Revista de proză scurtă Iocan a ajuns la volumul al doilea. Când am scris despre primul (îngrijit de Florin Iaru), remarcam calitatea grafică și de conținut. Ce schimbări s-au produs în acest număr, coordonat de Cristian Teodorescu?

În primul rând, s-a modificat raportul autoare/autori de la 11/6 la 4/10. Deci mai puține femei. În al doilea rând, chiar dacă genre-ul continuă să fie subreprezentat, au apărut câteva proze fantastice și chiar una SF (mai bine zis pseudo-SF), scrisă, surpriză, de Dan Lungu. În rest, cifrele de calitate au rămas cam aceleași: 3-4 texte foarte bune, 3-4 texte bune, restul mediocre. Ceea ce e foarte ok. Editorii au avut de unde să aleagă: Cristian Teodorescu spune în argumentul numărului că au fost primite 200 de texte (din care, așadar, procentul scrierilor care merită citite e sub 5%). 

În continuare am să trec în revistă toate povestirile, mai puțin cele traduse din William Saroyan și Michael Cunningham. Două observații preliminare, de natură generală: 1. imaginația nu e punctul forte al autorilor români (exceptându-i pe SF-iști, ultimii mohicani ai acestui organ; mă gândesc cu nostalgie la regretatul Liviu Radu și la fantezia lui neobosită); 2. autorii preferă zona de confort a unui realism mobilat cu experiențe personale nu foarte exotice. Pe scurt, prea puține povestiri au o poveste captivantă și originală; majoritatea încearcă să trăiască din specularea unor observații sociale/psihologice cuminți.

Încep cu textele care mi-au plăcut cel mai puțin și sfârșesc cu preferatele mele. Încerc să nu le spoileresc.

14. Luiza Popa, A fost odată în Zist
O proză fantastică – mă refer la gen, nu la calitate: într-un orășel cineva își descoperă capacitatea de a modifica înfățișarea persoanelor cu care vorbește la telefon în funcție de cum și-i imaginează pe baza vocii. Premisa nu-i prea originală sau interesantă, e susținută neconvingător prin atmosferă, iar sfârșitul e silly.

13. Raluca Nagy, Canapelele
Text cam prea poetic și fără concept sau poveste, despre un „schimbător de huse de canapele”. Mă întreb de ce o fi simțit autoarea nevoia să-l scrie.

12. A.G. Romila, Cel care apărea în pozele noastre
Tot un text fantastic, banal și fără anvergură. Un personaj necunoscut tot apare în pozele unui cuplu. Și ce dacă? Koneț filma.

11. Marian Ilea, Poetul orașului Baia-Sprie
Un text pe care nu l-am prea înțeles, în sensul că amestecă mai multe registre nu neapărat convergente pe marginea biografiei unui poet provincial care suferă de diabet și care îi alimentează cu poezii pe băieții care vor să „convingă” o fată. Trebuia să fie ceva trist despre condiția artistului într-o societate ostilă, dar…

10. Ioana Șerban, Exit
Ioana Șerban a debutat ca poetă și asta se vede din felul în care face frazele: de multe ori prea liric, de multe ori stângaci. O fată se întoarce cu autocarul din Germania la iubitul din Brăila, părăsind studiile și renunțând la „Europa” pentru un băiat înalt, brunet și cu vocea „mai pregnantă decât vocea lui Cohen”. Păcat, dacă s-ar fi uitat la „Wowbiz” ar fi aflat de la Iulia Albu cât de importante sunt studiile superioare. Mi-au plăcut totuși câteva pasaje de notații sociale despre campusul din Bremen. 

9. Horea Sibișteanu, Stalker
Stalker e despre un stalker, un dubios care filează o fată. Am o problemă de concept cu acest text, altfel nu foarte original, în sensul că prin poanta finală Sibișteanu pare să lase impresia că astfel de obiceiuri sunt niște chestii simpatice. Nu sunt.

8. Andrei Crăciun, Aleea
Mă-ntreb dacă nu cumva scriind această proză Andrei Crăciun – de ale cărui compuneri fug usually ca de tămâie – a avut impresia că participă la un concurs băiețesc de cine se pișă mai departe, altfel de ce ar fi simțit nevoia atâât de jamesjoyciană să taie textul dintr-o singură frază din care să nu se înțeleagă mai nimic (sau poate asta era și ideea?), decât ceva cu un mort prin accident (ascundea o sticlă de tărie la sân și un soldat a crezut că ascunde o armă) la revoluția din ‘89, împușcatul mortal fiind fiul unui lăcătuș-mecanic care „umbla întotdeauna cu o geantă mică din piele, în care avea morcovi” (că dacă n-avea morcovi chiar nu găseam nimic pe-aicea).

7. Andrei Panțu, Cartea cu două foi
Al treilea text fantastic și cel mai bun pare scris de Ray Bradbury. Subiectul (o carte blestemată, cu număr variabil de pagini, care scrie viața celui ce o citește) nu e foarte original, dar este condus și redactat cu o mână sigură. Probabil că Andrei Panțu are un viitor în această meserie.

6. Mircea Pricăjan, Zi liberă
Un cuplu își duce fetița să se plimbe pe ponei. Pretext pentru discutarea felului (aceasta e adevărata poveste) în care copilul colonizează și modifică timpul părinților. 

5. Mihai Victus, Zăpadă galbenă
O călătorie de 400 de kilometri cu mașina, pe zăpadă. Pasageri sunt un deținut tocmai eliberat și cel care-l duce acasă la rugămintea vecinului său de bloc, tatăl ex-pușcăriașului. În mașină urcă și o studentă care merge la Pitești. Cei trei beau votcă și spun/ascultă bancuri porcoase. O tensiune escalandantă le punctează drumul. 

4. Anca Vieru, Porți, uși, ferestre
Tot o călătorie, de data aceasta cu trenul pe ruta București – Viena. Interacțiunea socială este surprinsă subtil, pe fondul unor reflecții intime despre spațiul privat al fostului partener.

3. Ioan Groșan, Tată – slab povestitor
O piesă autobiografică, desprinsă parcă din memoriile lui Groșan, despre cum le spunea povești fetelor lui. Dar mâna de maestru a autorului (unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă care pot fi citiți în literatura română) se simte la fiecare rând. Pace Crăciun, apar și aici niște „morcovei” (diminutiv de la „morcovi”).

2. Dan Lungu, Viața sexuală a planetelor
O surpriză foarte plăcută această farsă SF, din partea unui autor specializat în babe comuniste și în proze sociologice. În sfârșit, ceva care seamănă a imaginație.

1. Bogdan-Alexandru Stănescu, Barbut
N-aș putea spune că povestirea lui Bogdan-Alexandru Stănescu a fost o surpriză, pentru că îi mai citisem câteva proze. Autorul, cu performanțe în poezie, eseu și proză, este probabil scriitorul douămiist cel mai multilateral înzestrat (cel puțin până nu se apucă Dan Sociu și de critică literară). Spre deosebire de poezia lui Stănescu (livrescă și „neoclasică” pe filieră britanică, deși infiltrată de un autenticism aproape brutal), proza lui Stănescu e plină de voci din Berceni și Ferentari. De la proza lui Sorin Stoica, marele absent al literaturii douămiiste (mort la doar 28 de ani), sau de la Băieți de gașcă a lui Dan Lungu, proza românească n-a mai sunat atât de delectabil și de colorat. Basically, textul lui BAS n-are poveste, dar creează suspans doar din meseria cu care își fâțâie protagonistul de colo până colo, prin medii interlope sau doar bercenești, speculând vorbirea personajelor și câte-un detaliu șmecher. Am citit povestea de două ori, a doua oară doar ca s-o aud cum sună (în cap). Ah, și motanul Pulică Frânaru e o apariție de mare efect.

Pentru povestirile 1-7, plus textul final restituit din clasicul Teodor Mazilu, no. 2 din Iocan merită cumpărat și citit.

Aștept cu nerăbdare numărul al treilea, coordonat de Marius Chivu. 

Iocan. Revista de proză scurtă, nr. 2, Editura Vellant, 2016, 160 pag.; apariție trimestrială

Main: Cristian Teodorescu la lansarea numărului doi al revistei Iocan, foto de Ema Cojocaru