Nimic nu te pregătește pentru formidabilul început al acestui album: nici faptul că aveai habar de muzica nepământeană de pe albumele Antony and The Johnsons, nici momentul în care Antony Hegarty îl face pe Lou Reed să plângă în public (versiunea definitivă a cântecului Candy Says este cea surprinsă de regizorul Julian Schnabel în uluitorul Lou Reed’s Berlin), nici știrea că Hegarty, devenit Anohni, este prima persoană asumat transsexuală nominalizată la un Oscar.
Hopelesness pornește cu patru piese amuțitoare care aproape că inventează un gen muzical – protest electronica – și care ar putea fi urmate de o pauză de o jumătate de oră fără ca forța lor să slăbească: faptul că urmează 26 de minute la fel de intense îți taie respirația. Drone Bomb Me, 4 Degrees, Watch Me și Execution sunt coproduse de doi dintre cei mai radicali muzicieni de avangardă ai momentului, Ross Birchard (mai cunoscut drept Hudson Mohawke) și Daniel Lopatin (Oneohtrix Point Never). Percuția lor e menită să-ți zgârie timpanele, sintetizatoarele caută să-ți vâre spaima în suflet, iar bleep-urile și glitch-urile au mai multe în comun cu Schoenberg și cu Alban Berg decât cu hedonismul pastilat (și tot degeaba) à la Skrillex.
Așa și trebuie să fie, căci ceea ce reușește Anohni cu aceste piese e să facă muzică de dans despre copii uciși de dronele americane, despre încălzirea globală, programul NSA de supraveghere globală a telecomunicațiilor și a traficului Internet și despre condamnații la moarte din Statele Unite (singura țară occidentală cu acest obicei, apropo). Pe hârtie sună ca dracu’, dar trucul dă rezultate pentru că structura acestor cântece e extrem de înșelătoare – o temă centrală (vreo câteva acorduri măiastru întoarse pe toate părțile) peste care se suprapune contratenorul acela unic, o voce despre care nu știi dacă aparține unui suedez de 110 kilograme sau unei femei de culoare din Alabama. Și uite-așa rămâi perplex: ți s-au servit de fapt patru mostre de folk futurist, produs cu toate mijloacele prezentului, dar la fel de radical și de surprinzător ca Like a Rolling Stone sau A Hard Rain’s A-Gonna Fall.
Hopelesness împrumută din folkul clasic și formula narativă – povestitorul asumă, cu efect devastator, rolul victimei („So drone bomb me/After all, I’m partly to blame/Blow me from the mountains/And into the sea” – Drone Bomb Me) sau pe cel al individului care nu vede dincolo de propriul interes nici în toiul Apocalipsei („I wanna hear the dogs crying for water/I wanna see the fish go belly-up in the sea/All those lemurs and all those tiny creatures/I wanna see them burn” – 4 Degrees). Formula aceasta atinge un frisonant apogeu în Watch Me - deasupra unor clape optzeciste, acomodante, Anohni se adresează unui „tătuc” omniprezent coborât din distopiile lui Orwell și ale lui Huxley: „Daddy!, Daddy!/I know you love me/’Cause you’re always watching me/ Protecting me from evil/Protecting me from terrorism/Protecting me from child molesters/Protecting me from evil”. Te gândești cu spaimă că un fenomen atât de îngrijorător n-ar trebui să sune atât de bine, dar cântecul e, ptiu!, de-a dreptul seducător. Cam tot așa procedează și Execution, care identifică „visul american” într-o practică pe care Statele Unite o împărtășesc, între altele, cu Arabia Saudită, Coreea de Nord, China și Nigeria („The N-n-nigerians”, lungește Anohni, în mod insidios, cuvântul).
Obama, apoi, e un cântec lipsit de orice menajamente la adresa unui președinte în seama căruia s-au pus, poate, mai multe speranțe decât putea omul să ducă. E și momentul care marchează o subtilă, dar persistentă schimbare de ton: resemnarea din Violent Men sau din Crisis ia locul confruntării directe din prima parte. Din nou, totul sună cristalin și eteric. Dar chiar și-așa, auzim tot urletul de groază și de revoltă al unei persoane care, prin simpla-i existență, contrazice normele societății în care trăiește.
Într-un interviu pentru Pitchfork, Anohni explica de ce are o relație complicată cu acea țară și de ce, totuși, îi rămâne îndatorată. Laolaltă cu acest dificil, aspru și sublim album, vorbele sale sună profetic: „Sunt un imigrant, un american standard. Dar ceva tulburător a prins rădăcini aici și acel ceva se răspândește în restul lumii”. Hopelesness e sunetul panicii care te cuprinde, la mii de kilometri de America, atunci când te uiți peste buletinul de vot și cînd constați sec „After all, I’m partly to blame”.
Anohni, Hopelesness, Secretely Canadian, 2016
