Omul care l-a sfidat pe Dumnezeul creaționiștilor cu teoria sa despre evoluția speciilor a fost și el un copil ca toți alții. Nu se omora cu școala - învăța mult mai încet decât sora lui mai mică, așa că sora mai mare se străduia să-l facă mai silitor -, iar asta a continuat și de-a lungul studiilor universitare rigide de la Edinburgh și Cambridge, când îi plăcea mai mult să tragă cu pușca după păsări decât să învețe. A avut însă de mic o pasiune specială pentru științele naturale, care s-a dezvoltat până-ntr-atât încât a schimbat complet perspectiva oamenilor asupra vieții. Cel puțin a celor care n-au mai vrut să se agațe de ideea că viața de pe Pământ a fost creată de Dumnezeu exact așa cum scrie în Biblie.
Dacă Darwin ar fi ajuns preot - și-a fost la un pas de asta în perioada în care nu-și găsea o direcție în viață, iar forma capului său îl făcea mai mult decât eligibil pentru preoție -, poate am fi crezut cu toții acum că dinozaurii mergeau la școală împreună cu copiii strămoșilor noștri (cum își imaginează comedian-ul Dylan Moran că le povestesc adepții creaționismului celor mici) și că ne tragem din oamenii biblici cu piele fină din pictura lui Rubens, nu din niște animale păroase. Niciun alt biolog n-a adus modificări mai mari și mai drastice asupra viziunii despre lume și niciun alt om n-a influențat mai mult gândirea modernă decât Darwin. Descoperirile lui Darwin scindează și azi omenirea, unii încă se străduiesc să ignore ghimpele pe care l-a înfipt între coastele designului inteligent.
La Humanitas a apărut recent Autobiografia lui Charles Darwin, însoțită de fragmente din prețiosul său jurnal din expediția cu vasul Beagle în insulele vulcanice ale Americii de Sud - călătorie care l-a ghidat spre cele mai importante descoperiri din carieră. Darwin a început să-și scrie biografia la 67 de ani, la propunerea unui editor german. S-a gândit „că o asemenea încercare m-ar distra şi i-ar putea interesa pe copiii şi nepoţii mei”. Prima variantă avea 121 de pagini și-a fost redactată între mai și august 1876 - scria câte o oră la ea, în majoritatea după-amiezelor. În ultimii șase ani de viață, a adus 67 de pagini de completări, pe măsură ce-și mai amintea lucruri.
Autobiografia, scrisă pe alocuri naiv și cu umor, ca din perspectiva unui copil, arată cum au apărut preocupările care l-au consacrat pe Darwin, cum și-a schimbat viziunea asupra credinței și-a lumii (teoriile sale nu exclud existența divinității), cum îl vedea pe tatăl său (un reputat medic care i-a lăsat o avere considerabilă) și pe alții care l-au influențat, iar jurnalul său de călătorie arată cum erau geologia, fauna și oamenii din insulele exotice unde-a călătorit.
Am selectat câteva fragmente-teaser din autobiografie și din expediția Beagle, iar ilustratoarea Livia Coloji și le-a imaginat cu ochii ei.
***
„La vremea la care am început să merg la această școală, înclinația mea pentru științele naturale și mai ales pentru colecționat era deja bine dezvoltată. Mă străduiam să aflu numele plantelor și colecționam tot soiul de lucruri - scoici, sigilii, francaturi, monede și roci. Pasiunea pentru colecționat, care face din om un naturalist sistematic, un cunoscător de artă sau un avar, era foarte puternică în cazul meu și era fără îndoială înnăscută (...)”
„Cam în această perioadă sau, sper eu, la o vârstă ceva mai mică, furam uneori fructe doar ca să le mănânc, una dintre metodele mele fiind de-a dreptul ingenioasă. Grădina stătea seara încuiată şi era înconjurată de un zid înalt, pe care însă mă căţăram uşor cu ajutorul pomilor din apropiere. După aceea înfigeam un băţ în gaura de scurgere a unui ghiveci de flori destul de mare şi, trăgându-l în sus, desprindeam de pe crengi piersici şi prune care cădeau în ghiveci, obţinându-mi astfel prada.”
„Îmi amintesc că la începutul vieții mele de şcolar trebuia de multe ori să alerg foarte repede ca să ajung la timp şi că, fiind un bun alergător, în general izbuteam asta; dar când eram în dubiu, mă rugam la Dumnezeu să mă ajute şi îmi aduc bine aminte că puneam succesul pe seama rugăciunilor, şi nu a picioarelor mele iuţi, minunându-mă cât de des primeam ajutorul Celui de Sus.”
„(...) la zece ani (1819), în timpul unui sejur de trei săptămâni la Plas Edwards, pe coasta Ţării Galilor, am fost foarte interesat şi surprins să văd o insectă mare, cu negru şi roşu, din ordinul hemipterelor, multe molii (Zygaena) şi o cicindelă, toate acestea negăsindu-se în Shropshire. Aproape că am luat hotărârea să colecţionez orice insectă pe care o găseam moartă, căci, după ce m-am consultat cu sora mea, am ajuns la concluzia că e greşit să omori insecte doar pentru a alcătui o colecţie. După ce am citit Selborne a lui White, am urmărit cu mare plăcere obiceiurile păsărilor şi chiar am luat notiţe pe acest subiect. În simplitatea mea, îmi amintesc că mă întrebam de ce nu aleg toţi gentlemenii să se facă ornitologi.”
„Cu puţin timp înainte să-mi închei viaţa de şcolar fratele meu a început să se îndeletnicească mult cu chimia şi şi-a construit un laborator frumuşel, cu toate instrumentele necesare, în magazia de unelte din grădină, dându-mi voie să îl asist la majoritatea experimentelor. Prepara tot felul de gaze şi de compuşi, în vreme ce eu citeam cu atenţie diverse cărţi de chimie (...) Subiectul mă pasiona foarte tare şi deseori lucram amândoi până târziu în noapte. Aceasta a fost partea cea mai bună a educaţiei dobândite de mine în timpul şcolii, pentru că mi-a arătat în practică însemnătatea ştiinţei experimentale. La şcoală s-a aflat într-un fel sau altul că eu şi fratele meu ne îndeletniceam cu chimia şi, fiind vorba de un fapt nemaiauzit, mi s-a pus porecla „Gaz”. Iar odată am fost chiar mustrat public de directorul şcolii, dr. Butler, fiindcă îmi iroseam timpul cu astfel de activităţi inutile.”
„După doi ani petrecuţi la Edinburgh, tata a observat sau a aflat de la surorile mele că nu îmi surâdea ideea de a deveni medic, drept care mi-a propus să mă fac preot (...) I-am cerut să-mi lase un timp de reflecţie, căci puţinul pe care-l auzisem şi cumpănisem cu privire la acest subiect mă făcea să şovăi în a-mi declara credinţa deplină în dogmele Bisericii Anglicane, chiar dacă, altfel, îmi plăcea ideea de a fi preot de ţară. (...) cum pe vremea aceea nu aveam nici cea mai mică îndoială cu privire la adevărul strict şi literal al fiecărui cuvânt din Biblie, m-am convins în scurt timp că dogmele noastre trebuie acceptate aşa cum sunt. Nu am realizat nici un moment cât de ilogic e să spui că crezi în ceea ce nu poţi înţelege, în ceea ce este, de fapt, de neînţeles. (...) Când mă gândesc la ce atacuri violente am fost supus din partea drept-credincioşilor, mi se pare ridicol că am avut cândva intenţia să devin preot. (...) Dacă ar fi să dau crezare frenologilor, aveam cel puţin o calitate care mă recomanda pentru misiunea preoţească. Acum câţiva ani, secretarii unei societăţi germane de psihologie mi-au adresat o scrisoare, rugându-mă pe tonul cel mai serios să le trimit o fotografie de-a mea. După o vreme, am primit procesul-verbal al unei întruniri în care pare-se că forma capului meu fusese subiect de discuţie publică; cu acest prilej, unul dintre vorbitori afirmase că protuberanţa „reverenţei“ îmi era dezvoltată cât pentru zece preoţi.”
„(...) dintre toate ocupaţiile mele de la Cambridge, nici una nu m-a acaparat mai tare şi nu mi-a oferit mai multă plăcere decât colecţionarea coleopterelor (...) Voi da un exemplu al râvnei mele: într-o zi, îndepărtând o fâşie de pe scoarţa unui copac putred, am văzut doi gândaci rari şi am luat câte unul în fiecare mână; deodată am văzut un al treilea fel, necunoscut mie, şi, cum nu mă înduram să-l pierd, l-am băgat pe cel din mâna dreaptă în gură. Numai că gândacul a împroşcat un lichid usturător care mi-a ars limba, aşa încât am fost nevoit să-l scuip. Astfel, l-am pierdut nu numai pe acesta, ci şi pe cel de-al treilea. (...) Cred că n-a existat nicicând un poet care să simtă o mai mare bucurie văzându-şi prima poezie publicată decât am simţit eu când am citit, în Illustrations of British Insects de Stephens, cuvintele magice: „capturat de C. Darwin, Esq.” (...)”
Călătoria pe Beagle sau „călătoria în jurul lumii” - 1831-1836
„Am întâlnit pe insula Sfântul Paul doar două soiuri de păsări: tăntălăul şi nătângul. Prima dintre aceste păsări este o specie de gâscă de mare, iar cea de-a doua e o rândunică de mare. Ambele au o comportare blândă şi oarecum neghioabă şi sunt atât de puţin obişnuite cu vizitatorii, încât aş fi putut ucide oricâte cu ciocanul meu geologic.”
Bahia sau Sao Salvador: „Am petrecut o zi încântătoare. Dar chiar şi cuvântul „încântare” e prea palid ca să redea sentimentele unui naturalist care umblă pentru prima oară prin jungla braziliană. Gingăşia ierburilor, noutatea plantelor parazite, frumusețea florilor, verdele lucios al frunzișului și, în general, luxurianța vegetației m-au umplut de admirație. Un amestec paradoxal de zgomot și liniște domneşte în zonele mai întunecoase ale pădurii. Bâzâitul insectelor este atât de sonor, încât poate fi auzit chiar și de pe un vas ancorat la câteva sute de yarzi de țărm; şi totuși, cotloanele pădurii par să fie stăpânite de o liniște universală. Celui interesat de istoria naturală o astfel de zi îi aduce o plăcere pe care cu greu ar mai putea spera s-o simtă vreodată.”
Insula Wollaston: „(...) am întâlnit o canoe cu șase fuegieni. N-am văzut niciodată nişte creaturi mai josnice și mai nenorocite. După cum am spus, pe coasta de est, băștinașii au mantale făcute din piele de guanaco; pe coasta de vest, ei poartă piei de focă. Triburile din centru nu au, de regulă, decât o piele de vidră sau o bucată de piele oarecare de mărimea unei batiste, care abia le acoperă spatele până la șale. Bucata de piele e legată cu sfori de-a curmezișul pieptului, așa încât să poată fi trasă dintr-o parte în alta, în funcţie de direcţia din care bate vântul. Însă fuegienii din canoe erau complet goi. Chiar şi o femeie în toată firea era în pielea goală. Ploua torențial, iar apa, amestecată cu stropii ridicaţi de vâsle, îi şiroia pe trup. Într-un alt golf, nu prea departe, o femeie care alăpta un prunc a apărut într-o zi lângă vasul nostru și s-a oprit din pură curiozitate, în timp ce lapovița îi cădea și se topea pe sânii goi, ca și pe pielea pruncului despuiat! Aceste fiinţe nefericite aveau o înfăţişare pipernicită, fețele mânjite hidos cu vopsea albă, pielea murdară și unsuroasă, părul încâlcit, o voce stridentă și gesturi agitate.”
Golful San Carlos din Chiloe: „Pe 19, noaptea, vulcanul Osorno a erupt. La miezul nopții, santinela a observat ceva asemănător cu o stea mare; această stea a crescut din ce în ce, iar pe la orele trei eram martorii unui spectacol grandios. Cu ajutorul unei lunete, am văzut, în mijlocul unei vâlvătăi enorme, tot felul de obiecte negre care erau azvârlite în aer și cădeau apoi unul după altul, într-o succesiune constantă. Lumina era suficient de puternică încât să producă reflexii lungi și aprinse pe suprafața mării. Se pare că în aceste părți ale Anzilor craterele aruncă frecvent în atmosferă mari mase de materie topită. Mi s-a spus că în timpul erupţiilor vulcanului Corcovado sunt proiectate către cer mase enorme care apoi explodează în aer, desenând tot felul de forme fantastice, precum copaci; aceste mase trebuie să aibă dimensiuni uriaşe, căci ele pot fi zărite de pe înălțimile din preajma golfului San Carlos, care se află la nu mai puțin de nouăzeci și trei de mile depărtare de Corcovado.”
Despre țestoasele din Arhipelagul Galapagos: „Oamenii din partea locului le consideră complet surde; cert e că, dacă mergi imediat în urma lor, nu te aud. Mă amuza nespus să depăşesc un astfel de monstru care se deplasa alene, căci imediat ce mă vedea trecând pe lângă el, îşi retrăgea fulgerător capul și picioarele sub platoşă şi, slobozind un şuierat adânc, se prăbușea la pământ cu un zgomot surd, de parcă ar fi murit subit. Deseori mă urcam în spinarea ţestoasei, iar dacă îi băteam de câteva ori în partea dindărăt a carapacei, animalul se ridica și o lua din loc, cu mine deasupra; însă mi-era foarte greu să-mi păstrez echilibrul.”
„Voi încheia descrierea istoriei naturale a acestor insule spunând câteva cuvinte despre neînchipuita blândeţe a păsărilor. (...) Această trăsătură este comună tuturor speciilor care trăiesc pe uscat, anume sturzilor-zeflemitori, cintezelor, pitulicilor, muscarilor-tirani, porumbeilor și uliilor-șorecari mâncători de hoituri. Toate aceste păsări se apropie atât de mult, încât pot fi lesne omorâte cu o nuia; ba chiar pot fi prinse sub o şapcă sau o pălărie, cum am încercat și eu uneori. O pușcă este aproape inutilă în aceste condiții: o dată am dat jos de pe o creangă un șoim, îmboldindu-l cu gura ţevii. Într-o zi stăteam întins pe jos ţinând în mână un vas făcut din carapacea unei broaşte ţestoase, când deodată un sturz-zeflemitor venit în zbor s-a aşezat pe marginea vasului şi a început să bea din apa mea; nu s-a lăsat deranjat nici când m-am ridicat de la pământ. Am încercat deseori, și aproape că am reușit, să prind aceste păsări de picioare.”
„În cele din urmă, pe 19 august, am părăsit pentru totdeauna coastele Braziliei. Mulțumesc Domnului că nu voi mai fi nevoit să vizitez vreodată o țară care practică sclavia. Până în ziua de azi, de câte ori îmi ajunge la urechi un țipăt îndepărtat, îmi amintesc de sentimentele dureroase pe care le-am încercat în apropiere de Pernambuco, când, trecând pe lângă o casă, am auzit cele mai sfâşietoare gemete și n-am putut decât să conchid că erau ale unui sclav supus la cine ştie ce suplicii. Mă simţeam neputincios ca un copil, ştiind prea bine că n-aveam nici un drept să fac cuiva reproşuri, darămite să intervin. Am bănuit dintru început că gemetele veneau de la un sclav schingiuit, căci într-o împrejurare similară mi se spusese că asta se petrecea. Lângă Rio de Janeiro am locuit vizavi de casa unei doamne vârstnice care punea să se strângă degetele sclavelor ei în menghine. Am stat o vreme într-o casă în care un tânăr mulatru folosit la treburile din gospodărie era întruna ocărât, bătut și înjosit, de i s-ar fi rupt sufletul şi celei mai netrebnice fiare. Am văzut cum un băiețel de șase sau șapte ani a primit, înainte să pot interveni, trei lovituri de biciuşcă peste capul descoperit, fiindcă îmi dăduse un pahar cu apă nu tocmai curat, și am văzut cum tatăl acestui băieţel tremura la o simplă privire a stăpânului.”
„Nimeni nu tăgăduieşte faptul că există multă suferinţă în lume. În cazul omului, unii au încercat să o explice imaginându-şi că ar servi la a-l face mai bun din punct de vedere moral. Dar numărul oamenilor din lume este o nimica toată în comparaţie cu numărul celorlalte vieţuitoare, iar acestea din urmă suferă adesea considerabil, fără să cunoască o propăşire morală. Un Dumnezeu capabil să creeze universul este, pentru minţile noastre finite, o fiinţă atotputernică şi atotştiutoare, şi ni se revoltă înţelegerea la gândul că bunăvoinţa sa ar putea fi altfel decât nelimitată. Căci ce folos ar putea aduce suferinţa a milioane de animale inferioare pe o durată aproape nesfârşită?”.
Fragmentele de mai sus au fost selectate din „Autobiografia lui Charles Darwin 1809-1882. Urmată de fragmente din Călătoria unui naturalist în jurul lumii”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Andrei Bontaş şi Ancuţa Bontaş, Editura Humanitas, 2017, Colecția Memorialistică & Diaristică.
