Anul trecut, la 67 de ani, Svetlana Aleksievici a primit Nobelul pentru Literatură, devenind a paisprezecea femeie din cei 112 laureați ai tututor timpurilor. În cărțile ei, Aleksievici le-a oferit o voce femeilor care au luptat în Armata Roșie în cel de-Al Doilea Război Mondial, celor care au supraviețuit Cernobîlului, sau militarilor sovietici care au luptat în războiul dus de URSS în Afganistan. În „Vremuri second hand”, cea mai recentă carte a ei, tradusă de curând la Editura Humanitas, jurnalista bielorusă continuă să facă loc în paginile ei unor mărturii care ilustrează cu mare înțelegere efectul istoriei asupra detaliilor vieții, de la macro la micro. „Am tot căutat un gen care să-mi permită o aproximare cât mai fidelă a felului în care văd și aud lumea”, spune scriitoarea. „În cele din urmă, am ales genul vocilor umane ca atare și al confesiunilor”. În „Vremuri second hand”, vocile aparțin oamenilor sovietici, cei care au prins în pliurile vieții mărerea și decăderea uneia din cele mai mari puteri ale lumii. Dacă nu ați apucat să citiți cartea, vă invităm să citiți mai jos un fragment al cărui flux nu prea poate fi întrerupt nici de sâcâitoarele notificări primite pe Messenger.
Multă vreme nu mi-a permis să deschid reportofonul. Apoi, pe neașteptate, îmi propune singur: „Notați asta… Aici e vorba de istorie, nu de conflicte familiale, de părinți și copii. Nu menționați numele de familie. Nu mi-e frică, dar nu-mi place.“
…știți totul… Dar… ce putem spune despre moarte? Nimic rezonabil. Hi-i-ii! Va-a-ai! E o senzație absolut necunoscută…
…și astăzi îmi plac filmele sovietice, au în ele ceva ce nu găsești în cele moderne. Și acest „ceva“ îmi plăcea. Îmi plăcea încă din copilărie. Ce anume, nu pot să formulez. M-a atras istoria, am citit mult, toți citeam mult pe atunci, am citit despre cei de pe Celiuskin, despre Cikalov… despre Gagarin și Koroliov … dar multă vreme n-am știut nimic despre anul 1937. Odată, am întrebat-o pe mama: „Unde a murit bunicul?“ și ea a leșinat. Tata mi-a spus: „Să n-o mai întrebi niciodată pe mama despre asta.“ Am fost oktiabrionok, pionier, n-are importanță dacă am crezut în toate astea sau nu. Poate chiar am crezut? Mai degrabă nu mă prea gândeam... Comsomol. Cântece în jurul focului de tabără: „Dacă brusc un prieten nu-i / Nici dușman, nici prieten…“ Și mai departe… (Își aprinde o țigară.) Visuri? Visam să fiu militar. Să zbor! Era frumos, îți dădea prestigiu. Toate fetele visau să se mărite cu militari. Scriitorul meu preferat era Kuprin. Un ofițer! Uniformă frumoasă… Moarte eroică! Chefuri bărbătești. Prietenie. Toate astea erau atrăgătoare, le percepeam cu entuziasm tineresc. Și părinții mă susțineau. Am fost educat după cărți sovietice: „Omul e mai presus de toate“, „Pentru om nimic nu-i imposibil“, „Omul – ce mândru sună acest cuvânt“. Era vorba despre un om care nu există… nu există în realitate… Nici acum nu înțeleg de ce pe vremea aceea erau atâția idealiști. Și acum au dispărut. Ce fel de idealism are generația Pepsi? Numai oameni pragmatici. Am terminat liceul militar și am servit în Kamceatka. La graniță. Acolo unde vezi doar zăpadă și coline. Singurul lucru care mi-a plăcut întotdeauna la țara mea a fost natura. Peisajul. Asta da! După doi ani m-au trimis la academia militară – am terminat cu notă maximă. Urmau stele! O carieră! Aveam să fiu înmormântat pe afet, cu salve… (Sfidător.) Și acum? Schimbare de decor. Din maior sovietic m-am transformat în businessman. Vând instalații sanitare italienești… Dacă mi-ar fi prezis cineva asta acum zece ani, nici măcar nu l-aș fi bătut pe acest Nostradamus, aș fi râs ca de o glumă. Eram absolut sovietic – era rușine să-ți placă banii, trebuia să-ți placă să visezi. (Trage din țigară și tace.) Păcat… se uită multe… Se uită, pentru că totul se petrece prea repede. Ca într-un caleidoscop. Mai întâi m-am îndrăgostit de Gorbaciov, apoi m-am supărat pe el. Am mers la demonstrații și am scandat alături de ceilalți: „Elțîn – da! Gorbaciov – nu!“ Strigam: „Jos Articolul 62!“ Și chiar am lipit manifeste. Vorbeam și citeam, citeam și vorbeam. Ce voiam noi? Părinții noștri voiau să spună tot și să citească tot. Ei visau să trăiască într-un comunism uman… cu față umană… Iar tinerii? Noi… Și noi visam la libertate. Dar ce înseamnă asta? Numai teorii… Voiam să trăim ca în Occident. Să ascultăm muzica lor, să ne îmbrăcăm la fel, să călătorim prin lume. „Vrem schimbarea… schimbarea…“ cânta Viktor Țoi. Încotro ne îndreptam – nu înțelegeam. Toți visam… Iar în magazinele alimentare erau doar borcane de trei litri cu suc de mesteacăn și varză murată. Pachete cu frunze de dafin. Erau cartele pentru macaroane, unt, arpacaș… pentru tutun… La cozi oamenii se puteau omorî între ei pentru o vodcă! Dar erau publicați Platonov, Grossman, care fuseseră interziși… Erau retrase trupele din Afganistan. Eu am rămas în viață și credeam că noi toți, cei care am fost acolo, eram eroi. Ne-am întors în patrie, dar patria nu mai era! În loc de patrie – o țară nouă, care ne scuipa în față! Armata s-a destrămat, soldații au început să fie înjurați, tratați ca niște ucigași! Din apărători s-au transformat în asasini. Se dădea vina pe noi pentru toate: și Afganistan, și Vilnius, și Baku. Pentru tot sângele vărsat. Seara nu era prudent să ieși pe stradă în uniformă militară, puteai fi luat la bătaie. Oamenii sunt răi pentru că n-au nici ce mânca, nici ce îmbrăca. Nimeni nu înțelege nimic. În regimentul nostru avioanele nu zburau – nu exista combustibil. Echipajele stăteau la sol – jucau cărți, se îmbibau de vodcă. Din salariul de ofițer puteai să-ți cumperi zece pâini. Un prieten s-a împușcat… apoi altul… Am ieșit din armată, am fugit care-ncotro. Toți aveam familii… eu am doi copii, un cățel și o pisică… Cum să trăim? Cățelului i-am înlocuit carnea cu brânză de vaci, noi am mâncat săptămâni întregi numai cașa. Toate astea ți se șterg din minte… Da, trebuie să le scriem, cât mai are cine să-și aducă aminte. Ofițerii… Noaptea descărcam vagoane, lucram ca paznici. Turnam asfalt. Alături de mine trudeau doctori în științe, medici, chirurgi. Îmi amintesc și de un pianist de la filarmonică. Am învățat să pun gresie și să montez uși metalice. Și așa mai departe… și așa mai departe… Am început afaceri… unii aduceau computere… alți „prespălau“ jeanși… (Râde.) Se înțeleg doi: unul cumpără o cisternă de vin, altul o vinde. Bat palma! Unul se duce să caute bani, iar celălalt se gândește: de unde fac rost de o cisternă de vin? E și banc, și realitate. Au venit și la mine din ăștia: purtau bascheți rupți, dar vindeau un elicopter… (Face o pauză.)
Dar am supraviețuit! Am supraviețuit… Și țara a supraviețuit! Dar ce știm noi despre suflet? Doar că există. Eu… prietenii mei… La noi totul e bine… Unul are o firmă de construcții, altul un mic magazin alimentar – brânză, carne, salamuri, altul face comerț cu mobilă. Unul are capital în străinătate, altul casă în Cipru. Unul e fost doctor în științe, altul inginer. Oameni inteligenți, educați. În ziare e descris „rusul nou“ cu un lanț de aur de vreo zece kilograme, cu bara de protecție a mașinii din aur și roțile din argint. Folclor! În afacerile de succes e cine vreți, numai proști nu. Ei, și ne descurcăm… Aducem coniac scump, dar bem vodcă. Bem vodcă și către dimineață, beți, ne îmbrățișăm și cântăm cântece comsomoliste: „Comsomoliști plini de avânt, / Mai tari suntem fiindcă suntem prieteni…“ Ne amintim cum mergeam „la cartofi“ în studenție sau întâmplări amuzante din armată. Pe scurt, ne amintim epoca sovietică. Înțelegeți? Și conversațiile se încheie întotdeauna astfel: „E vremea fărădelegii. E nevoie de un Stalin.“ Deși noi, vă spun, o ducem bine. Cum vine asta? Uite, eu, de exemplu… Pentru mine 7 noiembrie e sărbătoare. Sărbătoresc ceva măreț. Îmi pare rău, ba chiar foarte rău. Dacă e să spunem adevărul… Pe de o parte nostalgie, pe de altă parte frică. Toată lumea vrea să plece, să se care din țară. Să câștige „lovele“ și să se care. Iar copiii noștri? Toți vor să studieze contabilitatea. Întrebați-i însă despre Stalin… O varză totală! Au doar o idee vagă… I-am dat fiului meu să citească Soljenițîn – a râs tot timpul. L-am auzit, râdea. Pentru el faptul că un om putea fi acuzat că e agent triplu e deja comic. „Tată… Nici un singur anchetator nu știe să scrie, la fiecare cuvânt e o greșeală de ortografie. Până și cuvântul «împușcare» e scris greșit…“ N-o să ne înțeleagă niciodată pe mine și pe mama, pentru că el n-a trăit nici măcar o zi în țara sovietică. Eu… și fiul meu… și mama mea… Fiecare trăiește în altă țară, deși toate sunt Rusia. Dar suntem într-un fel monstruos legați unii de alții. Monstruos! Toți ne simțim înșelați…
„Vremuri second hand” a fost publicată la Editura Humanitas, în colecția Memorii/Jurnale
Foto: Yuri Kosin
