Ed Sheeran e-un băiat de zahăr: te duce-acasă, noapte de vis, alea-alea, iar după se îndrăgostește lulea de urma trupului tău (întipărită artistic în așternuturi). E foarte probabil că n-a făcut ca Dragnea și că te-a scos la o cafea înainte, căci insistă: „Come on, be my baby/Come on!”. 

Cum să-l refuzi? June e, de nimeni nu depandă (două albume în topul 10 al vânzărilor din  acest  deceniu și un foarte proaspăt al treilea, Divide, care se vinde deja în draci) și, chiar dacă nu-i chiar rupt din soare, are ochi blânzi și-un zâmbet de neșters.  Shape of you – chitară acustică, ritm ușurel (Sam Smith și Years and Years, dați-vă prinși!), drăgălășenie cât cuprinde – o să se audă anul ăsta pretutindeni. Un mix mai „dă club” o să intre și la radiourile dance, nu numai la ălea cu (s)hiturile momentului – see ya in the charts!

Ed Sheeran e-un rapper tradiționalist (dar nu unul old school): a întâlnit o fată care cântă la scripcă într-o trupă irlandeză și i-a făcut un cântec pe jumătate modern, pe jumătate folcloric. E drept că face rime de tip „bar/guitar”, un soi de mare-soare, dar sentimentul contează, nu-i așa? Dacă n-ar umple de unul singur stadionul Wembley, nu i-ar sta deloc rău la vreo Floare din grădină, în ițari și cojocel. Doar în cazul în care-ai ratat poanta, „Nancy Mulligan” o reia: e-o strigătură de nuntă („She was Nancy Mulligan/And I was William Sheeran/She took my name and then we were one/Down by the Wexford border”, însă una interconfesională, ceea ce mie mi-aduce aminte de bancul în care ardeleanul Gheorghe îl anunță pe tata că s-o însurat cu István (Tulai, Doamne! C-un ungur!).

Ed Sheeran e sentimental: are 26 de ani și tânjește deja după prima iubire („Had my first kiss on a Friday night/I don't reckon that I did it right”) sau după prietenii cu care se îmbăta în copilărie și împreună cu care fuma țigări rulate (doar în spații publice deschise, sper). „Castle on The Hill” e cel mai bun single Coldplay din ultima vreme, mă și mir că nu i-a dat vreunui tip de pe la marketing prin cap să-i pună pe aceeași scenă. Ed Sheeran știe și-olecuță de afro pop, dar nu de la Vampire Weekend l-a șutit („Bibia Be Ye Ye”). Ed Sheeran își iubește mama muribundă și se roagă, dar nu cu intensitatea unor Leonard Cohen / Jeff Buckley („Supermarket Flowers” – „When God takes you back/He’ll say «Hallelujah, Welcome home»”). Ed Sheeran poate să fie gelos, dar fără dracii pe care-i aveau The Killers în „Mr. Brightside”: nu, în „New Man” el știe că gagiul care l-a înlocuit a dat 500 de lire pe blugi, că se duce la sală șase zile din șapte și că – să mă scuzați – s-a pensat și și-a mai și albit pielea din preajma fundului („He's got his eyebrows plucked and his arsehole bleached”). 

Ce nu e Ed Sheeran? Nu e un singer-songwriter („cantautor” sună ca dracu’ – dacă aveți vreo variantă mai bună, dați-mi de știre): capacitatea lui de-a spune povești cu miez nu trece de nivelul compunerilor gimnaziale. Nu e nici un talent ieșit din comun - are o oareșcare dexteritate în a suprapune stiluri, dar supralicitează în încercarea de a acoperi o plajă cât mai largă de gusturi (puștoaice pop, clubberi nesiguri pe ei, mame cu copii în brațe, băieți sensibili – rezultatul e o varză indigestă de aproape o oră, cu vreo 45 de minute peste cât era necesar). Și nu e, sper, vocea unei generații, pentru c-atunci chiar am sfeclit-o. E un foarte bun produs de marketing (the boy next door, vedeta căreia succesul global nu i-a luat mințile; Adele ar fi echivalentul feminin și nu mi se pare întâmplător că amândoi sunt englezi) și e media aritmetică a celui mai conformist și mai puțin surprinzător tip de pop al deceniului. Undeva, președintele unei companii de înregistrări moare de fericire: „De-abia așteptăm să vedem ce mai putem realiza împreună cu Ed și cu managementul lui”.