Atunci când cineva te invită să ieși din zona ta de confort, îți pierzi o parte din siguranță. Îți ceri scuze dinainte, că poate nu vei reuși să înțelegi. În cazul meu, să fac o cronică a unui spectacol de la Centrul Național al Dansului („Insurecție lettristă”) e ceva neobișnuit, pentru că zona mea de interes e cea a artelor vizuale.
Mi-am exprimat de la început ignoranța, mai ales că mă așteptam să văd o serie de lucrări la marginea dintre literatură și muzica contemporană. Iar muzica contemporană are, ca și artele vizuale, propriul ei cod de înțelegere, fără de care spectatorul e pradă impresiilor de moment, care pot la fel de bine să nu fie relevante pentru interpretare.
Totuși, Isidore Isou, artistul francez de origine română pe lucrările căruia este bazat spectacolul, m-a surprins mai puțin decât credeam. Și în final, nu m-a luat pe nepregătite. Muzica lui e puternic marcată de experiența limbajului, poetic sau nu. Iar acest lucru oferă o importantă cale de acces către munca lui acelor spectatori care sunt cât de cât familiarizați cu lingvistica.
Mai înâi însă, câteva lucruri despre autor, născut în 1925 la Botoșani, pe numele lui adevărat Isidore Goldstein. Și de fapt nici măcar despre el, cât despre problema pe care o ridică întreaga avangardă românească, a cărei majoritate erau evrei ca etnie. Și ce vreau să spun este foarte simplu: în ciuda unei contribuții substanțiale la cultura română, dar și la cea internațională, această bucată de producție culturală nu se bucură în România nici de apreciere publică și nici de notorietate. De ce?
Pentru că naționalismul mătură de pe masă toți autorii de alte naționalități. Pentru că ura lui Stalin pentru artiștii formaliști, adică pentru moderniștii vremii lui, care erau și cei mai avansați creatori ai timpului, a fost mult timp norma culturală în România și s-a aplicat atât în literatură, cât și în artele vizuale. S-au preferat lirisme slabe și cântece de partid poeziei lui Tristan Tzara. Și nu în ultimul rând, pentru că un anume tip de fascism persistă încă din anii 30-40 până astăzi, preschimbat în naționalism-comunismul lui Ceaușescu. Fascismul ăsta a însemnat, pe lângă ură rasială și Holocaust, și vinderea cetățenilor evrei de către regimul comunist către statul Israel, unul câte unul, pe bani, în anii de dictatură.
De asta, în timpul discuției de la începutul spectacolului, cel care prezenta un intelectual de naționalitate română era un francez. Despre acest intelectual, noi, ceilalți, auzisem poate, dar în majoritatea noastră nu văzuserăm nimic făcut de el și nici nu îi citisem cărțile, care n-au apărut deloc în România. Faptul că cercetătorul în artă Igor Mocanu a coordonat acest proiect indică o încercare de a schimba această atitudine la nivel local.
Apoi, pot spune că din toată seara, care a mai cuprins şi Simfonia a 4-a: Juvenal, de Isidore Isou, spaţializată live pe 8 boxe de Frederic Acquavia, pe mine m-a interesat doar Recitalul Lettrist și scurta bucată de film de la început. Recitalul era format din cinci piese, numite Niege (1950), Cris pour 5.000.000 de juifs égorgés (1947), Recherche pour un poème en prose pure (1950), Opus aphonistique n 1 (1959), Poème aphoniste à fonctionelle (1984).
Fac o mica paranteză pentru a-ți spune și că CNDB se poziționează în avangarda artelor locale prin ermetism, program, curaj și imaterialitate. Să vezi un spectacol de dans contemporan mi se pare ceva mai exclusiv și mai dificil decât a vedea o expoziție.
În cazul ăsta, insensibilii la artă ar fi ieșit pe ușă în primele două minute, pentru că în fața publicului era o doamnă de cincizeci de ani, îmbrăcată în negru, care citea niște partituri cu silabe, cu urlături, cu onomatopee, ținând-o tot așa o jumătate de oră.
Pentru un om de pe stradă, asta e imaginea perfectă a artei moderne, dacă nu chiar contemporane – adică incomprehensibilitatea totală, vecină cu nebunia și cu prostia.
Și ca să intrăm un pic în subiect - ce ar putea scăpa unui cetățean oarecare, fără o introducere minimă, e tocmai faptul că Isidore Isou vizează în modul cel mai direct tocmai aceste lucruri – adică ceea ce nu se înțelege, maladia mentală, dar și stupiditatea colectivă ascunsă în limbaj. Dar cum face el să întoarcă scălâmbăiala și prosteala într-o foarte rafinată cercetare despre mecanismele limbajului?
În primul rând, îți pune în față un om care are curajul să se expună performând așa ceva. În al doilea rând, te face să râzi din primele două minute. Iar în al treilea rând, din când în când îți trimite o fărâmă de înțeles într-o mare de nonsensuri.
În piesa despre zăpadă, silabele trimit la pronunția ebraică, iar intonația pare cea din cadrul unei liturghii. În piesa despre Holocaust, silabele sunt foarte ușor de recunoscut ca germane, iar pronunția e plină de ură și de autoritate. Printre potopul de silabe-zgomote, se aude din când în când câte un Adonai. Piesa despre proza pură pare să fie despre cacofonia violentă a pronunției tuturor limbilor străine, care zgârie și obosesc auzul. Iar piesa aphoniste à fonctionelle e direct o serie de gesturi, fără nici o pronunție.
Dacă mă întrebi pe mine, nonsensul nu e foarte prezent în lucrările lui Issou, la nivel de intenție. Ți-ai da seama imediat despre ce e vorba în fiecare. Faptul că se vorbește gibberish nu contează deloc la nivelul ăsta.
Și care sunt, de fapt, intențiile lui?
Pot spune doar ce înțeleg eu, din prisma unui om pasionat de artă contemporană, fără să cunosc poetul. În cartea Dada East, Tom Sandqvist autorul vorbește despre strategiile legate de limbaj ale mișcării Dada. Printre ele, se numără și renunțarea la un sens de comunicat în cazul literaturii, folosirea puterii ritualice, incantatorii, a limbajului (adică întoarcerea la folosirea magică a cuvântului ca mantră, blestem sau rugăciune), dar și reducerea limbajului la prezența fizică, adică la prezența fizică a vorbitorului și la prezența fizică a sunetului în spațiu.
O recapitulare: un om îți stă în față și îți spune ceva, dar nu îl înțelegi în întregime și de fapt nu contează. Într-un limbaj mai academic, discuția ar fi legată de renunțarea la nivelul semantic al limbajului, deși e o doar renunțare parțială, așa cum arată folosirea cuvântului Adonai. Silabele refac, pe sărite, lista lagărelor de concentrare.
De aici putem intra rapid în domeniul lingvisticii contemporane, care e convinsă că nu e nici o relație între ce auzim și ce credem că înseamnă cuvintele. Noi zicem o masă și înțelegem că vorbim despre o masă, dar alte popoare când aud aceste cuvinte se vor gândi că în limba lor asta înseamnă păsări sau cer.
Într-un limbaj mai tehnic, s-ar spune că Issou folosește fonemele drept material poetic și că sensul cuvintelor iese complet din discuție, în majoritatea timpului.
Apoi, la nivel de atitudine, Issou este strâns legat de o clară, deși benignă, ireverență.
În cele cinci piese, nici comunitatea evreiască, nici naziștii, nici francezii și nici românii (dacă am auzit bine niște frânturi de cuvinte) nu scapă sarcasmului, glumelor deșănțate, sau ridicolului. Ireverența are o metodologie clară, în care Issou rupe pietatea consensului din spatele convențiilor sociale, civilizate, pe care le presupune comunicarea verbală, lăsând să se vadă lucrurile din spate.
Dincolo de asta, ca o extensie, apare și interesul lui Issou apropo de violența limbajului, care se manifestă prin supra-abundență, printr-o prea mare varietate, dar și prin implicarea lui în părțile întunecate ale vieții umane, așa cum e cazul în genocid.
În plus, fiind redus la sunet și la prezență, limbajul se arată pe sine ca ceva concret, care nu numai că se aude într-un spațiu, dar presupune și o bază anatomică pentru a exista. De aici lunga serie de zgomote respiratorii, bucale, pe care de obicei un vorbitor vrea să le ascundă. Faptul că sunetul vine din gât, din stomac, din plămâni.
Și dacă ai ajuns cu lectura până în punctul ăsta și chiar te-ai plictisit, e absolut normal. Pentru că spectacolul lui Issou nu e despre delectare, sau cel puțin eu nu așa l-am înțeles. În cele cinci piese, autorul enunță o problemă de limbaj, o pune în operă și apoi o cercetează cu atenție în toate articulațiile sale. E o artă filosofică, puternic conceptuală, care nu e în nici un caz gândită pentru desfătare pasivă.
Totuși, există și o miză afectivă și istorică, dacă nu chiar politică a artei lui Issou.
Daca m-ai întreba, aș zice că ea ține de ceva care stă dincolo de ironia Dada din timpul Primului Război. Aș lega-o de limbajul european colectiv distrus de Al Doilea Război și de Holocaust, dar aș lega-o și de figura simbolică a îngerului istoriei de la Walter Benjamin. Și ca să te lămuresc despre ce e vorba fără să încerc să-ți explic, dau mai jos un citat:
Un tablou de Klee numit Angelus Novus arată un înger care privește de parcă e pe cale sa plece din preajma unui lucru pe care îl contemplă în mod intens. Ochii săi se holbează, gura sa e deschisă, aripile îi sunt desfăcute. Acesta este modul în care ni se înfățișează îngerul istoriei.
Fața lui este îndreptată către trecut. Acolo unde noi percepem un lanț de evenimente, el vede o catastrofă unică, adăugând ruină peste ruină, aruncându-i-le apoi la picioare. Îngerul ar vrea să se oprească, să trezească morții și să întregească ceea ce a fost distrus.
Dar o furtună suflă din Paradis.
Aceasta a fost prinsă în aripile sale cu o astfel de violență, încât îngerul nu le mai poate închide. Furtuna îl propulsează irezistibil în viitor, care e undeva în spatele lui, în timp ce grămada de moloz din fața lui crește spre cer. Această furtună e ceea ce noi numim progres. (Walter Benjamin, „Teze despre Filosofia Istoriei”, 1940)
În contextul ăsta, pentru Issou, ruinele par să fie și fonemele lipsite de coerență semantică. Tot la ruine trimite și un lucru mult mai simplu, adică lipsa de discreție a sunetului vorbit, care distruge liniștea care se așterne după cataclism, peste dărâmături.
Isidore Isou nu poate fi luat în derizoriu, pentru că e un cercetător prea serios al acestor probleme, dar și un ante-mergător al multor tipuri de artă inter-disciplinară de astăzi. De exemplu, renunțarea la cuvinte, care e dusă până la capăt în poemele afoniste, ajunge iremediabil în mediul dansului contemporan, dar și al acțiunii înțeleasă ca performance din artele vizuale. O asemenea lucrare poate fi citită rapid și prin schema de producție a lui John Cage, formată din partitură / performance / piesă finală.
Nu știu dacă pot să propun o concluzie. Issou nu înclină nici către tragism, nici către o ironie superficială. Și nu e atât de interesat de cercetarea limbajului încât să rămână doar în zona asta de observație. În schimb, dacă vrei să vezi o lucrare cu o aparență perfect absurdă și irațională, în care se ascunde o foarte perseverentă și foarte rafinată observație a realității limbajului, deloc lipsită de umor, atunci mergi și vezi un spectacol de-ale lui.
Recomandarea mea ar fi către acele spectacole în care există un performer și nu e vorba de o înregistrare, pentru că prezența fizică e un îngredient hotărâtor pentru Issou, fără de care poți să rămâi cu impresia că n-ar fi vorba de mare lucru în munca lui de artist, ceea ce e în mod sigur o eroare.
Foto main: „Histoire de la Volupte”, de Isidore Isou. Sursa: Alchetron
