Mother! înfățișează un cuplu primordial, format dintr-o tânără serafică și un scriitor duplicitar care-și duce zilele într-o casă gigantică, un domeniu fără vecini, la marginea lumii. Din afară pare cel puțin un Xanadu din Citizen Kane (r. Orson Welles, 1941), în care, la fel ca în Citizen Kane, cei doi stau singuri și fără copilași. Deși a fost etichetat ca horror/thriller psihologic, găsesc orice fel de etichetă aplicată filmului destul de reductivă.

Filmele anterioare recente ale lui Darren Aronofsky au fost destul de neconvingătoare. Black Swan (2010) era un horror/thriller psihologic făcut pe rețetă clasică, la fel și grandiosul eșec biblic Noah (2014). Toate puteau fi ușor de descris, ușor de analizat, fără a apela neapărat la interpretări alegorice (poate nu și The Fountain, 2006, în care Aronofsky încearcă un hibrid SF/fantasy extrem de bombastic). Mother! transformă aproape orice frază care încearcă să vorbească despre film într-o grandilocvență ridicolă despre sensul umanității, gnosticism și mama natură. Până și Darren Aronofsky a simțit nevoia să își explice la infinit demersul cathartic în interviurile despre Mother!.

Personajele n-au un nume, un trecut sau vreo traiectorie psihologică, ci sunt simple schelete pe care se proiectează alegorii. Fie că vorbim despre o cheie de interpretare biblică (poate cea mai răspândită printre criticii de film), ecologică sau chiar feministă, acești oameni nu sunt gândiți ca fiind oameni în carne și oase, ci ca niște suporturi pe ale căror chipuri ar trebui să se reflecte toată umanitatea.

Patriarhul familiei (Javier Bardem) e un poet fără inspirație care începe să zgâlțâie mama natură (Jennifer Lawrence) după ce îi aduce în împărăția sa paradisiacă primii oameni (Ed Harris și Michelle Pfeiffer, impecabili). De-aici, zicala aia three’s a crowd niciodată n-a fost mai bine reprezentată: în acest cămin destul de nefinisat (o chiuvetă încă nefuncțională, pereții nezugrăviți) încep să apară din ce în ce mai mulți oameni care pretind câte ceva atât de la cuplu, cât și de la casă. Într-un fel, e ca un film de Luis Buñuel inversat, în care oamenii nu mai părăsesc încăperea, dar nu pentru că vreun element supranatural/inexplicabil i-ar ține acolo, ci pentru că, așa cum se spune și-n film, n-au unde altundeva să se ducă.

Toată această nebunie absurdă (care capătă accente gore pe parcurs, nu e ușor de privit) se reflectă exclusiv prin experiența subiectivă a personajului feminin, printr-o imagine hand-held (gros-plan-uri, cadre subiective, cadre peste umărul ei, camera e aproape integral lipită de chipul și trupul lui Jennifer Lawrence), transformând orice eveniment (de la o farfurie spartă la o bubuitură în perete) într-o experiență de imagine și de sunet foarte viscerală. Coloana sonoră pare să redea sunetul așa cum îl percepe personajul feminin, uneori asurzitor, alteori înfundat.

La fel este perceput și timpul. E foarte greu de stabilit cât trece de la o elipsă la alta, ori câteva ore, ori câteva luni; alteori, într-o singură secvență sunt condensați câțiva ani din istoria umanității (într-o formă teatrală, în care spațiul e divizat scenografic în mai multe scenete care alegorizează câte un episod istoric, ca un tablou de Pieter Bruegel cel Bătrân). Această estetică a filmului, precum și un joc actoricesc foarte solicitant (Jennifer Lawrence și-a rupt o coastă în timpul filmării unei secvențe sau a plecat să se uite la surorile Kardashian ca să mai iasă puțin din atmosfera draconică de la filmări) îl salvează de la un posibil rateu pe care excesul de alegorie l-ar fi adus în oricare alt film cu un scenariu atât de riscant. Și poate că pare reverențios, dar de fapt Mother! are umor absurd și auto-ironie în situații în care intervin și sentimente de panică și neputință.

Mother! a intrat în cinematografele din România din 20 octombrie.