„Cum scăpăm? Cum scăpăm de ce?
Cum scăpăm de tot ce-am moștenit? Păi, ce-am moștenit?
Ce valorizăm? Cum adică?
Ce căutăm? Habar n-am.
Ce exploatăm? Ce se caută.
Ce ascundem? Tot.
Ce arătăm? Ce-am mai arătat.
Ce nu vrem să clișeizăm? Nu înțeleg întrebarea.”
Cu schimbul ăsta de replici începe Maskar. În limba romani, cuvântul înseamnă „între”, iar la Centrul de Teatru Educațional Replika dă titlul un spectacol de teatru comunitar, scris de Mihaela Michailov și regizat de Radu Apostol. Dialogul de mai sus se poartă între doi oameni îmbrăcați în negru din cap până-n picioare: actorii Katia Pascariu și Viorel Cojanu. Cei doi încep prin a-și pune întrebări din postura unor artiști ajunși într-o comunitate de romi, iar apoi joacă scene din viețile romilor, despre interacțunile acestora cu non-romii. Spectacolul face parte din proiectul mai amplu cu același nume, care s-a desfășurat din decembrie 2014 până-n aprilie 2016, în Turnu Măgurele și Alexandria. Din toamna asta intră în repertoriul de la Replika, deci, odată stagiunea redeschisă, îl veți putea vedea în Lânăriei 93-95.
Despre ce vorbim?
Despre subiecte în continuare sensibile pentru o mare parte din populația majoritară: identitatea și cultura romă. Istoria romilor. Limba romani. Relațiile dintre romi și populația majoritară, în (micro)comunitățile din orașele dezindustrializate ale României. Percepția ne-romilor despre romi. Stereotipurile pe care limba română le reflectă în continuare (câte expresii știi, în care cuvântul „țigan” are conotații negative?). Ostilitatea ne-romilor față de romi: „să stea la ei acolo”, „fură, cerșesc, ne fac de rușine,” „sunt nespălați, agresivi, leneși, primitivi, nu merg la școală”, „eu sunt discriminat în țara mea!”, „Iar fonduri europene pentru ONG-uri ca să-i «integreze»?* Ei nu vor să fie integrați!”. Avem și stereotipuri așa-zis pozitive: „da, da’ cântă/dansează/joacă fotbal bine”, sau „țiganca sexi/sălbatică/fierbinte”. Când tot auzi despre identitatea ta în termeni din ăștia, începi să internalizezi. E un mecanism de supraviețuire.
Eu sunt ne-romă, deci n-am trăit toate astea pe pielea mea. Primesc doar urări infinit mai blânde, de tipul: „Bine că le iei tu apărarea. Ia-i acasă dacă-ți plac așa mult!” Nu cred că minoritățile au nevoie de apărători sau de milă – dar încerc să fiu un aliat ok. La fel și Maskar, un spectacol despre romi făcut de ne-romi, încearcă să creeze un pact al aliaților. Să ne pună nouă, majoritarilor, o oglindă în față și să zică: „Avem prejudecăți etnice. Ce facem cu ele?”
Românii discriminează romii. Șoc, știu. Și, totuși, e un truism la care mulți dintre noi, majoritarii, sar în sus („eu nu!”, sau, și mai bine, „eu am prieteni țigani!”). Dacă ai impulsul să sari, ia în considerare următoarea teorie, poate te ajută să șezi: o societate poate fi discriminatorie, chiar dacă membrii ei nu se consideră astfel. În State, un designer și un programator au creat o reprezentare interactivă a „parabolei poligonului”, care îți arată cum apare și cât de ușor se răspândește discriminarea structurală. Joacă-te cu ea aici. Dacă prinzi teoria, dacă vezi spectacolul rezultat din proiectul Maskar, dacă citești pe platforma online a proiectului un pic despre istoria romilor în timpul perioadei comuniste, s-ar putea să înțelegi că vorbim despre discriminare sistemică. Din fericire, în 2016 uciderea romilor prin linșare nu mai e la ordinea zilei în România, ca-n ‘93 – dar atitudinile care au dus la asta încă sunt. De-asta trebuie să vorbim: despre motivul pentru care unii romi se identifică, uneori, drept „țigani”. Despre ziduri care sunt, chipurile, opere de artă menite să protejeze copii, dar care, de fapt, ascund sărăcie și despart comunități. Despre ghetoizare și ghetouri construite pe gropi de gunoi. Despre hipersexualizarea și paternalismul cu care se confruntă femeile rome. Despre indignarea pe care o provoacă ideea că romii fac „prea mulți copii!” Nu ai inventat tu discriminarea sistemică, dar asta nu înseamnă că poți să dai liniștit din umeri și să zici că-i vina sistemului. Atât timp cât instituțiile noastre o propagă, iar noi folosim zilnic cuvintele și atitudinile care o țin în viață, suntem responsabili.
Ce căutăm?
Maskar sondează tocmai discriminarea sistemică: de unde provine? Care sunt mecanismele pervers-discrete prin care supraviețuiește? Proiectul a durat un an și jumătate – mult timp, dar și problema e mare. Au identificat-o, au pus-o sub lupă în două comunități mici, inter-etnice, și au explorat-o pe toate părțile, cu o echipă numeroasă. Totul a pornit de la mai multe asociații din Alexandria și Turnu Măgurele și de la o ipoteză: putem folosi poveștile comunităților, spuse și re-spuse prin artă, pentru a încuraja dialogul social?
Au lucrat și cu romi și cu ne-romi – și cu copii și cu adulți. Doi actori și un psiholog (Vladimir Purdel și Mircea Postelnicu, respectiv Silvia Guță) s-au jucat cu copiii în ateliere de dezvoltare personală, centrate pe nevoile exprimate de tineri. La atelierele de teatru, echipa a pornit de la ce înțeleg tinerii prin comunitate. Actrița Katia Pascariu povestește că lucrul cu copiii din cele două orașe a ridicat de la bun început probleme legate de discriminare. În Alexandria romii nu au venit la ateliere, iar în Turnu-Măgurele, deși au participat, „discriminarea era foarte internalizată (...) Își asumau toate tarele care vin cu etnia, în percepția ne-romilor. Ziceau că totul e ok, e bine-n oraș, n-au probleme, dar, da, n-au voie în anumite locuri, au școala lor, au cartierele lor - «că așa sunt țiganii, nu?» Și a fost o luptă, cumva, destul de mare, să conștientizeze că nu-i ok și că locul lor nu e separat de ceilalți.”
Pentru adulți s-au constituit grupuri de consultare locală – adică, într-o limbă mai puțin lemnoasă decât ONGistica, un sfat ad-hoc al oamenilor din cele două orașe, cărora le păsa de la bun început de problema discriminării. Ăsta a fost singurul criteriu de selecție, pentru a aduna cât mai mult sprijin, și de la romi și de la majoritari. Au participat și ingineri și portari și jurnaliști și profesori. Echipa de proiect a încercat să se folosească de principalele avataruri ale unor shrinking cities (lipsa locurilor de muncă, populația în scădere), pentru a construi punți de comunicare între grupurile etnice. Raportul final al Maskar vorbește onest despre participarea inconstantă a adulților. Lavinia Cioacă, managerul de proiect, speră ca, în timp, să-i poată coagula pe acei membri ai comunităților în mici grupuri de inițiativă, nu doar de discuții – însă mai e mult până departe și, până acolo, mai e nevoie de educație și exercițiu civic.
Spectacolul de teatru s-a născut din toate experiențele astea, plus 10 luni de cercetare de teren în cele două comunități de romi din Turnu Măgurele și Alexandria. Echipa spectacolului, însoțită de fotograful Vlad Dumitrescu și documentarista Ileana Szasz, a căutat și a ascultat poveștile romilor, despre discriminare, dar și despre și din viețile lor, în general. I-au întrebat „dacă s-au simțit discriminați în comunitate, care e relația lor cu autoritățile, dacă simt că autoritățile le valorizează istoria, le valorizează participarea la oraș, cum spunem noi.” (Mihaela Michailov)
Din poveștile astea s-au construit două scenarii, care au născut, la rândul lor, spectacolul de teatru comunitar de la care pornește povestea. În ultimele luni de proiect, din mai 2016 încolo, caravana Maskar s-a plimbat prin țară. Ca orice călător, a plecat de-acasă: primele reprezentații au avut loc în primăriile din Alexandria și Turnu Măgurele. Mai departe, spre Cluj-Napoca și la București, spectacolul a plecat însoțit de o expoziție de patrimoniu material și imaterial al culturii rome, alcătuită sub curatoriatul Mihaelei Cîmpeanu. Profesoara romă de pictură a încercat să aducă laolaltă ce e valoros azi și ce s-a păstrat din ce era odată valoros în cultura ei. A strâns de pe teren fotografii, podoabe, ghiocuri, linguri, o vioară – obiecte pe care le produceau și întrebuințau neamurile de meseriași, artiști și lăutari romi, fie ei rudari, spoitori, mătăsari, căldărari, ursari etc.. Despre experiența pe teren Cîmpeanu spune că până și ea a învățat lucruri pe care nu le știa despre cultura romă.
Ce ascundem?
Maskar e, poate în primul rând, un proiect educațional – îți spune lucruri despre cultura romă care nu există în discursul dominant. Spectacolul include patru tablouri: o bătrână romă și un copil ne-rom, discută, printre altele, despre imigrație și vrăjitoare; la ziua de naștere a unui copil ne-rom mama acestuia e incomodată de prezența unui copil rom; o tânără romă îi povestește revoltată tatălui ei că e șicanată la școală pentru că familia ei nu „se declară”; unei fetițe ne-rome i se citește o poveste de noapte bună, în care romul e înfățișat mai înfricoșător ca orice bau-bau.
Din poveștile astea, din intervențiile celor două personaje în negru, artiștii descinși în comunități de romi, dar și din expoziția de patrimoniu și din documentația conexă proiectului ai ce să înveți.
-
„Rom” înseamnă „om” în limba romani, sau „soț”, sau „bărbat”, așa cum și „român”/„rumân” însemna „om de rând” în Evul Mediu din spațiul României de astăzi. Asta afli în unul dintre momentele „punk” ale spectacolului Maskar – și n-ai cum să nu auzi, pentru că cei doi actori urlă în portavoci, aleargă pe toată întinderea spațiului de joc, desenează cu spray-uri pe siluete umane, cântă, fac rap, fac de toate ca să nu-i poți ignora.
-
În contrast direct, „țigan” înseamnă „de neatins”, „impur, „păgân”. Etimologia nu poate fi stabilită cu exactitate, dar există mai multe teorii care leagă cuvântul prezent azi, în varii forme de pronunție, în majoritatea limbilor europene, de grecescul athinganoi. În perioada bizantină, cuvântul desemna o sectă de eretici, asociați, la fel ca și romii, cu vrăjitoria.
-
Romii au fost robi vreo 500 de ani. În spectacol, Katia Pascariu își întreabă publicul, în stil de emisiune-concurs, dacă știe cât timp au fost romii robi. Deși durata exactă a perioadei sclavagiste de pe teritoriul României actuale nu poate fi precizată, prima atestare documentară a sclavilor romi datează din 1385. Decretul de dezrobire a fost semnat în decembrie 1855, de domnitorul Grigore Ghica.
-
Odată cu nomadismul, au murit și meseriile tradiționale ale romilor. Ipoteza aparține antropologului Delia Grigore și e susținută de cercetare de teren și documente de arhivă. Politica regimului comunist, începută de Gheorghiu-Dej în anii ’50 și întărită de Ceaușescu printr-un decret din 1977, a fost de interzicere a vieții nomade. Regimul a încercat integrarea romilor nomazi prin împroprietăriri, încadrare în muncă, igienizare și educație, însă a ignorat în bună parte tradițiile comunităților rome. O parte dintre romi au refuzat terenurile și încadrarea în profesii pentru care nu erau calificați. Atunci au început să dispară meseriile specific nomade: spoitorie (spoitorii au fost ulterior reconvertiți în colectori de sticle și fiare vechi), ursărie, zavragie (meșteșugul de a face mărgele și gablonțuri), căldărărie (ultimii romi nomazi sedentarizați, în anii ’60). Anexa la raportul de proiect Maskar despre viața romilor în România comunistă arată că regimul comunist român nu a luat măsuri rasiale de duritatea celui din Ungaria, unde copiii romi erau luați din familii și duși în centre de plasament, sau a celui din Cehoslovacia, care încuraja sterilizarea femeilor rome. Cu toate acestea, Delia Grigore susține că „nomadismul a fost poate singura formă de conservare a identității romilor”, iar romii sedentarizați „și-au pierdut de mult mărcile etnicității”.
-
Romilor li s-au confiscat abuziv proprietățile – și de asta se fac vinovate, succesiv, toate regimurile care s-au perindat la putere, de la Antonescu încoace. În România se vorbește rar despre crimele comise în perioada regimului Mareșalului. Printre ele, se numără și deportarea romilor în Transnistria: una dintre femeile intervievate pentru Maskar fusese trimisă în lagăr, în condiții inumane, în copilărie. În spectacol, primul tablou, discuția dintre bătrână și copil, se încheie cu o scrisoare citită din off, în care femeia relatează cum i s-au confiscat bunurile, fără nicio formă de despăgubire. În zilele noastre, familiile de romi rămân în continuare victime ale unui sistem locativ disfuncțional, în care numărul de locuințe sociale e evident insuficient.
Ce valorizăm?
Pentru Mihaela Michailov, spectacolul e despre percepția majoritarilor asupra romilor, despre explorarea a ceea ce știm despre celălalt. Pentru mine ca spectator și aliat, spectacolul e și problematic și incomod – și nici una, nici alta, nu-s lucruri rele. E incomod pentru că e interactiv și zgomotos, pe alocuri. Clar nu-i un spectacol la care să te relaxezi, dar nici nu cred că ăsta ar trebui să fie un scop al unui spectacol despre inechitate socială. L-am văzut prima oară în avanpremieră, la Centrul de Teatru Educațional Replika din București, într-o atmosferă de relativă omogenitate ideologică, urmat de o dezbatere între public și echipă. Păream să fim toți de acord că, da, există discriminare și, da, ăsta e un lucru rău.
A doua oară l-am văzut la Alexandria, spectacol-invitat în cadrul festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis, cu textul ușor modificat față de ce văzusem la București. Spectacolul e interactiv și, la momentul zilei de naștere din al doilea tablou, Katia Pascariu a vrut să mă ia printre copiii de la petrecere. M-am blocat și n-am putut să mă ridic de pe scaun – m-am înscris, de altfel, în vibe-ul general al publicului din seara aia. Deși spectacolul se întorsese în unul dintre orașele în care s-a născut, era jucat pentru publicul festivalului, nu pentru comunitate. Lipsea consensul de la Replika, unde mai toată lumea putea să se pună de acord că, da, există discriminare și că, da, e un lucru rău. La Ideo Ideis, undeva în primul rând al sălii, un domn pufnea de fiecare dată când textul sugera că majoritarii s-ar bucura de privilegii pe care romii nu le au. Și cred că e bine când un spectacol de teatru comunitar te forțează să urmărești și reacțiile sălii, în paralel cu ce se întâmplă pe scenă. E, până la urmă, un spectacol care întreabă „Ce ascundem? (Tot.) Ce arătăm? (Ce-am mai arătat.) Ce nu vrem să clișeizăm? (Nu înțeleg întrebarea.)”
Tot cu ochii spre public, după reprezentația de la Replika am asistat la o dezbatere între public și echipă – și, poate mai interesant de-atât, între două generații de artiști/activiști romi. O tânără actriță și activistă pentru drepturile romilor a vorbit despre reprezentare: Maskar e un spectacol despre romi, dar e realizat de o echipă e ne-romă. În anul 2016, s-a spus atunci, nu mai putem vorbi de lipsa actorilor romi. Tinerei i se păruse straniu să vadă o poveste pe care a simțit-o ca fiind „povestea ei” (cea a elevei revoltate de discriminarea de la școală), jucată de ne-romi. S-au ridicat atunci alte glasuri, tot de romi, care au susținut că n-au resimțit lipsa de reprezentare. Carența, au spus ei, se datorează faptului că la proiect a lucrat o echipă deja coagulată, o echipă eterogenă, căreia nu i se poate reproșa lipsa de diversitate etnică. Da, a venit replica, dar pe scenă, la dezbatere, nu e niciun rom. Iar unul dintre prietenii cu care venisem la spectacol, a remarcat în treacăt că singurul membru rom al echipei proiectului aflat atunci în sală era curatoarea expoziției de patrimoniu cultural - al cărei rol fusese „invizibil”, de culise. De ce, a întrebat atunci celălalt grup, să antagonizăm o echipă de aliați, care a muncit, totuși, cu cele mai bune intenții, la un spectacol despre identitatea romă? Antagonizarea nu servește cauzei - ba din contră.
Aliat fiind, am tăcut atunci - dar am rămas cu argumentele ambelor tabere în gând. E tot ce poți să faci, ca majoritar căruia îi pasă: faci loc vocilor din comunitate, asculți, încerci să înțelegi, înveți. Adică mai și greșești, chiar și când ai cele mai bune intenții. Aș zice că-i greu să fii aliat, dar nu e. E un privilegiu.
[*] Maskar e un proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României, desfășurat de asociațiile T.E.T.A., ADO, Reper21 și Urbanium Turnu Măgurele.
