Am vrut să scriem despre segregare etnică și ura împotriva săracilor, ca parte din tema lunii, „I Love to Hate”. S-a ivit o oportunitate numai bună: o conferință la Cluj despre incluziune socială, desegregare și grupuri vulnerabile. Însă acolo ne-am dat seama că dincolo de părerile ONG-iștilor și sociologilor, de teorii și cifre despre sărăcie și rasism, trebuie să ascultăm vocile locuitorilor din una dintre cele mai segregate comunități ale României. Oamenii din Pata Rât, majoritatea lor romi săraci, mulți dintre ei evacuați de autorități, ne-au arătat cum e să trăiești lângă groapa de gunoi a celui de-al doilea cel mai bogat oraș din România și ne-au explicat de ce nu pleacă de acolo.  

Una-i cam cât un bloc de cinci etaje, cealaltă-i de vreo opt, ne spune Pepe, adică Alex Petru Fechete, un tip făcut, cu tatuaje, la 33 de ani, pe care-l știi din Romanians Are Coming.  

E soare, proiectăm umbre ascuțite și lungi pe jos și bate un vânt uscat. Miroase a acru. Miroase a putred. Pe măsură ce ne apropiem, nu mai percep mirosul. Te obișnuiești repede.

Pământul e verde, dar pătat la fiecare pas: un kermit de pluș cu un picior rupt, în costum de Moș Crăciun, un pantof roz strălucitor de fetiță, un ambalaj de chipsuri, CD-uri, o seringă fără ac. Ne conduce Pepe.

Alea două chestii despre care vorbește Pepe sunt mormanele de gunoi din cele două rampe de reciclare ale municipiului Cluj-Napoca. Când te-apropii de ele, le vezi cum foșnesc din fiecare fâșie de plastic, hârtie și textil. Par vii. Miros a mort. Le păzesc câinii. Sunt câini în Pata Rât cât oamenii: pe la 1.500-1.800. În prima rampă, ascunși de un dâmb de gunoaie, scurmă șapte porci. Colegul meu Poqe, fotograf, se cațără pe dâmb să le facă poză și fix atunci începe să urle un alt porc dinspre Coastei, „cartierul” în care locuiește Pepe. I-a venit vremea să-l taie.

Suntem la Pata Rât. E locul unde autoritățile din Cluj-Napoca țin săracii. Probabil ai auzit de el. E unul dintre cele mai mari ghetouri din România, unde peste 70% din populație e de etnie romă. S-a scris mult despre Pata, s-au făcut filme și reportaje, ONG-urile s-au întrecut să ajute, primăria a zis că ecologizează, a făcut strategii.

Pata e tot acolo.

Cu trei săptămâni în urmă, într-un hol de hotel căptușit cu marmură, mănânc un fursec și beau o cafea. Stau la patru stele și am priveliște spre Someșul Mic, peste turlele și acoperișurile roșii ale Clujului. Am venit la conferința internațională Incluziunea socială: Strategii și dileme, care marchează finalul proiectului Pata-Cluj. Se vorbește ONGza, cu multe cuvinte mari.

Proiectul „de intervenție socială, care folosește o abordare integrată a incluziunii sociale”, a primit peste 4 milioane de euro din fonduri norvegiene și s-a desfășurat în perioada 2014-2017. A încercat să ajute peste 300 de familii care trăiesc în cea mai cruntă sărăcie a Clujului - în Pata Rât și pe strada Cantonului. A fost promovat de Asociația de Dezvoltare Intracomunitară - Zona Metropolitană Cluj (ADI), în parteneriat cu Habitat for Humanity Cluj, Fundația AltArt și Asociația Comunitară a Romilor din Coastei.

Mă uit în program și mă mir: și-au anunțat participarea și edilii – primarul Emil Boc, prefectul Gheorghe Vușcan și președintele Consiliului Județean, Alin Tișe. N-au venit. Nu mă mai mir.

Au venit, în schimb, peste 200 de experți din instituții publice, ONG-uri locale și internaționale, plus diplomați și oficialități. Kálmán Mizsei, fost președinte al Comisiei Making the most of EU Funds și fost asistent în cadrul Secretariatului general al ONU, a descris peisajul văzut de sus, în ansamblu, de forurile internaționale:

„România de exemplu – dar în orice țară aș spune la fel – primește 26 miliarde euro ca asistență europeană în 7 ani, plus 500 milioane de la Norvegia, plus fonduri elvețiene și ale altora, în total 27-28 miliarde. Romii suferă cea mai mare nedreptate din Europa de astăzi. România, dar este valabil și în cazul altor țări din UE, primește în total 27-28 miliarde de euro. Ai crede că din aceste 27-28 miliarde, o parte merg către comunitățile de romi. Nu este așa și această situație este valabilă și în alte state europene. În România, izolarea și sărăcia romilor este extremă. Există, însă, o prăpastie mare între posibilități și dorința de a face ceva în privința aceasta. Nu este suficient să creezi politici de locuire, de educație sau de sănătate la nivel de minister.

Segregarea romilor nu ține doar de locuri de muncă sau de locuire. Segregarea cuprinde multe alte aspecte. Oamenii trăiesc în Pata Rât într-o segregare spațială, au o infrastructură proastă, locuiesc lângă o groapă de gunoi de unde ajung greu la școală sau în orice alt loc. (…) Cineva din exterior ar întreba: de ce merg lucrurile așa încet? În primul rând din cauza birocrației, apoi pentru că există o cultură a corupției și, nu în ultimul rând, pentru că problema romilor nu are cultura succesului și asta este de reținut.”

„Mulți oameni, în continuare, preferă să îi țină pe romi în segregare și să continue politica nedreptății.”

Vreau să cobor, totuși, de la înălțimea perspectivei ONU/UE mai la firul ierbii. Intru într-o cameră mai mică, unde se ține Grupul de lucru 5, „Dezvoltare comunitară incluzivă”, condus de trei tipi tineri. Ei sunt oamenii care-au fost zi de zi în teren și care cunosc cel mai bine „beneficiarul”, romii din Pata: Alexandru Boguș, Vlad Mureșan și același Pepe – rom din Pata Rât, de profesie facilitator comunitar.

Se dezbat concepte înalte: governance, empowerment. Se explică diferențele dintre cele patru comunități distincte care alcătuiesc „cartierul” Pata Rât. Facilitatorii dau exemple, participanții, care-s la rândul lor facilitatori, ONG-iști sau reprezentanți de foruri internaționale, pun întrebări:

• Cum împuternicești oamenii dintr-o astfel de comunitate? E greu. Primăria se arată disponibilă, dar se mobilizează greu. Pe oameni îi împuternicești doar dacă reușești să-i aduci față-n față cu autoritățile. Să-și spună oful și să simtă că au fost ascultați.
• De ce s-a investit din bugetul proiectului Pata-Cluj în dezvoltarea unei comunități segregate deja? Ideea nu era să-i scoateți de-acolo? Pentru că, dincolo de principiile înalte, care dau bine pe hârtie, dincolo de nevoia de a-i reintegra, acolo locuiesc oameni. Oamenii ăștia au nevoi acute, aici și acum: de curent electric, lemne de foc, apă potabilă, buletine. Nu poți să le ignori.
• De ce nu se implementează „metoda Madrid”: să fie oamenii mutați în oraș mai întâi și apoi să construiești comunitatea? Pentru că fondul de locuințe sociale din Cluj e foarte redus. Nu poți să aștepți să pice din cer proiecte care acoperă nevoia de locuire a 300 de familii.
• Pentru Pepe, care e rom din comunitate, n-a fost greu să „joace la dublu”, adică să fie și facilitator? Ba da. E dificilă poziția de „lider, de smardoi în comunitate. Dacă-ți mai dă și o funcție... Gata, ești șeriful șerifilor! Oricum, ai un feeling mult mai ascuțit decât gadjeii”, zice Pepe. Te-ai ridicat dintre romi – și poate că asta înseamnă empowerment. Dar situația lui concretă în Pata e ceva mai complicată de-atât. Asociația care a promovat proiectul e, de fapt, instituția primăriei. Relația de subordonare față de municipalitate nu i-a fost clară de la bun început. A fost un șoc să constate că lucrează, de fapt, pentru cei care l-au evacuat și l-au condamnat la segregare.

În cele două zile de conferință, mă duc la teatru, la un spectacol despre evacuările din Coastei care l-au adus pe Pepe la Pata Rât și la un altul, despre cei 500 de ani de sclavie a romilor în România. Văd expoziția foto a lui Roland Váczi despre Unitatea Mobilă – o baracă multifuncțională de 141mp, care-a servit comunității drept spațiu pentru igienă, educație, activități culturale, vizite medicale etc. Aflu despre o grămadă de proiecte interesante de cercetare, cum ar fi ăsta, care promite să deseneze o hartă a segregării, cu peste 3.000 de comunități compacte sau mixte de romi de pe tot cuprinsul României.

Am impresia că știu despre segregarea romilor din România. Mi se pare că încep să cunosc cazul Pata Rât. Cred c-am mai văzut până acum sărăcie și discriminare – inclusiv în cartierul din București în care am copilărit. Dar nu sunt sigură. Și nu-mi doresc o experiență la mâna a doua, mediată prin artă și științe sociale. Ca să înțeleg, vreau să mă duc în comunitate. Să aud vocile oamenilor de acolo.

Numai că, la finalul conferinței, două dintre membrele echipei proiectului îmi spun că nu se poate. „Comunitatea nu e pregătită.” Sunt conștientă că oamenii vulnerabili de acolo trebuie protejați de interese și practici neetice. E adevărat că discursul care-i blamează pe săraci, „asistați” și romi e la el acasă în România. Știu că profesioniștii cu care stau de vorbă au muncit mult să câștige încrederea comunității. În cele două zile pe care le voi petrece la Pata Rât în martie 2017, la câteva săptămâni după conferință și fără cele două membre din echipă, dar cu Pepe și cu colegul meu, Poqe, o să înțeleg că oamenii nu mai au încredere în promisiuni. Că s-au săturat să tot dea interviuri. Își cunosc dreptul la imagine și și-l apără feroce.

Dar nu pot să scriu despre segregare dintr-un hotel de patru stele.

Pata Rât în 4 tablouri și o istorie

Suntem la biserica de sus din Coastei, cel mai înalt punct din Pata Rât. De aici se vede totul: câinii slăbănogi tolăniți în soare; porcii care scurmă pe lângă tomberoane; copiii care se joacă cu orice pot să culeagă de pe jos; colibele îngrămădite din vale; autobuzul care aduce oamenii din oraș; mașinile verzi care varsă strat peste strat de gunoi în rampe; avioanele care pleacă în unghi ascuțit de pe pista aeroportului Avram Iancu; oamenii care sar dintr-un morman în altul și plonjează în ele după deșeuri sortabile; suburbiile cu blocuri albe, identice, pe care în curând le va înghiți Clujul.

Deodată, de sub un vârf de deal verde, răsar trei capete blonde. Turiști străini, un pic confuzi. Îi întâmpină Pepe, cu mâinile-n sân. „A, tu ești tipul care-a învățat engleza de la televizor? Ne-a zis preotul de tine. Am luat-o pe unde trebuie.” „Da, a fost și-n Romanians Are Coming”, zice colegul meu fotograf, Poqe. „Romanians Are Coming? Sună un pic periculos. Ca o amenințare.” Da, a și fost mare scandal atunci, povestește Pepe. Au protestat românii la Londra că de ce-au ales un rom. Englezii, în schimb, au văzut că nu vine puhoiul de români să-i fure și s-au mai calmat.

Nemții îl întreabă pe Pepe dacă el e bossul, liderul comunității. Lider nu-i, dar e din comunitate și e rom, zice Pepe. Rom, se miră nemții. Dar arată... așa, ca ei. Pepe râde. Nemții speră să se poată integra și ei în peisaj. Că, na, și ei par mai „stângiști”, așa. Acum râd și eu. Deci pot și ei să viziteze? Să viziteze, dar cu băgare de seamă. Și ce-i aici, cartier? Nu-i un cartier, sunt patru comunități, toate diferite. Acolo, în jos, unde-s câinii, e Dallas, partea cea mai veche. Încolo-i rampa, adică groapa de gunoi. Stau și acolo câțiva. Corturari, amărâți rău. Și-acolo, mai în dreapta, la macarale, e Cantonului. „Aici e un pic mai sigur decât în celelalte comunități. Aici e Coastei sau La Module.”

Povestea celor patru comunități ale zonei Pata Rât-Cantonului reflectă o serie de procese istorice care-au afectat întreaga Românie în ultimii 40 de ani. Pe romii săraci procesele astea i-au împins tot mai departe în afara orașului. De vină sunt: prejudecățile majoritarilor împotriva unei etnii pe care-au ținut-o 500 de ani în sclavie și au eliberat-o acum doar 160 de ani; privatizarea și închiderea sistematică a întreprinderilor de stat; rata din ce în mai mare a șomajului în rândul populației minoritare; și sprijinul insuficient și inadecvat acordat de stat categoriilor vulnerabile.

O înglobare a atitudinilor care decurg din aceste realități e un studiu al Băncii Mondiale, conform căruia românii cred că 75% dintre romi trăiesc din ajutoare sociale. În realitate, e vorba despre 12%, explică pentru Adevărul Adrian Dohotaru, parlamentar USR Cluj și activist cu vechime în Pata Rât. Dacă adaugi în schemă și evacuările la limita legalității, începi să înțelegi argumentul sociologului Matthew Desmond, câștigător al premiul Pulitzer pentru nonficțiune în 2017: marginalizarea minorităților etnice sărace nu e atât o consecință, cât o cauză a sărăciei. Se aplică și în cazul formării și istoriei comunității din Pata Rât.

Coastei: O mașină de spălat iese dintr-un Tico

O cară doi băieți și e greu de zis care mașină e mai mare, cea pe roți sau cea de spălat, proaspăt adusă de la reparat. O femeie stă pe „prispă” în fața unui modul modificat, cu o farfurie cu felii de tort de ciocolată. Modulul e un fel de hol alb și lung, de 16-18mp, cu o baie la două „locuințe”. Femeia zâmbește larg și-mi zice să iau.

Femeia e Linda, soția lui Alexandru Greta (41). Împreună cu dl. Petru Greta (zis și Papu) sunt activiști din Coastei pentru locuințe și dreptate socială. Din 1989 locuiau în strada Coastei. Și acum locuiesc tot în Coastei, dar nu în centrul orașului, ci în zona din Pata Rât pe care au ajuns s-o numească după vechea lor stradă, de pe care au fost evacuați. Au două fiice: una la liceu, în clasa a IX-a, iar cealaltă la Științe Politice, în anul II, la Cluj. Doamna Greta lucra două servicii, dar după operație i s-a spus că n-o să mai poată depune atâta efort. S-a dus la privat, umblă de două săptămâni pe la medici, iar acum i s-a zis că s-ar putea să nu aibă cum să se pensioneze pe caz de boală.

Fiica studentă ar vrea să plece în afara țării să lucreze, la fel cum au lucrat și tatăl ei în Italia și mătușa ei acum în Anglia. Și-a găsit job pe 1.500 de euro, mult mai bun decât minimul pe economie pe care-l câștigă tatăl în România. Familia, însă, nu e de acord. Mai întâi să-și termine studiile, zic și tatăl și bunicul ei. E greu să te ridici prin educație, când locuiești, la propriu, în noroaie. Dar amândoi simt că asta le-a lipsit în viață: oportunitatea de a găsi un serviciu mai bun. Șansa de a ieși definitiv din sărăcie.

Alex Greta vorbește așezat, cu glas scăzut. Alternează între „oamenii și-au pierdut speranța să mai facă primăria ceva pentru ei” și „visăm, visăm”. Între „nu pot să las, să mă dărâm, dacă văd situația cum este aici. Vreau să mă ocup mai mult pentru familia mea” și a-mi explica de ce oamenii sunt reticenți cu jurnaliștii. „Nu s-a scris ce-a trebuit. Am dat interviuri, știți. Și-au adăugat ei [din burtă]”. Un bun exemplu în acest sens e un articol din 2011, din Ziua de Cluj, care citează familia Greta cu aceleași povești pe care mi le spun și mie, dar sub umbrela unui titlu tendențios: Romii strâmbă din nas: Nu le plac locuințele modulare pentru care plătesc o chirie simbolică.

Pe 17 decembrie 2010, peste noapte, „locuințele modulare” din Pata Râtul Nou sau Platanilor au primit locatari noi. Peste noapte, circa 350 de romi din strada Coastei din Cluj au fost evacuați și aduși la groapa de gunoi, într-o zonă supranumită Cernobâl, pentru că se afla la câteva sute de metri de depozitul de deșeuri al companiei farmaceutice Terapia S.A. Așa-zisele locuințe, pe care cei care le-au ocupat le descriu drept holuri, aveau 16 sau 18 metri pătrați și baie comună. În plină iarnă, 17 dintre cele 76 de familii evacuate din Coastei au primit astfel de „case”. Pe ceilalți i-au luat rudele în spațiu. Unii și-au construit barăci pe domeniul public, unde le spusese primăria. Așa și-au petrecut Crăciunul și Anul Nou. În locul caselor lor din Cluj, puse la pământ, s-a ridicat un campus teologic.

Dl. Petru Greta nu-l invocă pe Dumnezeu la fel de des pe cât invocă primăria. Are 61 de ani, e cap de familie cu șase copii și 16 nepoți, dintre care doi la facultate, și povestește oricui stă să asculte despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea în Coastei. Avea două apartamente acolo, de care se ocupase: le făcuse baie, bucătărie, separări la gaze, apă și curent electric. „Tot s-a dus. Ultima dată mi-am făcut o cameră și-am dormit trei nopți în ea. Că ne-a demolat.” La Pata Rât, au luat-o de la capăt. I-au adus într-un hol cu șapa turnată strâmb, cu o baie de 2mp la patru camere. Au făcut rost de lemne pentru foc în mijlocul iernii, le-au cărat până pe deal. Mobila adusă din Coastei n-au încăput în 30-și-un-pic de metri pătrați, așa că au lăsat-o în zăpadă.

„Vă închipuiți câte am pierdut noi? N-aș dori la nimeni, domnișoară scumpă. Așa, de multe ori nici nu-mi vine să ies afară, că mă uit unde m-o adus – la câmpurile astea.” Între timp, i-a murit și soția, deja bolnavă de inimă la evacuare. În ianuarie 2011, familia s-a apucat să-și construiască niște case adevărate. Nu puteau să mai stea câte 30 în 16 metri pătrați. În martie erau instalați.

În 2012, au construit altceva: Asociația Romilor din Coastei, înființată cu sprijinul European Roma Rights Centre, pentru că aici, în Coastei, „suntem oameni integrați, mutați”, spune Papu. Asociația a contestat în tribunal legalitatea evacuărilor din 2010. Dl. Greta povestește cu amărăciune despre proces și mă îndeamnă să vorbesc la Antena 3, să știe și presa despre nedreptatea care li s-a făcut. La finalul lui 2013, tribunalul Cluj a decis că evacuările din Coastei au încălcat Legea construcțiilor, Codul de Procedură Civilă (care prevede că evacuările nu pot fi făcute pe timp de iarnă) și Declarația Universală a Drepturilor Omului. Asociația a obținut atunci despăgubiri de 2.000 de euro pentru fiecare persoană evacuată. În septembrie 2014, însă, primăria a câștigat recursul.

Turiștii nemți nu înțeleg cum de romii din Coastei au fost evacuați. Ce le-au zis, că-i dau afară pentru că sunt romi, sau cum? Nu, îi explică Pepe celui care e student la drept. Au spus că locuiau toți ilegal, fără contracte – ceea ce, oricum, nu era adevărat decât pentru o parte dintre ei. Și n-ar fi trebuit să le dărâme casele pur și simplu. Și nici să-i dea afară noaptea, iarna, cu o săptămână înainte de Crăciun.

Aha, zice studentul. Și primăria a pierdut la tribunal, deci? Au pierdut prima oară și au fost obligați să le dea 2.000 de euro de persoană. Atât valorează șapte ani de condamnare la groapa de gunoi, din ordinul primăriei. Dar chiar dacă Asociația a pierdut acum recursul, nu contează. Pepe vrea să se ducă până la CEDO cu procesul. Nu pentru bani. „O să le zic când câștig: «N-am nevoie de bani, fuck it. Luați-vă banii și băgați-vi-i în fund.»” Râde toată lumea. “«Și să nu mai faceți căcaturi din astea!» Vreau doar să nu mai treacă lumea prin ce-am trecut eu, cu evacuările și astea.”

Pepe, care locuise până la 27 de ani în Cluj, nu mai fusese niciodată la Pata Rât și s-a simțit ca la pușcărie când a ajuns acolo. Între timp, lucrurile parcă s-au mai schimbat în bine, cât de cât. Deși lucra în afară, când i s-a propus să lucreze pentru comunitatea lui, s-a întors, chiar dacă i-au scăzut dramatic veniturile. S-a apucat de sport: merge zilnic la antrenament și e vicecampion național la kickboxing. De altfel, a lucrat și cu douăzeci de adolescenți din comunitate, a făcut sport cu ei. Ușor nu i-a fost, îmi zice Pepe, pentru că și-n Pata, ca și-n multe alte comunități defavorizate din România, drogurile „legale” fac ravagii. Unul singur ar fi reușit să se lase.

A ținut, însă, să facă asta, pentru că și pe el l-a ajutat în adolescență un prof rom, Mihai. „Ne-a ajutat, deși eram noi niște depravați”, râde Pepe. „Trei ani jumate a rezistat cu noi.” Când făceau probleme, îi ascundea și încerca să-i înțeleagă, în loc să-i judece. Din asta, și din faptul că a descoperit că biserica îți poate da forță, Pepe a învățat că e important să dai ceva înapoi comunității. 

Sus la biserică se construiește și se discută. Au nevoie de-un târnăcop, dar Titi nu vrea să se mai ducă la bătrân să-i ceară, că știe el ce scandal i-a făcut atunci când cu sârma. A zis că i-a furat-o și el nu-i de-ăla care fură, ce dacă-i rom – ce, bătrânul ce-o fi? Olimpiu, înalt și uscat, pompier la SMURD, lucrează cot la cot cu el cu Titi. Mai rar să lucreze românul pentru rom, zice fotograful. „Nici nu contează care-i român sau care-i țigan. De multe ori, eu sunt mai țigan decât el”, îi dă Olimpiu replica. Titi: „Știi ce contează? Ne tăiem și vedem ce iese. Dacă la tine iese nisip la mine sânge, aia e.”

Părintele Gelu tot construiește la bisericuța din lemn de doi ani. El e de loc din Apuseni. Aici nu cu materialele au probleme, ci cu mâna de lucru. Părintele a aflat pentru prima oară de Pata în 2014. Atunci, 70 de persoane din comunitate au făcut o excursie la el în zonă, la Râșca. A venit să ajute temporar și a rămas. Când s-au apucat de treabă, în primul an, a și dormit în biserică, s-o păzească.

Acum slujește în fiecare săptămână acolo și adună vreo 20 de enoriași din comunitate. O să ia o pauză de câteva luni ca să-și termine doctoratul în Teologie despre „Oastea Domnului” - o mișcare de reformare a bisericii ortodoxe apărută în perioada interbelică, asociată cu legionarii după 1938 și interzisă de comuniști. Mișcarea a cunoscut un reviriment după 1989, iar azi are membri inclusiv printre oamenii din Pata Rât.

Dallas: „NO PHOTOS – Private Property”

Așa scrie pe un semn de pe o casă din Dallas, cea mai veche zonă din Pata Rât. Mai sus de casele „adevărate”, din BCA, cărămidă sau chirpici, sunt niște colibe din prefabricat și cartoane, acoperite cu prelate din plastic – foste bannere publicitare. Între case, un centru comunitar cu acoperiș albastru, pe care stă scris numele Fundației olandeze ProRroma.

Pepe ne conduce la Mihai (Gheorghe Ciorbă), pastorul din Dallas. Stă aproape de centrul comunitar și îl găsim la masă. Ne primește imediat înăuntru, stăm un pic de vorbă, dar interviu, cu toată părerea de rău, nu ne dă. Ei nu pot să vorbească fără Bert. Să mergem la centru, să vedem dacă-i soția lui, Margaret, în țară. Sau să sunăm în Olanda. Asta-i situația. Fără aprobare, nu face nimic.

La centru aflăm că Margaret e plecată în Olanda cu Bert. Ne latră câinii. Câțiva oameni stau pe prispe și fixează din priviri aparatul pe care Poqe îl poartă la vedere. Un puști pe bicicletă, la vreo 13 ani, îi strigă că-l omoară dacă-i face poze. „Nu-ți fac, boss, poze, de ce să mă omori?” Ieșim pe șoseaua care duce din Dallas spre rampă și-o luăm înapoi spre Coastei. De pe marginea drumului, o femeie uscată șuieră: „Ia, dacă mă dezbrac în pizda goală, îmi mai faci poze?”   

Facilitatorul comunitar Alex Boguș ne zice că în Dallas au voie să facă poze doar fotografii aprobați de Bert Looiji, cel care-l ajută să obțină fonduri pentru comunitatea de-acolo. N-am reușit să-l contactăm. Dar am citit ce spune Adrian Dohotaru în introducerea unui interviu cu el din volumul Pata, o cercetare antropologică a zonei, din cadrul proiectului SPAREX. Bert (59) e olandez, tâmplar de meserie și neoprotestant. Conduce fundația ProRroma, activă în România de peste 20 de ani. A construit în Dallas zeci de mici locuințe, o școală și o grădiniță la care predă soția lui. Ajută comunitatea cu medicamente și consiliere religioasă.

Fundația ProRroma a cumpărat în Dallas 10.000 de metri pătrați. Ar mai cumpăra, însă primăria îi refuză cererile de autorizații de construcție, pentru că Dallasul e în extravilan, în zonă industrială. În schimb, zona Coastei, unde a construit chiar primăria case, nu e. Au trecut-o rapid în intravilan în primăvara lui 2010, cu câteva luni înainte de mutarea romilor din strada Coastei din Cluj în Pata Rât.

Dohotaru scrie că misionarismul (neo)protestant al lui Bert „nu e habotnic și e nuanțat”. Femeile rome din comunitate sunt încurajate „să poarte sterilet pentru a nu face mulți copii cărora să nu le poată oferi ulterior o educație. Asta nu vine împotriva preceptelor biblice, pentru că aşa cum «copiii sunt o binecuvântare în Biblie, la fel e şi cu creierul»”, spune Bert, care nu consideră Pata Rât un ghetou.

În celelalte zone din Pata Rât, Dallasul e numit „colonie de țigani”. Se spune că a fost înființat în anii ’60’-70, pentru romii care lucrau în zona industrială desființată între timp. După 1989, „colonia” a rămas acolo, pentru că localnicii confruntați cu șomajul puteau, totuși, să câștige ceva bani din colectarea selectivă a deșeurilor. Un bătrân din Coastei zice că n-o să existe niciodată integrare a romilor în România, până nu se desființează colonia. Altul îi răspunde: „Păi și dacă se desființează, olandezul ce face cu banii?”           

Cantonului: „E prea hardcore pentru voi, băieți”

Asta le spune Pepe turiștilor nemți ca să-i convingă să nu se ducă acolo. Într-o ierarhie chinuită a sărăciei, colorată de discriminare internalizată, percepția locuitorilor din Coastei asupra celor din Cantonului e negativă: sunt „sălbatici” și așteaptă după ajutoare, în loc să muncească.

Când trecem cu mașina prin Cantonului, Poqe exclamă: „Aici e cel mai ca-n Africa de Sud.” Shanty town. Favela. Cum vrei să-i zici. Locuințe minuscule, improvizate din țigle, plăci de lemn, carton, plastic, plexiglas, termopan. Un labirint – n-ai ști cum să intri și pe unde să ieși din el. Liniile de cale ferată sunt la câțiva metri distanță. În drum spre aeroportul din Cluj, ni se indică locul unde ies lucrătoarele sexuale din Cantonului. Într-un deja clasic dans cu poliția, ei le tot amendează și ele se tot întorc. Oricum n-au din ce plăti. Una ar fi acumulat o „coadă” de 30.000 de lei noi, ni se zice.

Povestea mai nuanțată a zonei Cantonului începe prin 1996 și e scrisă din zeci de evacuări succesive. Un parcurs întortocheat al celor două decenii de mutări din oraș în afara lui, pe strada fără număr, poate fi văzut aici. Aici au ajuns mulți oameni pe care bolile cronice sau handicapurile îi împiedică să muncească pentru a plăti chiriile din ce în ce mai prohibitive din Cluj. Ocupă vreo 150 de barăci, iar numărul lor nu-i nici pe departe în scădere – asta în ciuda distanței periculos de mici de calea ferată și a faptului că ocupă un teren al CFR, care i-a amenințat în repetate rânduri că-i dă în judecată. În volumul Pata, unii membri ai comunității spun că și poliția le-a zis că le dă foc dacă nu pleacă.

O parte din locuitorii din Cantonului beneficiază de venitul minim garantat (VMG), așa-zisul ajutor social. Înainte să boscorodești asistații, citește cum se acordă. Legea spune că beneficiarii ar trebui să muncească în folosul comunității, iar dreptul la mese calde e condiționat de numărul de ore lucrate. În cazul celor din Cantonului, munca în folosul comunității nu se referă la comunitatea lor – ci la orașul Cluj, acela care le-a arătat în repetate rânduri că nu-i vrea. „Asistații” sunt duși prin oraș, pe unde e nevoie de ei, fără măcar să li se explice dacă lucrează pentru municipalitate sau pe la vreun privat. Unii povestesc chiar că au fost duși să-i evacueze pe alții ca ei. Pentru că în unele familii ambii părinți lucrează în acest regim, copiii sunt lăsați în aranjamente precare sau singuri cu orele. Puține dintre barăcile din Cantonului au curent. După cum povestește un membru al comunității, cei care au contor „vând” mai departe curent celor care se branșează la linia lor de electricitate. La factură le umflă consumul și costurile celor care nu au curent legal, astfel încât aceștia ajung să le plătească lunar câteva sute de lei. Încrederea în ONG-uri și promisiunile lor e foarte scăzută.

Poate că unele ONG-uri n-au procedat corect în Cantonului, dar în mod cert nici autoritățile n-au contribuit la liniștea oamenilor de acolo. La începutul lui 2010, Primăria Cluj-Napoca a început să dea pentru prima oară semne că se va schimba ceva în Pata Rât. Autoritățile au dat primele declarații în presă că știu de problema celor 1.500 de persoane care locuiesc pe strada Cantonului, în Pata Rât, dar și pe strada Coastei din centrul orașului. În mai, primăria a demarat un schimb cu S.C. Strict Prest SRL, o companie de dezinsecție și deratizare: firma a obținut un teren de 300mp în centrul Clujului, iar primăria 3.000mp lângă groapa de gunoi din Pata Rât. E de menționat că atât Strict Prest, cât și compania care administrează actuala groapă de gunoi privată de la Pata Rât, Brantner & Veres, aparțin aceluiași om de afaceri: Eugen Vereș.

Pe terenul devenit rapid intravilan, autoritățile au construit zece „locuințe sociale/de necesitate pentru persoane fără adăpost”. Comunitatea a presupus că de ele vor beneficia locuitorii aflați deja în zonă. Au presupus greșit. Când „la module” au fost aduși romii de pe strada Coastei din Cluj, au izbucnit scandaluri și bătăi între nou-veniți și membrii vechi ai comunității, cărora primăria nu le spusese până-n ultimul moment că locuințele modulare nu sunt pentru ei.  Așa s-a ajuns la situația în care între zonele Cantonului și Coastei pare să se dea un meci al defavorizării, pe de-o parte, și-al demnității, de cealaltă.

Pe Rampă: „Nenea! Nu-mi faci și mie o poză?”

Așa strigă după noi un puști din Rampă, cea mai săracă zonă din Pata Rât. Poqe insistă calm că nu-i face. Nu-mi dau seama dacă puștiul vrea o poză sau vrea să vadă dacă ne ținem de cuvânt. Acum o jumătate de oră, adulții din comunitate au ieșit la noi să ne gonească. Ia să nu mai facem poze la copii, c-au mai făcut și alții poze la copii și i-au pus pe internet în fundul gol, cum mâncau din gunoaie. Și dup-aia copiii tot n-au primit nimic, au rămas acolo, pe când fotografii s-au îmbogățit.

După vreo 10-15 minute în care-și spun toate păsurile – că nu-i ajută nimeni, că nimeni nu le dă nimic, că n-au școală și că sunt forțați să caute în gunoaie ca să supraviețuiască – spiritele se liniștesc. Le câștigăm o brumă de încredere. O fată mă învață câteva cuvinte în romani. Mă străduiesc, dar nu rețin prea bine. De la vârstă, îi zic. Mă învață să spun câți ani am. Se miră. 32, nemăritată, fără copii? Dar sprâncenele mi le-am tatuat?

Plecăm după vreo 30 de minute, printre barăci și gunoaie. Se țin după noi câinii un pic și puștiul care cere fotografii. Cu o zi înainte, când am încercat să intrăm prima oară în Rampei și ne-au alergat câinii, am făcut o poză în gând, totuși. Un cățelandru dă alarma, se fac brigadă încă vreo șase, ne gonesc până se asigură că am plecat. Din spatele lor, copăcel-copăcel, un copil care nu poate să aibă mai mult de trei ani, cu părul vâlvoi și o bluză prea mare, mov, se decupează din fundalul de gunoaie și barăci. Vrea și el să plecăm? Vrea să ne însoțească? Nu știu.

Despre romii din rampă se știu puține. Rampei e o mână de barăci împrăștiate pe deal. Unii locuitori spun că au fost evacuați din Cluj, pe când rapoartele mai vechi ale ONG-iștilor spun că sunt fie corturari nomazi, fie romi seminomazi din alte sate de prin Ardeal. Romii seminomazi ar fi ales să plece din satele lor, unde au case sau măcar barăci mai bune, pentru că nu au de muncă. Corturarii, în schimb, nu au nimic: nici mijloace cu care să-și practice meșteșugul și un cadru legal adecvat acestuia, nici o piață rentabilă de desfacere sau oportunități egale la educație/reconversie profesională. Tot ce mai pot face este să caute după metal și alte deșeuri mai valoroase în rampă.

„Pe ăia din Rampă nici într-o sută de ani nu-i mai integrezi!”, mi se spune în Coastei. „Și când au primit ajutoare, au vândut tot: lemne de foc, sobe, pamperși – tot.” Dacă este sau nu așa, necesitățile provocate de sărăcia cruntă în care trăiesc joacă în mod clar un rol foarte important. Între timp, oamenii din Rampă apără ce le-a mai rămas: copiii și imaginea. Pe de-o parte se apără de privirea exotizantă a turistului venit „ca-n safari”, să se holbeze la ei, după cum le explică Pepe nemților. Pe de altă parte, se apără de un sistem care nu face destule ca să-i ajute să surmonteze inechitățile pe care tot el le-a generat.

Case pentru Pata Rât

Ce (n-)au făcut autoritățile

Dacă atunci când vorbim despre locuire primăria e „sistemul” sau măcar o parte importantă din el, cea din Cluj nu pare să fi făcut prea multe pentru romii din Pata Rât. În ultimii 46 de ani, mai puțin de 5% din fondul de locuințe locuințele sociale ale municipiului au fost alocate romilor de acolo. De-a lungul timpului, din Pata au plecat doar cinci familii, dintre care două evacuate din Coastei. Una era o familie de ne-romi, iar cealaltă o familie mixtă de romi și ne-romi, declarată de etnie maghiară.

Așa cum explică cercetătoarea Enikö Vincze pentru Critic Atac, autoritățile din Cluj au contribuit la construirea zonei segregate etnic din Pata Rât prin neimplicare. Au închis ochii la faptul că oamenii care munceau în groapa de gunoi locuiau de zeci de ani în Dallas, au mutat în repetate rânduri persoane evacuate din Cluj în zona Cantonului și, în cele din urmă, au trecut în intravilan strict zona pe care au construit modulele pentru evacuații din Coastei. În schimb, zonele în care existau deja comunitățile mai vechi au rămas în afara orașului. Locuitorii de-acolo nu aparțin Clujului, deci n-au cum să obțină acte de identitate.

Munca neremunerată din Pata Rât i-a transformat ani la rând pe locuitorii de-acolo în ecologiști de nevoie. În 2013, Mihaela Beu, fost comisar șef regional la Garda de Mediu (2005-2009), declara pentru Think Outside the Box că 20-30% din cantitatea totală de gunoi adusă în rampa de la Pata Rât era colectată selectiv prin munca locuitorilor din comunitate. „Ar putea fi angajați în lanțul de colectare de la populație. Nu e normal să ajungă în situația de a lucra în rampă.” Însă tot asta fac și azi, chiar dacă vechea rampă, supraîncărcată și amendată, a fost închisă definitiv în iunie 2015.

Închiderea a survenit după ani de tergiversări în jurul implementării unui sistem integrat de colectare a deșeurilor din județul Cluj, în valoare de 76 de milioane de euro. Tot ce s-a schimbat e că oamenii care muncesc și azi la colectarea selectivă de deșeuri câștigă mai puțini bani. Estimările Pata-Cluj spun că închiderea rampei a afectat între 720 și 1.000 de persoane, pentru care rampa era singura sursă posibilă de venit.

În plus, vechea rampă nu a fost niciodată ecologizată, doar astupată cu pământ. În aprilie 2016 a luat foc, iar în mai a izbucnit un incendiu și la rampa cea nouă, aflată la circa 300 de metri de locuințele modulare construite de primărie pentru evacuații din Coastei. Și tot în mai a fost autorizată și o a treia groapă de gunoi în zonă, pentru „Silicon Valley”-ul românesc. „Ecologizarea” zonei nu pare să fie o prioritate.

Housing First

Soluția e locuirea, sau un model căruia ONG-iștii îi spun housing first. A funcționat pentru reducerea sărăciei din Cehia până-n Finlanda, din Statele Unite în Canada. Însă poate să pară contraintuitiv. De ce să le dăm? Mie cine mi-a dat? La muncă, nu la întins mâna. Sam Tsemberis, psihologul american care a dezvoltat modelul în anii ‘90, explică pentru BBC: „Lumea crede că dăm pe degeaba ceva ce-ar trebui câștigat. Dar, dacă treci peste prejudecățile morale, persoanele fără adăpost deja suferă. Când le oferim o casă, ajungem, de fapt, mult mai aproape de scopul la care aspirăm toți. Toți vrem să nu mai fie oameni pe străzi, să trăiască o viață productivă, plină de sens.”

Vocile din comunitate le reiau pe cele ale experților. Dl. Petru Greta zice că așteptările ca oamenii să se educe și să se „ridice” prin forțe proprii sunt hazardate, în condiții de locuire precară. „Când se-ntoarce copilu-napoi de la școală, aici, în mizeria asta și-n... vedeți ce-i aici. Atunci, cum trebuie să integrezi un om? Asigură-i locuință, ca să meargă apoi într-un alt domeniu.” Tot el îmi spune că în perioada pre-1989 era mai multă echitate socială. „Pe timpul lui Ceaușescu o făcut un lucru bun. Ai muncit, ți-au asigurat locuință, școală la copii și-așa mai departe. Ăștia ce-or făcut? Ce mi-o dat Ceaușescu, mi-or luat. Mi-a luat și uitați unde m-a adus. În mizeria asta. Tata meu, bunicu’ meu or luptat pentru țara asta. Și pentru ce?”

La Pata Rât, abordarea housing first a fost pusă în practică aproape simultan de două proiecte cu nume lungi și intenții similare, dar cu viziuni diferite. Deși s-au pus de acord cu importanța locuirii, s-au contrazis pe răspunsul la întrebarea: „ce facem mai întâi?” Convingem autoritățile să schimbe legi, să gândească politici care rezolvă problema locuirii sociale pe termen lung? Da, e foarte important să facem asta. Dar până urnim angrenajul prăfuit al sistemului, oamenii locuiesc tot între gunoaie. Și atunci căutăm o soluție paliativă: le oferim ce nu le oferă autoritățile. Case. Închiriate la prețuri mici – în oraș, nu în ghetou, plus asistență socială în funcție de nevoile oamenilor. Cei din echipa Pata-Cluj au dat casele. Între timp, campania Căși sociale ACUM! a Fundației Desire, a făcut lobby pentru schimbarea legilor.

Au pornit la drum cot la cot, într-un fel. Proiectul Pata-Cluj s-a născut din eforturile făcute de societatea civilă, prin gLOC (Grupul Local al Organizațiilor Civice). Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) a constatat situația din teren în 2012: o populație foarte tânără, cu 40% dintre copii sub 14 ani. Peste 25% dintre cei între 18 și 64 de ani sufereau de boli cronice, iar 85% nu beneficiau de ajutor social. De locuit, 50% trăiau în barăci improvizate, 43% nu aveau toaletă în casă și doar 24% aveau curent electric. Foarte mulți munceau „la negru” în rampa de gunoi. Pe baza datelor, au conceput un plan care-a devenit proiectul Pata-Cluj.

Între timp, campania Căși sociale ACUM! a obținut modificarea criteriilor și a continuat să arate că autoritățile discriminează împotriva romilor din zone marginalizate, a persoanelor cu handicap și a familiilor non-tradiționale (monoparentale, necăsătorite etc.). „Puțin, puțin, s-au schimbat” criteriile de eligibilitate, îmi explică Alex Greta - dar problema nu e nici pe departe rezolvată. Un doctorat valorează cât 15 copii, adică 15 puncte, iar veniturile, vechimea în muncă și handicapurile nu atârnă la fel de greu. „Și oamenii s-au săturat. Tot ne-am pus dosare de când eram pe Coastei, că știam că se dărâmă Coastei, [știam] că trebuie să-ți depui dosarele ani la rând. Dar n-am intrat. N-ai studii superioare, n-ai nicio șansă. Și-așa că oamenii au renunțat. Și-au pierdut visele ca primăria să le mai ofere vreo locuință.”

Cei de la Căși au spus că proiectul Pata-Cluj nu-i împuternicește pe oameni să-și apere drepturile, e prea „soft”, și doar pacifică „un conflict existent între evacuaţi şi administraţia locală”, ca „să îmbunătăţească imaginea administraţiei locale” (Simona Ciotlăuș, în volumul Pata). În replică, echipa Pata-Cluj spune că partea de locuire din proiect nu a fost inițial aprobată de finanțatorul norvegian. Că intervențiile lor au răspuns unor nevoi punctuale (obținerea cărților de identitate, certificate de naștere, consultații medicale, înscrieri în Șansa a doua, asistență juridică). Iar în 2014, „norvegienii” au reevaluat situația și au acordat peste un milion de euro din care s-au construit și cumpărat 35 de apartamente. Criteriile de acordare le-au discutat cu comunitatea, care a spus că ar trebui să primească locuințe cei care au nevoie de acces rapid la servicii (sănătate, educație etc.), dar sunt și în stare să le întrețină.

Unii membri ai comunității consideră că nu poate fi toată lumea integrată. Titi îmi dă drept exemplu un vecin care-a venit la două noaptea de pe centru, de la manele, și-a dat muzica tare, să se-audă-n tot Pata Râtul. Or, Titi la 5 dimineața se trezește să se ducă la muncă. Și are și-un copil autist care are nevoie de liniște. „Cum să-i integrezi?” În Pata Rât pare să acționeze o ierarhie a sărăciei rasializate. Romii din Coastei consideră că sunt mai integrați decât ceilalți: pe cei din Canton îi percep drept agresivi și „asistați”, despre cei din rampă insinuează că ar avea probleme cu criminalitatea, iar cei din Dallas nici n-ar vrea să plece, din moment ce sunt acolo de zeci de ani și unii dintre ei s-au născut acolo. Însă când îl întreb pe Pepe despre o presupusă incapacitate de integrare, îmi spune: „Da’ cine-i pregătit să stea la bloc?” Cheltuielile sunt mari iarna și trebuie să te adaptezi la traiul în comun. 

Diferențele de opinie din comunitate le oglindesc pe cele dintre ONG-iști. Cei din Pata-Cluj susțin că cei de la Căși ar fi marșat exclusiv pe locuire, ignorând nevoia de asistență socială. Le reproșează că au făcut afirmații hazardate, care ar fi creat panică și zâzanie în comunitate, chiar în punctul critic al concursului de dosare pentru case. Cei de la Căși consideră că administrația locala, nu organizațiile de tipul ADI, ar trebui să construiască sau să extindă fondul de locuinte publice, iar locuințele ar trebui să fie atribuite în primul rând în funcție de nevoia socială, nu pentru merite individuale. În situația de față, ele rămân în proprietatea ADI și le sunt închiriate pe 10 ani.

Pepe e obișnuit cu conflictele între ONG-urile care intervin în Pata-Rât. „Și mie-mi place poziția de critic, în care să stau pe Facebook, să atac pe toată lumea, să-i trollez – e comodă poziția de critic”, spune el. Cât despre faptul că autoritățile își fac imagine pe spezele lor, zice că asta se întâmplă oricum. „Că ai rezistat în Piața Victoriei sau oriunde, până la urmă ei tot își fac jocurile. (...) Să ia [autoritățile] toate creditele, că nu suntem furioși de asta – că-și asumă creditele. Dar să continue să vină ca și parteneri, să sprijine astfel de proiecte pe viitor, pentru integrarea romilor și-așa mai departe. Și nu numai de romi vorbim. Și de toată lumea care-i săracă, frate.”

Pata Rât, acasă

„La București tot la fel e?”, a fost una dintre întrebările pe care le-am primit cel mai des de la oamenii cu care am vorbit la Pata Rât. Peste tot e la fel, am îngânat, și nodul în gât mi s-a făcut de fiecare dată mai mare. A fost la fel în Eforie Sud, le-a povestit colegul meu Poqe, care-a ajuns la fața locului în octombrie 2013, imediat după ce un cartier întreg de romi a fost ras cu buldozerele și aruncat între șobolani. Baia Mare, la fel. Vulturilor 50, la fel. Sfinților 13, la fel.

Peste tot, la fel. De fiecare dată, aceeași poveste. Romii sunt evacuați din case în care locuiau cu acordul inițial explicit, apoi tacit al autorităților. Într-o noapte, îi saltă. Nu le lasă nimic. De multe ori le rad și casele, pe motiv că nu mai sunt bune de locuit. Rad bucătării în care se pregăteau adulții să plece la muncă și copiii la școală. Rad sufragerii cu mobile luate din economiile strânse ban pe ban. Rad dormitoare cu jucării și cu poze vechi de familie. Pe romi îi aruncă la marginea orașului. Acolo nu-i vede nimeni, deci nu există.

În oraș lasă în urmă pământ curățat, numai bun pentru o clădire nouă, frumoasă. Prețurile de pe piața imobiliară din zonă cresc. Autoritățile se umplu de năzuințe și speranțe cu investitori, turiști și festivaluri. Clasa de mijloc marcă banul mai gros pentru o chirie sau un credit de casă. ONG-urile acționează, activiștii protestează, cineaștii fac documentare, jurnaliștii scriu. Romii săraci din România sunt o cauză celebră de zeci de ani. Însă doar în anumite sfere, rarefiate și cu prea puțină putere politică pentru a schimba prea curând ceva pentru ei.

Mecanismul e transparent chiar și-n Pata Rât. Mulți spun că ar fi votat USR, pentru că l-au văzut pe Dohotaru acolo ani la rând, implicat și determinat să schimbe ceva. Pe Băsescu nu l-au suferit, mai ales că primarul actual din Cluj e fostul premier PDL, Emil Boc. „Dacă ești sub talpa românului, să joci cum cântă el... Etnia asta e cea mai lovită. Cea mai! Românii ne consideră microbi! Când se mai integrează etnia asta?” „Peste 2000 de ani! Când o veni Ceaușescu!”, glumesc bătrânii.

Pepe vede că unii români nu vor nici măcar să spună „romi” în loc de „țigani”. „Să ne zică stăpânul cum vrea el!” Râde amar. „Dacă toată viața am crescut așa, și nouă ne-au înfiripat-o pe-asta-n cap. Dacă zici «rom» și intri aici în zece case, opt o să-ți zică, «Bă, nu, mie zi-mi țigan.» Aveam discuția asta cu copilul meu de patru ani. El zicea că: «Țiganii nu-știu-ce... » Și-i zic: «Băi, dar vezi că și tu ești, n-o mai da tot cu asta... » Zice: «Nu, că io nu-s țigan.” «Dar ce ești? » «Copil.” Cu aia m-a înmuiat.”

El unul n-a putut să spună decât de două ori în viață că nu-i rom – și și-a jurat că nu mai face așa ceva. „Țin minte episoade de-ăstea din școală. Adică: «Etnie?» «Țigan.» Bun, nu m-a schimbat atunci, dar în a treia zi m-am trezit singur în ultima bancă. Și mai era și rău că mă chema și Fechete. «Cioară bozgorească», bă, tată... Ba eram bozgor, ba eram țigan, ba eram cioară... Nici nu mai știam ce eram.” Se teme, însă, că dacă vor lua casă prin Pata-Cluj și vor pleca din comunitate, fiul lui va pierde legătura cu identitatea romă. Și-a mai jurat și că se-ntoarce să ajute în continuare, chiar dacă pleacă de acolo.

Suntem în preziua anunțării rezultatelor pentru locuințe. E forfotă în comunitate. Alex Greta nu e îngrijorat. Papu ne spune că, dacă iau, el rămâne în Pata. Nu vrea să fie o povară pentru tineret. Titi zice că e păcat cum spun unii: „Nu mă-ntreba de unde vin, întreabă-mă unde-am ajuns.”

***

Niște copii trăiesc într-o cocioabă din table pe un vârf de deal. Sunt patru fetițe și un bebeluș. Are grijă de ele un bătrân, a fost oier la viața lui. De la atâta stat în frig, nu prea mai poate să meargă. S-a pus sus în deal că nu poate să stea în colonie, acolo e muzică, scandal – e ca-n iad pentru el. El e obișnuit cu liniștea.

Fetițele se joacă în liniște, își fac culcuș cu o pătură sprijinită pe niște pari, lângă cocioabă. Cea mai mare trebuie să aibă la vreo șapte ani. Bătrânul le mai trimite să strângă gunoaie din rampă, să le vândă la intermediari. Pe un kil de sticlă sortată iau 20 de bani. Pe un sac cam un leu, un leu douăzeci. Le-a mai pus să planteze niște verdețuri pe o bucată de pământ din fața cocioabei, mai face o ciorbă.

Bate vântul tare, aduce pe deal mirosul din rampă. Mai pe vale, un băiat strunește un cal și bătrânul râde. Tot nu se potolește ăsta mic, deși și-a luat-o de la cal acum câteva zile. Miroase a putred. Fetițele ne aruncă ocheade și se rușinează când ni se întâlnesc privirile, se cuibăresc mai bine în culcuș. Acte n-au, nici bătrânul, nici fetele. Bate vântul tare. Apune soarele.

 

Epilog

În perioada 7-9 aprilie, artistul Dan Perjovschi, împreună cu Fundația AltArt, a organizat un atelier de desene cu copiii din Pata Rât. Au desenat case pe „case”, ca parte a intervențiilor SOS Pata Rât. Puteți să vedeți în galeria de mai jos cum văd copiii din Pata Rât o casă și ce și-ar dori să aibă în ea.

Intervențiile SOS Pata Rât fac parte din proiectul de artă în spațiul public Orașul Vizibil, al Fundației AltArt, iar ediția specială „Locuire” a Orașului Vizibil are loc în cadrul componentei culturale a proiectului Pata-Cluj.

Erată: Articolul a fost modificat pe 18 aprilie, deoarece varianta inițială a articolului preciza incorect poziția membrilor campaniei Căși sociale ACUM! cu privire la regimul de atribuire a locuințelor sociale în municipiul Cluj-Napoca.