Atunci când vreo carte nu mai vrea să-ți dea drumul și te face să-ți inventezi scuze de la task-urile pe care le ai de bifat, nu-i doar vocea scriitorului care te prinde. Fiindcă, dacă n-a fost scrisă în limba pe care o vorbești, în spatele ei stau nenumărate ore pe care un traducător le-a petrecut împreună cu personajele, în spații inventate sau existente, ca într-o familie imaginară, cu o viață construită din litere. Relația pe care traducătorul o are cu un text anume nu seamănă cu nimic altceva și se ascunde în fiecare rând pe care-l citești. Am vrut să tragem cu ochiul în backstage-ul celei mai noi traduceri din Charles Bukowski: „Dragoste la 17,50 $”, recent publicată de Editura Polirom, unde se află în Top 5 al vânzărilor chiar de la apariție. Așa că l-am invitat pe traducătorul Cristian Neagoe să ne spună cum a fost anul petrecut cu Bukowski și să aleagă un fragment din carte potrivit momentului ăstuia, când ne vine să evadăm din realitatea cu știri care ne strepezesc dinții. 

 

Sunt un traducător leneș. Sau lent și meticulos, depinde cum vrei să privești lucrurile. Cred că editorii mei ar merge mai degrabă pe prima variantă. Rareori traduc mai mult de două sau trei pagini pe zi, cu multe zile pauză între. Abia spre final, când deja deadline-ul a fost depășit de mult, refuz să mai ies din casă și bag ca apucatul câte o povestire pe zi, în medie 10 pagini, ca în transă. Bănuiesc că așa ar trebui să lucreze un traducător profesionist.

Dar la 2 euro pe pagina de traducere din limba engleză — onorariul standard la marile edituri din România —, nu știu cine își permite să fie traducător profesionist. Când traduci literatură, mai ales din autori mari, uneori muncești și câte o oră la o singură pagină. Iar traducerea nu e job de rutină, să poți să stai opt ore și să faci asta cu gândul la ale tale. Trebuie să fii acolo pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare expresie, pentru fiecare frază. Traducerile te consumă, te bântuie, îți amorțesc articulațiile, îți înțepenesc spinarea și gâtul, îți mănâncă viața socială, dacă ai una.

Nici nu mă pot concentra prea mult timp la un singur lucru. Am proiecte, am joburi, am depresii și zile în șir în care nu-mi vine să mă ridic din pat. Pierd vremea pe Facebook, îmi place să ies seara prin oraș să mă întâlnesc cu oameni, uneori nu mai ajung acasă.

Așa că îmi ia cam un an, un an și ceva să traduc o carte precum „Dragoste la 17,50 $”. Mai mult decât i-a luat lui Bukowski s-o scrie, probabil. Editorii mă urăsc, că le stric planul editorial. Dar eu traduc doar din plăcere, din autori și cărți alese de mine și propuse editurilor. Poate că așa trebuie să fie. Traducerea literară „la normă” nu iese bine. Se vede că nu ești acolo pentru lupta cu cuvântul.

Ca să-l înțeleg mai bine pe Bukowski, m-am apucat de băut. Beam și înainte, dar m-am apucat mai serios. Bukowski scria beat, așa că m-am hotărât să-l traduc beat.

Când Bukowski scria despre cum bea vin, îmi luam și eu o sticlă de vin și traduceam sorbind din pahar. Când scria despre whiskey, îmi turnam un pahar și-l preparam ca el, cu apă de la chiuvetă sau cu gheață sau sec, de cele mai multe ori sec. Când își lua un six pack de bere, mă duceam până la magazin și-mi luam și eu șase beri la cutie sau la sticlă, preferabil în pachet de plastic, respectiv de carton. Așa am aflat că pentru Bukowski six pack nu se referă niciodată la mușchii abdominal, la „pachețelele” celor obsedați de fitness. La el e întotdeauna vorba despre bere și despre burta pe care o dezvolți astfel. Și uite unde s-au dus banii din traducere. $ alcoolici, cum ar zice Buk.

De la o vreme, am început să-mi zic: „Neagoe, dacă o mai lungești mult cu traducerea asta, o să-ți crape ficatul!”. Asta nu m-a făcut să traduc mai repede, dar s-a transformat în titlul unei povestiri scurte rămase, deocamdată, în stadiul de proiect: „Bukowski mi-a distrus ficatul”.

Bukowski a petrecut mult timp prin spitale. S-a apucat de băut și de fumat de mic și a dus-o așa până la sfârșit. La un moment dat a ajuns să vomite sânge și a fost foarte aproape de moarte. Doctorii i-au zis că dacă mai pune gura pe băutură poate să-și ia adio. A ieșit din spital transfigurat, dar n-a trecut mult și a luat-o iar de la capăt. Ba chiar se laudă într-una dintre povestirile lui că la o lună după internare, deși băga din nou alcool, n-avea nicio problemă să încarce tiruri. Una din lungul șir de slujbe de rahat pe care a fost nevoit să le facă doar ca să supraviețuiască — și să scrie despre ele.

Întorcându-ne la spitalele lui Bukowski, la pubertate a fost victima unui caz grav de acnee care l-a lăsat cu cicatrici pe față și virgin până pe la 24 de ani. Era și ipohondru pe deasupra, ura cozile, ura mulțimile. Nu ura oamenii, dar nici nu-i plăcea să-i aibă prea mult timp în jur. Nu putea să suporte cabinetele medicale și spitalele, dar ajungea destul de des prin ele, de cele mai multe ori mort de beat, așa că le cunoștea foarte bine.

În volumul ăsta de povestiri pe care l-am tradus sunt fragmente întregi despre spitale. Eu am ales doar unul, legat de acneea lui imposibilă care trebuia forată cu burghiul. Și în tot timpul în care traduceam asta, aveam în cap #Colectiv și afacerea Hexipharma și toți medicii care au tăcut atâta vreme. Acum, în timp ce scriu asta, îi am în cap pe Secureanu de la Malaxa (despre care a scris Tolontan cu echipa lui) și pe Burnei de la Marie Curie (despre care a scris Luiza Vasiliu, care mi-a și cerut textul ăsta). Maică-mea, care a lucrat 25 de ani la Malaxa, îmi povestise că uneori nu aveau nici măcar algocalmin să le dea pacienților, că fura managerul banii de medicamente. Iar medicii tăceau și își trimiteau pacienții să-și ia singuri chestiile cu care ar fi trebuit să fie tratați pe asigurare medicală. Cam asta aveam în cap când traduceam bucata pe care am ales-o aici, care face parte dintr-o povestire numită „Confesiunile unui om suficient de nebun ca să trăiască alături de bestii”.

E prea multă moarte pe credit și pe șpagă prin spitalele noastre, dar nici în America lui Bukowski medicii și asistentele nu se poartă mai bine cu pacienții sărmani. Decât dacă ai noroc de cineva care ține la viață. 

 

____________________

 

Charles Bukowski, „Dragoste la 17,50 $” (fragment)

Era ceva ca un burghiu de lemn, ar fi putut chiar să fie un burghiu de lemn, puteam mirosi uleiul care ardea, şi îmi înfigeau chestia aia în cap, în carne, ea fora acolo şi scotea la suprafaţă sânge şi puroi, iar eu stăteam aşa, cu maimuţa sufletului meu prinsă într‑o aţă şi pendulând deasupra buzei unei prăpastii. Eram acoperit de coşuri de mărimea unor mere pădureţe. Era ridicol şi de necrezut. Cel mai grav caz pe care l‑am văzut în toată cariera mea, zicea unul dintre doctori –, şi era bătrân. Se adunaseră în jurul meu ca şi când aş fi fost un d‑ăla de la circ. Eram monstruos. Şi acum sunt monstruos. Mergeam cu tramvaiul până la salonul săracilor şi‑napoi. Copiii din tramvai se holbau şi‑şi întrebau mamele: „Ce‑are domnul ăla? Mami, ce‑are domnul ăla la faţă?“. Iar mamele făceau ŞŞŞŞŞŞŞŞŞ!!! Şâşâitul ăla era cea mai nasoală condamnare, după care alea îi lăsau pe micii bastarzi şi bastarde să se holbeze în continuare pe după spătarele scaunelor lor, iar eu mă uitam pe fereastră şi priveam cum trec clădirile şi mă înecam, ameţeam, mă înecam şi n‑aveam ce să fac. Din lipsă de alt diagnostic, doctorii au numit‑o acne vulgaris. Stăteam cu orele pe o bancă de lemn şi aşteptam burghiul meu de lemn. Ce poveste tristă, nu‑i aşa? îmi amintesc clădirile vechi de cărămidă, asistentele uşuratice şi odihnite, doctorii care râdeau fiindcă le ieşiseră pasienţele. Acolo am învăţat aberaţiile spitalelor – doctorii erau regi, pacienţii erau nişte rahaţi, iar spitalele erau acolo pentru ca doctorii să se dea mari cu superioritatea lor alb‑scrobită, să se dea mari cu noi toţi, cu asistentele, Dom’ doctor, dom’ doctor, dom’ doctor, ciupeşte‑mă de fund în lift, uită duhoarea de cancer, uită duhoarea de viaţă. Noi nu suntem ca săracii ăştia proşti, noi n‑o să murim niciodată, noi ne bem suculeţul de morcovi şi atunci când ne simţim rău, putem să luăm o pastilă, să ne vârâm un ac, toate drogurile de care avem nevoie. Ieftin, ieftin, ieftin, o să ne cânte viaţa, nouă, Baştanilor care suntem. Intram şi mă aşezam şi ei băgau burghiul în mine. ZÂRRRR, ZÂRRRR, ZÂRRRR, ZÂR, între timp soarele creştea dalii şi portocale şi strălucea prin rochiile asistentelor, băgându‑i la balamuc pe bieţii ciudaţi. Zârrrrrrr, zârrr, zârr.
— Până acum n‑am văzut pe nimeni să stea aşa sub ac!

— Uită‑te la el, tare ca oţelul!

Şi înc‑o adunare de futangii de asistente, o adunare de oameni care deţineau case mari şi aveau timp să râdă şi să citească şi să meargă la teatru şi să cumpere tablouri şi să uite cum să gândească, să uite cum să simtă orice. Scrobeală albă şi înfrângerea mea. Adunarea.

— Cum te simţi?

— Minunat.

— Nu simţi nici o durere de la ac?

— Sugi pula.

— Poftim?

— Am zis: sugi pula.

— E doar un puşti. E nervos. Trebuie să‑l înţelegeţi. Câţi ani ai?

— Paişpe.

— Nu făceam altceva decât să te laud pentru curaj, pentru felul în care suporţi acul. Eşti un dur.

— Sugi pula.

— Nu‑ţi permit să vorbeşti cu mine în felul ăsta.

— Sugi pula. Sugi pula. Sugi pula.

— Ar trebui să te stăpâneşti mai bine. Ce‑ar fi fost dacă erai orb?

— Atunci n‑aş fi fost nevoit să mă uit la faţa ta de bou.

— Puştiul e dus cu capul.

— Normal că e, dă‑i pace.

Ăla era un spital dat dracului şi nu m‑am gândit niciodată că peste douăzeci de ani o să mă întorc acolo, tot în salonul pentru săraci. Spitalele, puşcăriile şi curvele: astea sunt universităţile vieţii. Am deja câteva diplome. Puteţi să‑mi spuneţi profesor doctor.

 

Traducere de Cristian Neagoe

© Editura Polirom