fARAD e un festival tânăr de film documentar. Deși e de-abia la a treia ediție, a ajuns să conteze pe piața festivalurilor din România și să adune în jurul lui comunitatea de creativi din Arad. Anul ăsta vom fi și noi acolo, parteneri la laboratorul ținut de Dana Bunescu, monteurul unora dintre cele mai importante filme din Noul Val. Am întrebat-o pe regizoarea Mona Nicoară ce-i de văzut la fARAD și ce-aduce nou ediția 2016. Și de ce ați putea să vă luați liber joi, 6 octombrie, și să plecați într-o scurtă vacanță de documentare.
Cum arăta festivalul la prima ediție și cum arată acum?
Prima ediție a fost revoluționară. La propriu. Pentru că ne-am suprapus cu aniversarea a 25 de ani de la Revoluție, am adus filme ca Maidan, capodopera lui Sergei Loznitza proaspăt finalizată după protestele din Ucraina pentru Cannes în acel an, și Timișoara 1989, un film al regretatului Ovidiu Bose Paștină, făcut cu patosul acela al primilor ani post-revoluționari și prea puțin văzut la noi. Dar am adus și documentare făcute într-un registru mai comic sau hibrid: deliciosul Tzvetanka lui Youlian Tabakov sau caragialesca cronică a protestelor din 2012, București, unde ești? de Vlad Petri.
Am avut doar două zile la dispoziție, într-un oraș care nu mai avusese festival de film — totul era un experiment, un pariu pe care l-am câștigat datorită unei echipe bine puse la punct și unui public avid și inteligent.
Acum încercăm să creștem organic, așa că diferențele în trei ani nu sunt chiar așa de mari. Anul acesta ajuns la patru zile de proiecții și am adăugat o locație suplimentară pentru evenimentul de închidere. Avem filme venite din marile festivaluri în ultimul an, multe dintre ele în premieră națională, la care am adăugat proiecții speciale pentru copii și nevăzători și un laborator pentru tineri cineaști. Publicul din Arad deja cere un program făcut cu exigență, ceea ce dovedește că orașul era, de fapt, pregătit pentru așa ceva.
De ce un festival de documentare la Arad?
Aradul are, de fapt, o tradiție excepțională de film: cel mai vechi colectiv de filme experimentale din țară, kinema ikon, s-a născut și a rezistat în Arad încă de la începutul anilor ’70. Noua generație din kinema ikon organizează expoziții, instalații și evenimente aproape lunar, și un grup de tineri creativi locali numit CitiZenit organizează frecvent evenimente și proiecții de film în oraș. Tinerii de acolo au deja filme premiate la TIFF, sau Astra — și anul acesta suntem mândri să prezentăm unele dintre ele în festival.
Noi am venit pe acest fond cultural solid. Și când zic „noi” mă refer la Romanian Film Initiative / Asociația Film ETC. (Corina Șuteu, Mihai Chirilov și Oana Radu), care a fondat fARAD-ul în 2014, cu sprijinul Centrului Municipal de Cultură, sub patronajul Primăriei din Arad, și în parteneriat cu 111 Film, care se ocupă de partea de producție. Colegii de la Romanian Film Initiative, cu care colaborasem deja în cadrul Making Waves, festivalul de film românesc din New York, mi-au propus să preiau direcția artistică a fARAD-ului — e o onoare și, de fapt, un deliciu să pot ajuta la o construcție culturală ca asta de la bun început.
Avem deja cîteva festivaluri puternice de documentar în România. Ce aduce în plus fARAD-ul?
Sunt festivaluri de documentar excelente în România (de exemplu, Astra, unde am avut onoarea să fiu în juriu, sau One World, unde lucrez în continuare ca selecționer) și care sunt construite în jurul unei tematici (cum ar fi drepturile omului pentru One World, documentarul etnografic pentru Astra). Noi facem ceva complementar.
Când am dezvoltat conceptul fARAD-ului, am vrut să facem ceva ce ni se părea că lipsește din România și din regiune: un festival dedicat diversității formelor cinematografice ale documentarului, un festival care să exploreze relația dintre așteptările documentarului clasic, pe de o parte, și forme de expresie hibride și experimentale, pe de altă parte. Până acum, joaca noastră a fost să alegem o idee (revoluția în primul an, portrait/landscape în anul al doilea) și să adunăm documentare care abordează acea idee în formule cinematografice cât mai diverse.
Care e tema de anul ăsta?
Anul acesta tema care ni s-a arătat din filmele pe care le-am văzut eu și Mihai Chirilov, președintele festivalului, a fost prezenTrecut, eterna problemă a cinemaului care sculptează, negociază continuu în timp între captura unor clipe trecătoare și întoarcerea lor pe ecran ca reprezentări doar aparent vii ale unei realități de mult pierdute. În fond, primul film proiectat de frații Lumière a fost un documentar despre un eveniment deja petrecut — intrarea unui tren în gara din La Ciotat — pe care legenda spune că publicul din Paris l-a perceput ca pe o acțiune din prezent și a fugit din calea trenului proiectat.
Am încercat să adunăm filme care se luptă cu trecutul și prezentul fiecare în felul lui: prin materiale de arhivă tratate cu reverență formală sau cu totală, delicioasă și poetică lipsă de respect; prin animație reconstructivă; prin restituiri din trecut cu bătaie lungă în prezent și revelarea unui prezent care aduce mult prea mult cu trecutul nostru.
Există la noi un public solid de documentare? Îmi amintesc cum, în urmă cu un an, am mers la cinema, la Guzmán, iar casierul de la mall mi-a zis „Dar știți că e un documentar, nu?”
Există, există. Singurul motiv pentru care tot apare întrebarea asta este situația încă tristă a distribuției de film în România — care e și mai crudă pentru documentar. Casierul acela de acolo vine, de la faptul că e o mare surpriză și o mare raritate să vezi un documentar în puținele săli de cinema care mai există în România. Dar dacă mergi să vezi documentare la TIFF, la Astra, la One World sau la fARAD, găsești săli pline, și încă pline cu cunoscători. Este însă un păcat enorm, pe care sper ca acum autoritățile să și-l ispășească printr-o reformă a sistemului în care funcționează filmul în România, că acest public e forțat să-și facă veacul online, printre site-urile de piraterie, și nu la cinema, unde pentru câțiva euro îți poți aduce prietenii și poți vedea lumea pe ecran mare, în întuneric, cu alți necunoscuți. Evident că preferi să vezi documentare filmate miraculos, cum sunt cele ale lui Guzmán, la cinema și nu laptop sau, doamne ferește, pe telefon.
Ați reușit să apropiați comunitatea locală (și de artiști, și de spectatori) de festival?
În primul an, am avut un moment miraculos: o eroare de proiecție a făcut ca primele minute din evenimentul dedicat grupului local de avangardă kinema ikon să nu aibă sunet. Sala plină ochi, nici musca nu se auzea. Doar imagini din filme experimentale alb-negru din anii ’70, urmărite de toți în tăcere reverențioasă. Pentru mine, acel accident a fost momentul în care am realizat că avem public, că e o lume acolo dispusă să vină cu noi an de an în această aventură. Și încă din primul an am avut oameni care au venit fără greș la fiecare proiecție. E lucru mare pentru un festival încă destul de mic.
Apoi, există deja un soi de bulă socială locală în jurul festivalului, în care se adună nu doar lumea de film, dar și tineri scriitori, designeri, bloggeri etc. Ne ajută și faptul că lucrăm cu mulți creativi din Arad — și că ne place să bem seara după proiecții împreună.
Finalmente, tinerii cinești din Arad ne-au abordat încă din primul an să vedem cum putem colabora. E un grup foarte viu, talentat, productiv și cald, care a început să facă binemeritate presuni asupra festivalului. Ca urmare a cererilor lor, anul acesta organizăm un laborator creativ la fARAD, iar câteva din scurtmetrajele făcute de ei vor fi arătate în cadrul proiecțiilor majore din festival.
Ce e laboratorul fARAD și cui îi folosește?
Încercăm să pornim în România ceva ce m-a ajutat pe mine și pe atâția alți documentariști enorm: laboratorul creativ. Multă lume știe despre atelierele de dezvoltare și pregătire pentru pitching — care însă sunt prea adesori dedicate finanțelor și plasamentului pe piață, având în vedere că banii de documentar de cele mai multe ori vin de la televiziuni. Dar la Sundance și la Independent Filmmaker Project în SUA am apucat să văd și un alt fel de a lucra, care m-a eliberat mult: concentrarea exclusivă pe partea creativă a documentarului, împreună cu alți colegi din domeniu, și regizori și monteuri mai experimentați. Avem atâtea presiuni asupra proiectelor noastre — și e nevoie ca, din când în când, să ni se ofere un spațiu primitor, o comunitate de oameni care toți au trecut, unii de mai multe ori, prin aceleași chinuri ale facerii, și care ne ajută să ne recalibrăm perspectiva și să facem cele mai bune filme pe care le putem face. Că, pâna la urma urmelor, degeaba e un film bine finanțat dacă nu-i bun.
Le sugestia colegilor mai tineri care lucrează în documentar în Arad, anul acesta o aducem pe Dana Bunescu, zeița montajului și a montajului de sunet din România, să lucreze îndeaproape cu un grup de patru proiecte, doar pe sunet, în fiecare dimineață a festivalului. Iar după-amiezile reunim toți regizorii și oamenii de film care sunt la fARAD să ne uităm în fiecare zi îndeaproape la câte un proiect și să dăm feedback. Proiectele selectate și participanții de anul acesta sunt Fereastra lui Mircea Eliade (Andrei Răuțu & Flavia Barabas), Folk! (Gabriela Forfotă și Carmen Tofeni), La Belle Epoque (Daria Nistor și Marius Mihalcea) și Portret de familie cu bunică (Andra Tarara și Maria Salomia).
Spune-ne cîteva hot picks din program, te rog.
Avem cinci premiere naționale, printre care câștigătorul Ursului de Aur la Berlin, Fuocoammare, și câștigătorul Premiului Juriului pentru Montaj al Sundance, Nuts!, plus alte documentare venite din marile festivaluri: The Look of Silence (Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția; nominalizat la Oscar anul acesta), Cameraperson (prezentat și el în premieră națională după un debut marcant la Sundance), și Every Face Has a Name (selectat la Göteborg și semnat de Magnus Gertten, invitat special la această ediție fARAD). În plus, filmul de deschidere este controversatul Under the Sun (Premiul pentru cel mai bun documentar central și est european la Festivalul de la Jihlava), un film tulburător despre manipularea prezentului, dar și despre propriul nostru trecut comunist, construit din filmări clandestine în Coreea de Nord și materiale primare cenzurate de regim. Iar filmul de închidere, The Show of Shows, un documentar captivant și tulburător despre un secol de vodeviluri, spectacole de circ, bâlciuri și carnavaluri, realizat exclusiv din materiale de arhivă rare, montate pe muzica special compusă de trupa islandeză Sigur Rós, va fi proiectat în spațiul foarte viu și cool al CitiZenit de la Fabrica TEBA.
Și 3 documentare preferate din toate timpurile.
Dacă e să aleg numai trei, primul ar fi documentarul făcut în 1929 de Dziga Vertov, Omul cu camera de filmat. Apoi, ar mai fi Omul cu camera de filmat. Și Omul cu camera de filmat. Zău că nu glumesc. Cam tot ce facem noi acum vine direct de acolo. Dacă aș avea 100 de ales, poate mi-ar fi mai greu, că am gusturi diverse și lacome.
De ce ar trebui cineva să-și ia două zile libere și să vină la fARAD?
Întâi și întâi, pentru filme. Multe dintre ele sunt filme care nu au fost văzute până acum în România — și, la cum arată distribuția pentru documentare, teamă mi-e că fARAD-ul va rămâne o ocazie unică. Apoi, dacă mi se permite un dram de șovinism local, pentru oraș: Aradul este nu doar un loc cu o arhitectură superbă, dar și cu o viață culturală zdravănă și extrem de interesantă, inclusiv în zonele alternative și de avangardă. Și, finalmente, dar nu în ultimul rând, pentru atmosfera foarte specială și intimă din timpul festivalului.
fARAD este organizat de Romanian Film Initiative/Asociația Film ETC., 111 Film, sub patronajul Primăriei Municipiului Arad, prin Centrul Municipal de Cultură Arad.
