La mijlocul lui octombrie, împreună cu Ana Bulgăr şi Anca Dumitrescu, am lansat propria editură. La două zile după evenimentul de lansare, am plecat spre primul târg de la Frankfurt ca Black Button Books.
Târgul de carte de la Frankfurt, parc de distracții pentru unii dintre editori, agenți literari, librari și scouteri și tranșee de luptă pentru alții poate avea proporții inimaginabile pentru orice nou editor: 7.100 de expozanți din peste 100 de țări în 2016.
Toţi aceşti oameni vin la Frankfurt să vândă drepturile pentru cărţile autorilor pe care îi reprezintă şi / sau să cumpere drepturile pentru cărţile pe care le vor traduse pe teritoriile lor. Unii urmăresc obiectul, designul de carte, interior, exterior, hârtie, tehnici de tipărire. Alţii vin să îi cunoască personal sau să îi revadă pe cei cu care colaborează frecvent. Toată lumea are un scop clar.
Ieși de la metrou la Messe și un minibus te duce la pavilionul șase, cel cu agențiile literare și marile grupuri editoriale. În prima zi de târg, la 10.30 AM, oamenii deja se aşază pe mochetă, pe la colțuri, să își tragă sufletul. Ai nevoie de două cafele să te orientezi ca nou-venit sau de instrucțiunile unui alt editor care aude amuzat că ești la primul Frankfurt. Nevoia de cofeină și indicații e de înțeles.
Scriu asta cu laptopul în brațe și picioarele sprijinite pe măsuța de cafea, încă ușor umflate după ce am țopăit ca niște călușari din hală în hală: Asia, apoi cafea, secțiunea de artă & design, scări rulante, anticariatele lângă care am oftat cu nasul lipt de vitrine (nu ca editor, ci ca cititor), apoi cafea și Wurst, știință și educație, apă și cafea, secțiunea germană, previzibil urmată de încă un Wurst și fresh de portocale. La Frankfurt ai nevoie de cei mai comozi pantofi, un sfat inestimabil pe care l-am primit înainte de plecare.
La Frankfurt e imposibil să te simți ca cel mai fraier din curtea şcolii, oricât de mic ai fi, oricât de nou ai fi. Pentru că lucrăm cu toții într-una dintre puținele industrii în care, de cele mai multe ori, ne consumăm produsul mai mult decât o face publicul nostru. Pentru că ne culcăm cu o carte în brațe și ne trezim cu gândul la următoarea. Pentru că atunci când alegem ceva pentru cititor, arareori este ceva în care nu credem, sau cel puțin așa ne propunem. Mă îndoiesc sincer că doar noi, la Black Button Books, avem regula asta. Pentru că nu există alegere greșită. Mereu va exista un public pentru alegerea respectivă. Desigur, sunt alegeri mai mult sau mai puțin profitabile, dar primul consumator ești tu, editorul, și e la fel de important să știi să citești mai bine ca majoritatea și să îți filtrezi dependențele literare totodată. Poate sună arogant, dar e adevărat, e responsabilitatea ta.
Și atunci e imposibil să te simți ca cel mai mic din curtea școlii. Printre highlight-urile de anul acesta, noi nu am descoperit nimic care să ne ridice sprânceana cu entuziasm. Swan Song de Kelleigh Greenberg-Jephcott a fost printre titlurile extrem de des menţionate, la fel și Memoriile lui Elton John, sau Heather, the Totality primul roman al lui Matthew Weiner, creatorul Mad Men. Nimeni nu ne-a propus aceste titluri. Profilul nostru mai puţin comercial spune clar de ce. Te vezi cu unele dintre cele mai mari agenții literare din lume care știu mereu cine ești și ce cauți, atâta vreme cât știi exact și tu. Care îți spun că au citit singurul articol în limba engleză pe care l-ai scris vreodată despre editura ta. Te vezi cu oamenii cu care te-ai mai văzut la Londra și își amintesc că ați fost la același festival să o ascultați pe PJ Harvey.
Te întâlnești cu agenți regionali din mari grupuri editoriale europene, care anul ăsta nu au primit nici măcar o masă pentru a-și duce întâlnirile și cară o sacoșă enormă cu tone de hârtii, caiete și notițe pentru fiecare editor cu care trebuie să se vadă, pentru fiecare titlu pe care trebuie să îl prezinte cu coatele sprijinite de tejgheaua cantinei de la etajul trei al halei șase. Te întâlnești cu editori asiatici care nu îți vând nimic, care nu te așteptau la ei în stand, dar care îți povestesc de ce fac ceea ce fac, de ce publică ceea ce publică și ce înseamnă pentru cititorul lor, uneori atât de diferit de cititorul de lângă tine.
Vizual, pavilionul dedicat Asiei e din alt film cu totul, e un mix de minimalism monocrom și culoare neon, ai standuri dedicate unui singur titlu, alături de reprezentații live de gătit supă, alături de carte ilustrată pentru copiii în care e de-a dreptul imposibil să-ți odihnești privirea. Pavilionul german este la polul opus, un fel de navă-mamă, îți dă o senzație de pragmatism palpabil: înainte de orice vezi cartea, ca obiect fizic, pe spații vaste, ordonate simetric. Dar dispunerea produsului lor nu schimbă drastic discursul. Te întâlnești cu agenți care descriu prin cărțile lor aceeași lume pe care o vor expusă și vie şi la târg şi când ies la bere și pe care o vrei și tu la fel de onestă în țara ta.
Sunt tot felul de oameni pe culoarele pavilioanelor: sobri, în blugi, cu pălării, cu turbane, cu dresuri multicolore, bărbați, femei și mulți, mulți ochelariști. La finalul zilei se adună la Steigenberger Frankfurter Hof la diverse evenimente unde, personal, în alte circumstanțe nu aș fi intrat neinvitată sub nicio formă. Un lobby amplu cu mobilier clasic pastel și candelabre enorme se deschide după o terasă în semicerc din fața clădirii luxoase, dar înăuntru oamenii vorbesc tot despre cărți. La fel cum vorbesc pe trotuar, în hale, în fața halelor, în stația de metrou sau la O'Reilly's, singurul loc descoperit de noi care-ți permite să fumezi în interior, și asta pentru editori pare să nu fie un lucru mărunt. Eu empatizez puternic. Și, de fapt, aici se întâmplă magia, relaxat, cu sacourile pe spătarele scaunelor, în așteptarea unei porții de fish and chips. Aici sunt celelalte întâlniri, doar să convingi editorii, agenții și scouterii să se vadă cu tine la bere. Aici, unde sunt goi, fără cataloage, fără prezentări, fără agendă, aici povestesc despre cărțile în care cred ei, cititorii maniaci care nu mai țin cont de teritoriu. Acelea sunt cărțile pe care le vrei, acelea sunt cărțile pe care tu, editorul, cititorul maniac din România le integrează în planul editorial mental și abia apoi le reglează pe hârtie. Acolo, oamenii povestesc despre prieteni și ieșiri și cărțile altor editori și autorii altor agenți. Acolo vezi dacă alegerea lor e și alegerea ta. Sau poate pur și simplu cei mici, ca mine, ca Black Button și ca atâția alții nu știu sau poate nu vor să trateze un business altfel decât uman.
Pentru mine, primul Frankfurt nu a fost despre câte titluri am luat acasă, despre câte mâini am strâns sau despre cât de mult am apreciat profesionalismul în orice formă a sa, ci despre câte am înțeles în legătură cu direcția în care se mișcă planeta silabă cu silabă. Despre lucrurile care ne interesează, care contează, care fac scriitori să scrie și editorii să editeze, traducătorii să traducă şi cititorii să citească, despre libertatea dintre paragrafe care nu permite o voce predefinită, care nu se editează ideatic, ci doar stilistic, despre perspectivele care merg sub zeci de coperte și zeci de adaptări lingvistice, dincolo de ce se împinge pe primele pagini ale cataloagelor, pe postere, pe rafturi dedicate, mai aproape de locul în care ne dorim să mergem cu mintea și, eventual, pe cele două picioare umflate după târgul de carte de la Frankfurt.
FOTO main: Alexander Heimann
