornim de la acel moment în istorie când artiștii au crezut că pot remodela lumea, că pot concura cu guvernarea. Avangarda rusă prezicea deja la începutul secolului XX prăbușirea unei întregi lumi și nașterea uneia noi. Și practica un lucru pe care noi azi l-am uitat: arta ca avanpost al revoluției. În 1915 apărea Pătratul Negru, expresia absolută a acestei convingeri. Pe atunci, eu deja trecusem prin atâtea mii de postúri.

Am fost și pe podium și pe lângă el, strivită sau adulată. Pătratul, un simbol optimist, anunța sfârșitul acestei arte a gustului privilegiat și occidental. Autorul său, Malevici, a imaginat sfârșitul artei burgheze printr-o afundare în întuneric. O întreagă istorie înghițită și îngropată pentru totdeauna. […]

Dar aceasta este o poveste […] despre mine, un corp obosit ce a străbătut fără voia sa secole de artă. Un corp studiat, contemplat și folosit, un corp tranzacționat și obiectificat, un corp a cărui măsuri și forme au fost stabilite și valorizate de alții, altundeva.

Ipostaza 3. Sclava

Soarele, lumina unei lumi a cuceririlor, distrugerilor și supunerii.

O lume ce se așterne cu forța în fața unei singure priviri, singura ce contează. E privirea exploratorului alb și a ducelui ce l-a trimis, o privire ce călătorește în corăbii făcute ca niște mașini de război peste mări și țări. Călătorește să găsească noi teritorii, bogății și populații, toate pentru a fi ocupate, furate și supuse. […] Privirea exploratorului a fost mereu înfrățită cu cea a artistului occidental. […] Astfel se picta în secolul XIX despre tărâmurile târgurilor de sclave. […] Acest orient inventat este împresurat cu târguri ținute de localnici în care se vând sclavele albe.

Ipostaza 4. Libertatea

Într-o zi însă conacele și castelele au ars. Nu toate. Și ducii și conții au fost decapitați. Nu toți. Iată-mă aici, conducând masele. Sigur, nu le conduc cu adevărat. Sunt doar o alegorie, alegoria libertății. Întrupez o nouă fantezie a aceleiași priviri, de data asta purtată de niște bărbați ce vorbesc vehement despre egalitate și libertate. […]

Ipostaza 6. Justiția

Și am fost de atâtea ori alegorie. Toate lucrurile despre care îi plăcea să viseze acestei priviri le întrupa în corpul meu de femeie. Legea – această traducere a realității doar în termenii și definițiile unora, mereu în ciuda altora. Legea și principiul ce plutește deasupra-i: justiția. Alegoria Justiției este o femeie legată la ochi. Dar cum poate o astfel de imagine să inspire adevăr și siguranță?! O femeie cu ochii acoperiți e o femeie ce devine brusc vulnerabilă, o femeie ce nu mai e în siguranță.

Ipostaza 7. Spatele sfâșiat

A existat însă și o altfel de justiție. O vreme în care femei ce se luptau pentru a fi stăpânele propriului corp și destin politic, atacau și incendiau locuri ale puterii patriarhale. Una dintre ele, Mary a sfâșiat spatele unei Venus pictată de Velasquez. Spunea ea atunci: „am distrus imaginea cele mai frumoase femei din istoria mitologică pentru a protesta împotriva guvernului ce a distrus- o pe lidera noastră, Emmeline, cel mai frumos personaj din istoria modernă. […]” La fel cum Mary a sfâșiat spatele lui Venus, o veche ordine trebuia sfâșiată.

Ipostaza 8. Sufrageta

Avangarda rusă știa deja de atunci că arta poate fi doar politică și au pus-o în slujba schimbării radicale a lumii. A mers la braț cu revoluționarii sovietici doar pentru a fi trădată la final. Am fost și acolo: în filmele de propagandă, în posterele de mobilizare și până la glorificantul realism socialist. În toate, chipul meu de muncitoare și luptătoare trebuia să confirme realitatea noii lumi. […] Sunt tot eu, de data aceasta un soldat al industrializării. Din luptătoare revoluționară am ajuns reprezentarea unui neînsemnat, anonim element ai unei alte mari mașinării. Atât de obedientă.

Ipostaza 9. Văduva

Și când lumea cea nouă și roșie a colapsat, toate proiecțiile occidentului alb s-au confirmat ca prin farmec.

Căci adevărul e întotdeauna de partea învingătorilor. Privirea ce odinioară străbătea oceane doar pentru a găsi sălbatici buni de înhămat la mașina imperiului, ne-a găsit în Cealaltă Europă, Europa orientală, niște oameni „speriați”, „traumatizați”, „răpiți de la civilizație și istorie” - cum îi plăcea să ne vadă.

Cât de covenabil: iată această nouă populație – supusă și umilă, numai bună să îngrijească bătrânii, să spele podelele și să sape șantierele noilor temple ale consumului în metropolele vestului. Ceea ce și face. O dată cu căderea lumii roșii, cultura occidentală a decretat și moartea autorului, a artistului. Ce idee amuzantă.

Dacă a murit, de ce ne mai pasă de El? Și eu mă întreb atunci cum rămâne cu văduva lui. Cea care i-a fost alături, plină de modestie, cu ea cum rămâne?

Iată-mă. Asemenea unei credincioase ortodoxe, umilă în loialitatea sa, veghind deasupra mormântului artistului. Poate mai bine era dacă chiar ea îl omora.

Ipostaza 10. Europa

Păi, sălile palatelor ce adăpostesc lucrări de artă au fost mereu decorate cu imagini ale unei violențe extraordinare, mascată în erotism.

Atâtea „mari” opere de artă despre mituri bazate pe viol: fie că sunt Sabinele, Persefona, Io sau e Europa răpită împotriva voinței ei de un taur viril.

O întreagă serie de orașe și momente istorice fondate pe miturile înfrângerii și umilirii a câte unei femei. Secole de fantezie patriarhală umplu pânzele occidentului cu corpuri înfrânte a căror umilire e erotizată. Astea sunt miturile ce fondează această civililizație, tărâm al libertății și drepturilor. Nu degeaba sculpturi contemporane ale Europei pe taur decorează Parlamentul și Consiliului noii lumi europene, cum o numesc ei – uniunea.

Ipostaza 11. Cealaltă Femeie

Și cum stă Europa zveltă și goală cu părul în bătaia vântului schimbării, stă și corpul Celeilalte femei.

Femeia din Orientul crud și dur – orientul terorist – și din Orientul senzual și erotic, ambele fabricate de acceași privire.

Corpul dezgolit e la fel ca cel acoperit, doar un corp ce trebuie să se supună unei dorințe ce nu-i aparține. Acoperit sau dezgolit, un lucru e sigur adevărat: că acest corp nu-i aparține purtătoarei, că e acolo pentru a calcula arogant gradul de evoluție democratică – de civilizare albă.

Cealaltă femeie, cea care pentru privirea occidentală e captivă nu dezgolirii ci acoperirii corpului său, știe însă că libertatea ei nu stă într-o pânză. Și a avut grijă ca în decursul veacurilor să-și afirme existența și să lupte la nevoie pentru ea.

Ipostaza 12. Luptătoarea

La celălalt capăt al lumii stau alte luptătoare. Curajoase, organizate și modeste. Mari absente din istoria scrisă în vest, ele își fac propria istorie. Cum reușesc la Chiapas Ramona sau Ana Maria, ele nu vor rămâne anonime. 

Iată-mă din nou și uite și pătratul negru, ce operă de artă intrigantă. Cândva un vis pentru o revoluție de altădată, i-am găsit o nouă utilitate, singura care mai contează.

Sfârșit

*

Acum, sper că înţelegi mai bine discuţia de la început, care a devenit după lectura de mai sus destul de evidentă. Şi în punctul ăsta, ce-ar mai fi de zis?

Mai sunt multe lucruri de zis. În primul rând, lucrarea asta a avut nişte urmări importante. Pe 8 Martie 2016, Veda Popovici a organizat, împreună cu mai multe invitate, evenimentul De 8 martie se luptă! Şi de data aceasta a fost folosită aceeaşi metodologie – de perfomare a unor posturi corporale – dar în spaţiul public şi în grup. Că şi în lucrarea video, în acţiunea din spaţiul public s-au urmărit câteva ipostaze ale femeii, adică: Justiţia, Mama, Libertatea, Muncitoarea, Credincioasa şi Luptătoarea.

În statementul evenimentului sunt scrise următoarele: 

Importanța acestei zile datează încă din 8 martie 1857, când muncitoarele de la o fabrică de îmbrăcăminte din New York au organizat o grevă în care cereau ca ziua de muncă să fie redusă de la 12 ore la 10 ore, salarii mai mari, condiții mai bune de muncă și drepturi egale pentru femei. Greva a fost încheiată prin intervenția brutală a poliției, cu multe femei arestate și agresate (fizic și psihic).

Cincizeci și unu de ani mai târziu, pe 8 martie 1908, femei aparținând muncitoarelor din ateliere de ace au intrat în grevă în onoarea și pentru susținerea grevei surorilor de la fabrica de îmbrăcăminte din 1857, cerând de data aceasta și închiderea atelierelor ilegale, oprirea exploatării muncii copiilor și dreptul la vot pentru femei.

De ziua internațională a femeilor din 1917, un grup de femei aflate în grevă la o fabrică de textile din Petrograd, Rusia a declanșat Revoluția Rusă, cerându-le soților și fraților lor să li se alăture. Ele au reușit să mobilizeze 90.000 de muncitori să-și ceară pâinea, oprirea războiului și a represiunii țariste.

*

Ajuns aici, ar trebui să propun o concluzie. Dar am mai degrabă o serie de observaţii, legate de propria percepţie a acestei lucrări. În primul rând, aş spune că, pentru mine,  lucrarea asta e importantă nu pentru că e revoluţionară, ci pentru că e o lucrare reuşită estetic.

Dacă eşti un om de stânga, vei citi cu mare iritare propoziţia de mai sus, vei da cu mine de pământ şi vei crede c-ai înţeles ce vreau să spun cu asta. Dar lasă-mă, te rog, să mă explic.

În accepţiunea Vedei Popovici, arta politică nu e interesată să producă noutate formală. În sensul ăsta, forma artistică e redusă la stadiul de simplu container, dincolo de gustul culturii înalte, de elitism, sau de căutările formale sau conceptuale ale lumii de astăzi.

Problema e că aşa ajungi repede la multă artă politică valabilă ideologic şi foarte proastă din punct de vedere artistic. Bienalele sunt pline de asemenea lucrări, care se reclamă de la convingeri politice argumentate, dar care sunt foarte subţiri ca lucrări de artă. Ideea că nivelul estetic n-ar fi o miză atunci când faci artă politică e o exagerare pe care mă bucur că Veda o ia în considerare doar ca poziţie polemică. 

Consider că Istoria artei retrasată prin pătratul negru este o excelentă lucrare de artă contemporană, în toate sensurile posibile ale acestei sintagme. Lucrarea respectă absolut toate cerinţele formale ale mediului performance-ului video, dar şi criteriile compoziției post-minimaliste a display-ului de expoziţie, aşa cum se poate vedea din fotografiile de documentare.

Dacă ai fi fost un curator internaţional care vizita expoziţia, ai fi putut spune fără doar şi poate că „lucrarea este excelent instalată”. Asftel, putem spune că această critică a istoriei artei se face chiar din interiorul acestei istorii și că, din acest motiv, e cu atât mai puternică și mai motivată.

Cred că o lucrare bună de artă măreşte, în mod inevitabil, impactul ideii politice pe care vrea s-o susţină.

Aş mai spune și că, din punctul meu de vedere, abandonul zonei estetice, predarea ei în mâinile statului sau a altor actori sociali, aşa cum au făcut suprematiștii şi constructiviştii ruşi, e o eroare, plătită, la nivel istoric, cu viaţa. Că e vorba de viața artei tale sau de viața ta de om, nu prea contează. În societate, artiştii au totuşi un monopol asupra creării de imagine şi de semnificaţie, iar acest monopol e zona lor de acţiune şi de libertate. Că atât statul, cât și capitalul pun mare presiune pe artist să se vândă ieftin și să producă imagini care sunt utile pentru stat sau pentru capital, asta nu schimbă lucrurile, doar le schimonosește.

Apoi, e evident că Veda Popovici alege să folosească exact această zonă de activitate - arta vizuală - pentru a avansa o acţiune politică legată de un discurs feminist revoluţionar.

O mai spun odată: faptul că e artă de calitate mă face cu atât mai mult să iau în serios şi conţinutul politic al acestei lucrări. Legitimitatea acestui enunţ stă și în faptul că eu cu tine, ca vizitatori, intrăm în coliziune cu acest conţinut politic în spaţiul artei, sau, mai banal spus, într-un spaţiu de artă, adică într-o galerie. Iar acest spaţiu vine cu tradiţiile şi cu cerinţele lui, pe care nu numai că Veda Popovici le cunoaşte foarte bine, dar are şi capacitatea de a le folosi exemplar pentru a produce o lucrare de artă perfect funcţională, cât şi pentru a-şi promova propriile interese politice.

Sincer să fiu, la un nivel mai general, prin această lucrare îmi recâștig o încredere în eficiența și în importanța artei, pe care crezusem c-am pierdut-o de mult.

Ajuns aici, mai spun şi că îmi e greu să fiu de acord în întregime cu versiunea Vedei despre Kazimir Malevici, autorul Pătratului negru, care apare în lucrarea ei doar ca un revoluţionar ateu egalitarist. Dar asta este o citire foarte reductivă a Pătratului negru, care, de fapt, are multe alte semnificații. Utilizând-o pentru a-și valida propria versiune, Veda șterge cu bună știință o parte din acestea. Citirea Vedei e extrem de savantă şi împleteşte perfect, de exemplu, geneza tabloului cu propria citire a istoriei artei de pe o poziţie feministă. Doar că eu nu sunt ateu şi nici Malevici nu era. Faptul că Malevici e mereu înconjurat de pătratul negru în timpul înmormântării sale, în timp ce sta în coşciug, dar şi în timp ce se odihneşte în mormânt, e legat de faptul că pictorul identifica această imagine cu o icoană modernă. Un filozof ar zice că pentru el era vorba de o imagine a absolutului, pe care artistul voia s-o țină aproape. Apoi, pentru un cetăţean rus educat, care şi-a trăit toată viaţa într-o ţară ortodoxă, e greu de crezut că teologia apofatică a lui Dionisie Areopagitul, extrem de importantă pentru mistica locală, ar fi fost ceva de domeniul necunoscutului. Şi ce spunea de fapt Dionisie Areopagitul? Spunea că Dumnezeu e ceva care nu seamănă cu nimic din ceea ce ştim, că el nu poate fi reprezentat sau înţeles de mintea umană, decât prin negaţie. Că e ceva ca o gaură neagră, ca un spaţiu negativ, extraterestru, fără nici o legătură cu lumea noastră.

Ai putea să mă întrebi, chiar pe bună dreptate, ce au toate astea de-a face cu lucrarea Vedei. Ce vreau să arăt e că un artist de talia lui Malevici e legat de mult mai multe tipuri de idealuri decât sunt prezente în această lucrare critică la adresa istoriei artei occidentale. Idealul social e doar unul din ele. 

Că Veda alege să treacă sub tăcere conținutul sau semnificația explicit mistică a acestei lucrări de artă, e util în context, dar e și oarecum criticabil, pentru că ascunde o fațetă importantă a acestei lucrări. Care, altfel, ar invalida, sau ar pune sub îndoială o parte din argumentație. Pe scurt, Dumnezeu nu prea are ce căuta într-o versiune emancipatoare a istoriei artei.

Amuzant pentru mine este că Ea sau El este oricum acolo.

Într-o cheie de citire de stânga, ceea ce am spus mai sus poate fi uşor catalogat drept conservator sau direct reacţionar. Totuși, pentru istoria artei, punctul meu de vedere e destul de aproape de adevăr. Modernismul, în general, e profund marcat de gândirea mistică. Pot da rapid doar exemplul lui Mondrian, al lui Kandinsky sau al lui Johannes Itten, toți trei profund religioși, toți trei de o importanță capitală pentru arta modernă. Și ca să revenim la cazul lui Malevici, putem spune că religiozitatea mergea mână în mână cu socialismul.

Ca să nu mi se reproşeze că aberez, iată mai jos un citat dintr-o scrisoare a lui Malevici către Mihail Gershenzon, din 1920:

Mi-a venit ideea asta – că dacă umanitatea ar fi să deseneze o imagine a Divinului așa cum se vede El Însuși, poate că pătratul negru ar fi imaginea lui Dumnezeu, ca esenţă a perfecţiunii Sale, pornită pe calea noului început proaspăt de astăzi.

(„Malevich's Suprematism and Religion” / Evgenia Petrova, 2012)

Pe de altă parte, că acest adevăr documentar, sau istoric, e legat exact de acea Europă pe care o critică Veda pentru privirea masculină, pentru patriarhatul, pentru colonialitatea şi orientalismul ei, asta e evident.Totuşi, pentru discuţia de față lucrurile de mai sus contează mai puţin. 

Ce contează mai mult este faptul că de curând am descoperit lucrarea asta de artă critică - şi odată cu ea un artist serios şi productiv. Care, în mod evident, nu numai că funcţionează din convingere, dar şi reuşeşte să deturneze nivelul estetic al unei lucrări într-o amplă reconsiderare a ordinii sociale a lumii contemporane, atât la nivel de reprezentare, cât şi de relaţii şi structuri. 

Că această reconsiderare nu rămâne doar în planul reprezentării, se vede din intervenţia din spaţiul public, care nu numai că a avut un ecou internaţional în presă, dar a redat şi sentimentul unei vizibilităţi emancipatoare grupului de femei care au luat parte la acţiune. Plus o mândrie sănătoasă, pe care acestea nu o puteau obţine cu prea mare uşurinţă altfel în spaţiul public românesc, care e exact așa cum îl știm cu toții zi de zi.

Şi dacă eşti curioasă sau curios să afli mai mult despre orizontul teoretic din care vine lucrarea, Veda mi-a dat o scurtă bibliografie pentru tine, pe care poţi deja să o cauți și să începi să o citeşti:

• Nochlin, Linda, Imaginary Orient.
• Pollock, Griselda, Vision and Difference.
• Anja Flach, Michael Knapp, Ercan Ayboga, Revolution in Rojava: Democratic Autonomy and Women's Liberation.
• Mohanty, Chandra T., Third World Women and the Politics of Feminism