Iocan, „revista de proză scurtă” lansată de curând sub conducerea unui triumvirat editorial format din Cristian Teodorescu, Florin Iaru și Marius Chivu, reprezintă un eveniment. Din cel puțin două motive:
1. Publicația are un board editorial apt să garanteze calitatea. Teodorescu e unul dintre cei mai buni prozatori pe care-i avem; Iaru, poet de vârf în anii ’80, s-a reconvertit în ultimii ani cu succes la proza scurtă (ficțională sau amintiristică); iar Chivu și-a făcut de mai bine de zece ani un program critic coerent din promovarea prozei scurte (a îngrijit antologii, a scris numeroase prefețe și cronici, chiar și-a încercat mâna ca autor).
2. Iocan apare în excelente condiții grafice la o editură (Vellant) care, ținând de librăriile Cărturești, îi poate asigura buzz-ul și circuitul comercial necesare.
1 și 2 pot acționa ca premise utile pentru stimularea producției de proză scurtă care – Chivu are dreptate – nu prea intră între prioritățile autorilor și editurilor din România (dar nici în Occident situația nu este indubitabil roz).
Cum arată primul număr?
Sumarul este împărțit între traduceri (Truman Capote, W.B. Yeats și Dan Rhodes), o republicare a povestirii Dropia de Ștefan Bănulescu și 17 texte inedite cu autori români. Acestea din urmă reprezintă miza și la ele am să mă refer.
Cei 17 autori sunt de fapt majoritar autoare (unsprezece autoare raportate la șase bărbați). Cea mai tânără este Tea Nicolae (n. 1998), cel mai vârstnic este Ion Pleșa (n. 1956). Media de vârstă ar fi undeva între 30 și 40 de ani, n-am stat să fac un calcul exact. Profesia cea mai frecventă este de copywriter, ceea ce nu miră pe nimeni: proza scurtă și reclamele presupun un tip asemănător de creativitate. Subiectele sunt mai ales urbane și românești, deși nu lipsesc nici decorurile rurale (Florin Lăzărescu, Felix Tzele), cazone (George Moise) sau internaționale (Bogdan Răileanu). Regimul este de regulă cel microrealist cu subsol dramatic. Umorul, când apare (nu foarte des: Diana Bădica, Lăzărescu, Moise) este binevenit. N-am identificat piese ținând de genre (SF, fantastic, erotica, mystery etc.), dar probabil că vor intra din numerele viitoare.
Textele cele mai bune sunt semnate de Lavinia Braniște (Strâmtoarea: o fată călătorește cu tatăl ei în Turcia, amândoi încercând să repare rănile trecutului), Florin Lăzărescu (Nu te supăra, frate!: textul cel mai entertaining, farsă brici în doar două pagini, variantă de Dănilă Prepeleac), Bogdan Răileanu (Ce mai face Vincent Gallo: ce se întâmplă când ajungi la o pensiune nasoală de schi din Austria împreună cu fosta iubită – acum însărcinată cu altul – și cu actualul ei prieten, având moralul zdrențe și fizicul așijderea?). Mențiuni speciale pentru Horia Corcheș (Accelerație: balet subtil erotic în cabinetul stomatologic) și George Moise (După douăzeci de ani: piesă de umor negru având ca poli două înmormântări).
Nivelul general este unul solid, deși câteva dintre riscurile familiare prozei scurte pot fi găsite ici și acolo: irelevanța (cui folosește asta sau ailaltă?), reducerea textului la o tentativă de poantă, construcții didactice și antiteze cam exagerate, pasaje prea poetice. Dar n-am să stric petrecerea nimănui începând să dau nume ☺ Viitoru-i luminos.
P.S. Iocan a fost marketată drept „prima revistă inedită de proză scurtă de pe piaţa românească”. Evident că nu-i așa ceva; publicații periodice de acest fel (prezentate fie ca reviste, fie ca „almanac(h)e” – acesta era pluralul corect acum 200 de ani) am avut destule încă din secolul al XIX-lea. Nici în ultimii 25 de ani ele n-au lipsit, în special în zona SF, în care numai Michael Haulică a scos enșpe titluri (print sau online).
Iocan. Revista de proză scurtă, nr. 1, Editura Vellant, 2016, 160 pag., 25 lei; apariție trimestrială
Foto: delatiu copertă IOCAN - de Claudiu Popescu
