Oxford Dictionaries a decis că, în 2016, cuvântul anului e „post-truth”. Discuțiile despre post-adevăr, definit ca „referitor la circumstanțe în care faptele obiective au o influență mai mică în modelarea opiniei publice decât apelul la emoții sau convingeri personale”, vin la pachet cu cele despre știrile false („fake news”) și ilustrează cum e distorsionată informația, mai ales în relație cu politica, în spațiul trasat de tehnologiile comunicării. La tema lunii decembrie, unde vorbim despre 2016-le care tocmai se apropie de final, l-am invitat pe Constantin Vică, cercetător în etica noilor tehnologii, să scrie despre ce se întâmplă când e din ce în ce mai greu să discerni ceea ce numim adevăr.
De ce le-ar veni oamenilor ideea că politica, mai ales cea democratică, ar fi treabă de adevăr, nu se poate ști. De fapt, mai nimeni nu crede acest lucru, iar la temelia politicii pare a nu sta deloc adevărul, așa cum nici frumosul sau binele n-ar trebui să fie pe-acolo. Animalele sociale care guvernează în imperiul scopurilor o fac prin angajament (pe care se poate construi o datorie sau se poate menține un contract social), iar angajamentele trebuie doar să fie recunoscute, nicidecum să poarte valori de adevăr oferite în urma verificării cu faptele. Un angajament fals (ar putea fi fals în raport cu ce?) nu e un angajament, așa cum o promisiune care nu poate fi respectată nu e o promisiune. Ca să complicăm situația, dacă privim mai atent nu vom vedea faptele ca fiind brute și primite de la natură, precum fulgerul cel pătrunzător și celelalte din Universul cel cuprinzător, ci construite tot de către noi, în lumea noastră sublunară și socială, o lume foarte ciudată pentru orice altă specie de pe-aici.
Politica e treabă de crezământ și pasiune, de angajament pentru o serie de credințe și atitudini. În sfârșit, la acest spectacol de îmblânzire publică se poate veni cu orice recuzită, cu orice butaforie. Mult mai apropiat fiind de religie decât de cunoașterea științifică, jocul ritualic al credințelor și opiniilor despre orice, emise oricând, de către oricine etc. e parte a politicii – cea mai ușor vizibilă și deschisă participării – și nu are nici un rost să-i dăm lecții de logică și bună purtare argumentativă. Membrii cetății, care astăzi suntem mai mulți ca niciodată „pentru că internet”, nu sunt nici paznici ai adevărului, nici maeștrii ai silogismului sau cavaleri ai deducției, nici sceptici cu metodă sau stahanoviști ai raționamentului. Nu în capacitățile noastre cognitive individuale stă forța democrației și utilitatea sa, ci în mecanismele de agregare a preferințelor tuturor ca egali în limitele drepturilor. Iar și aceste mecanisme merită investigate cu ajutorul Inteligenței Artificiale, nu doar știrile false care scapă în și din butoiul lui Zuckerberg. La fel cum ar trebui să ne întrebăm câtă relevanță mai are vocea fiecăruia într-o lume în care legile rețelei ne pulverizează în noduri infinitezimale, iar cele ale capitalismului informațional ne pun la treabă să producem mai multe date și mai multe șanse de câștig pentru companiile mileniului.
Democrația și filosofia nu reușesc a sta împreună pentru că fiecare se ocupă cu altceva. Drumul în căutarea sau stabilirea adevărului (care poate fi străbătut formalizat, nu doar spre bucuria logicienilor) nu este același cu drumul reprezentării și autorizării politice prin care împuternicim. Validitatea convingerilor politice, părerilor și preferințelor nu este dată de vreo validare filosofică sau a oricăror altor experți ai adevărului. Desigur, problema noastră astăzi nu este a adevărului vreunei doctrine sau ideologii, ci e dată de faptul că se colportează prea multe minciuni pe care aproape toți oamenii nu le mai pot separa de opiniile întemeiate și adevărate. Dar este cu adevărat o problemă? Nu. Oricare opinii și credințe îți traversează oceanul cerebral și orice convingere te-ar mâna în luptă (e.g. Klaus Iohannis e un android programat de Alan Turing cu piesele care i-au mai rămas de la o Enigma folosită de George Soros în lupta sa cu Lorin Fortuna), ele sunt binevenite. Chiar și cele care în mod evident sunt false. Nu detectorul de minciuni le scoate din joc, ci regulile sau mecanismele democrației pluraliste care tot timpul se cer experimentate și adaptate.
Că adevărul nu trebuie să fie o preocupare pentru democrații și jocul lor politic ne-o indică și rara sa menționare în Constituțiile statelor lumii. Apare în doar treizeci dintre acestea, și adesea este legat de actul justiției, singurul care are trebuie să-și facă un scop din aflarea sa. Foarte rar vedem menționarea adevărului în raport cu opinia sau cu informația. Într-un anume sens, Constituțiile sunt agnostice față de teza informației, conform căreia informația trebuie să fie cu necesitate adevărată; cu anumite excepții, cum ar fi cea a Boliviei, la articolul 107, sau în relația dintre responsabilitatea expresiei și adevărul ei la articolul 100 din Constituția Norvegiei. Căutarea adevărului științific este menționată și garantată pentru universități și cercetători, în câteva dintre aceste documente. La fel, oamenii politici au obligația de a spune adevărul (dar numai atunci când sunt în funcție). În schimb, în acele Constituții în care menționarea adevărului trimite la întemeierea sau scopul politicii și guvernării, lucrurile iau o altă turnură. Pentru că „suveranitatea adevărului și dreptatea Coranului” sunt credința care ține împreună poporul în Republica Islamică Iran, iar doar prin „îndrumarea marxism-leninismului și gândirii lui Mao Zedong, și prin apărarea adevărului, corectarea erorilor și depășirea dificultăților” China înflorește.
Toată această încercare de a dezlega adevărul de informație și (pe aceasta) de democrație nu are rostul de a anestezia. Răul, radical sau banal, este pretutindeni în istorie, acolo unde violența este categorie fundamentală. Politica zilelor noastre (locală, națională, globală) rămâne un mod încă primitiv de a camufla violența. Aceasta răbufnește cu fiecare postare online în care am vrea să moară celălalt în locul crezămintelor noastre, cu fiecare nou bufon terorist discursiv carismatic, indiferent de naționalitate, cu fiecare nou lider de opinie și clarvăzător memetic, cu fiecare grozăvie pe care ecranul o aduce mai aproape de inima noastră. Violența față de străinul sau aproapele încă diferit, violența maselor încinse de interesele unor elite adesea, dar nu exclusiv, religioase, care se înscăunează în adevăr și-l monopolizează, fiorul popoarelor care vor colectiv să repare neputința individuală și violența structurală a unei economii cu cicluri de distrugere și creație rapide sunt aici să rămână. Violența inegalității și a dominației, violența omului asupra naturii, violența domestică și violența sălbatică nu pot fi încă ținute sub controlul democrației și jocului de opinii mai mult sau mai puțin fanteziste. Că am trăit anul post-adevărului nu e absolut nimic nou, o facem de la începuturi. Dacă îl vom trăi vreodată pe cel al post-violenței va fi cu adevărat interesant.
Pe parcursul textului am reluat idei (fără a cita) pe care le regăsim la John Searle, Richard Rorty, Michael Walzer, Paul Ricoeur, Max Weber și John Stuart Mill. Se pot analiza fragmentele din Constituții privitoare la menționarea adevărului aici.
