Azi începe la Sibiu Astra Film Festival, cel mai important festival de film documentar din România. Până duminică în cele șapte spații de proiecție vor rula 100 de filme prin care putem înțelege realitatea un pic mai bine și, cum majoritatea filmelor documentare sunt aproape imposibil de găsit în afara circuitului de festivaluri, sugestia noastră ar fi să nu mai stați pe gânduri și să dați o tură la Astra. Deși e o sarcină extrem de grea, am ales cinci filme din programul de anul ăsta, pe care vi le recomandăm cu încredere: patru documentare din Germania-Emiratele Arabe Unite, Italia, România și China, și un lungmetraj de ficțiune românesc care-ar fi putut să ajungă clasic, dacă n-ar fi fost îngropat de cenzura comunistă.
Taste of Cement / Gust de ciment (r. Ziad Kalthoum, 2017)
Cel mai bun documentar la Visions du Réel anul ăsta și nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film, Taste of cement mi-a lăsat gustul filmelor care nu doar îți arată, ci te și fac să simți cum e. Cum le e sirienilor care fug de război și muncesc în Libia, unde construiesc zgârie-nori infiniți, cum le e ziua, când urcă până-n nori și văd orașul de sus, în timp ce liniile din palmele lor dispar odată cu fiecare etaj înălțat, cum le e seara, când coboară în burta uriașului, în adăposturile lor provizorii, pentru că le e interzis să iasă pe străzile din Liban după 7 seara. Cum le e când se uită la televizor și văd lumea de la suprafață care se destramă, ISIS, atacurile chimice, bombardamentele, două milioane de case distruse, rasismul împotriva lor într-o țară străină.
Taste of Cement e un poem documentar cum n-am mai văzut de mult, impresionat vizual, îmbibat de suferință, răscolitor. (Luiza Vasiliu)
Libera Nos / Și ne mântuiește de Cel Rău (r. Federica Di Giacomo, 2016)
Cererea de exorciști a crescut considerabil în ultimii ani, pentru că și lumea pare să se fi complicat destul de rău. În cei trei ani cât a stat pe subiect, Federica di Giacomo a urmărit tot felul de cazuri din Italia, de la suferinzi de depresie la dependenți de droguri. Uneori, a pătruns în viețile lor, dincolo de momentele în care se aruncau pe podeaua vreunei biserici pentru a-și elibera „demonii”. Preoții - între care părintele Cataldo, cel mai faimos exorcist din Sudul Italiei - adună lume buluc la fiecare slujbă și-i tratează cu apă sfințită, mâini pe creștet și rânduri din Biblie pe cei care miaună și se contorsionează și li se aruncă în față.
Într-un moment de sinceritate, unul dintre exorciști vorbește despre riscul ca, într-un număr mare de cazuri, „posedații” să joace un rol: „Poate că la început e o problemă reală, dar apoi poate că se simt bine în pielea personajului. Diavolul e un leac universal. Sunt cei care nu vor să se elibereze, pentru că aproape că le place. N-ar mai fi în centrul atenției, unde au ajuns din cauza exorcizărilor”. Astfel de roluri sunt însă de mare folos Bisericii, ce are nevoie inclusiv de zbaterile diavolești pentru a-și arăta puterea. (Vlad Odobescu)
Phoenixxx (r. Mihai Gavril Dragolea, 2017)
Un insight în mediul intim și profesional al două femei cu personalități și vieți diferite din industria videochat-ului românesc. Una dintre ele e o mamă singură, cu o atitudine rezervată, care s-a desprins de orașul natal și-a venit în București pentru a-i asigura fetiței ei un viitor mai bun cum a știut ea mai bine; dar cu gândul de-a părăsi industria - și a-și vedea de viață „dincolo de chat”, poate ca antreprenoare în agricultură - înainte să ajungă la secțiunea „Mature” de pe site. Cealaltă, venită la rândul ei în Capitală pentru a-și face un rost, e o fire combativă și independentă, care vorbește in your face, fără ocolișuri, despre munca pe care-o face, muncă din care pare că și-a extras o doză de mândrie și o confirmare a statutului de luptătoare - la scurt timp după ce s-a apucat de videochat, a ajuns într-o poziție de top în cadrul comunității. Cele două femei se completează una pe alta într-o relație strânsă ce le ajută să răzbească în industrie și în fața stigmei ce o învăluie, completată de sprijinul părinților de ambele părți. (Ionuț Dulămiță)
Another Year / A mai trecut un an (r. Shengze Zhu, 2016)
De ce să te uiți la un documentar despre țărani chinezi, care durează trei ore? Nu pot să-ți inventez un motiv: trei ore, în zilele noastre, înseamnă, într-adevăr, o investiție mare de timp. Însă tocmai pentru că ne preocupă timpul, poate-ar fi bine să vezi cele trei ore care rezumă paisprezece luni din viața unei familii de la țară din China. Ei stau la masă de treisprezece ori, într-un film construit din treisprezece secvențe. În jurul lor, anotimpurile se schimbă discret, spațiul domestic e și el subtil modificat, și, în tot acest timp, camera își schimbă și ea aproape milimetric punctul de stație. Între timp, familia cu care stai la masă vorbește despre multe lucruri importante (politica statului chinez care impune un singur copil per familie, condițiile de muncă nasoale și salariile mici, goana spre marele oraș, urbanizarea zonelor rurale din China). Până să-ți dai seama, cele trei ore s-au încheiat și a mai trecut un an. Și deși s-au spus multe la masă și ai aflat multe, ca după orice masă în familie, rămâi cu senzația că lucrurile cu adevărat importante au rămas în tăcere. (Ioana Pelehatăi)
Baloane de curcubeu (r. Iosif Demian, 1982)
Filmul ăsta de-o vârstă cu mine e o descoperire: ciopârțit de cenzura comunistă în nu mai puțin de 18 runde, până când pelicula a devenit tot mai greu de urmărit, iar varianta inițială aproape imposibil de regăsit, a rulat doar câteva zile într-un cinema obscur, înainte să fie îngropat într-un dulap. Și toate astea fiindcă regizorul Iosif Demian, director de imagine și unul dintre cei mai buni operatori români din toate timpurile (îl știți cel puțin din Nunta de piatră) a găsit o formă de-a îmbiba aproape fiecare cadru cu mesaje subtil-critice, cu ironie, sarcasm și poezie, încât misiunea de a-l cenzura devine nebunie curată. Baloane de curcubeu e un carnaval cap-coadă, într-un sat cu CAP fruntaș, unde pe drumurile desfundate se aude trompeta devastatoare a unui fost pușcăriaș, unde locuitorii sunt trimiși iarna la mare, de unde se-ntorc blindați cu fetișizatele portocale. Varianta care a supraviețuit a filmului - copia cu nr. 13, după sesiunile de cenzură - păstrează încă foarte multe replici-capcană („Președintele nostru e un zbir și un prost!” e cea mai transparentă), dar vraja lui stă mai ales în ritmul alert și hipnotic, în umorul teribil și absurd, în jocurile actorilor acum celebri și-ale actorilor neprofesioniști, în tandrețea cu care-și învelește personajele. Baloane de săpun e fără îndoială unul dintre cele mai curajoase filme din istoria cinematografiei românești, un document al felului în care istoria și mecanismele cenzurii pot modela decisiv drumul artei. La Sibiu, filmul va fi proiectat într-o variantă recondiționată, în prezența lui Iosif Demian, stabilit în urmă cu 30 de ani în Australia. (Andra Matzal)
Foto main: Captură din documentarul Taste of Cement
