E circa vara lui 1990, sunt în tren spre Sinaia cu mamaie, citesc. Și citesc și citesc—cel mai probabil Legendele Olimpului, pe care le-am citit de min. 30 de ori până în 10 ani, pentru că zeii din ea greșeau, bârfeau și erau aproape oameni, nu ca sfinții trași la față, triști și cenușii din icoane. Pe scaunul din fața lu' mamaie, un domn, tot pe la vreo 50 de ani, râde și se miră de păpușa rusească de 5 ani, care se preface că citește. Mamaie politicoasă, eu mai arțăgoasă, ne sesizăm. Nu se preface nimeni, domnule, copilul chiar citește. Domnul îmi întinde ziarul lui, anume întors cu susu-n jos. Îl întorc cum trebuie, îi citesc, cel mai probabil ceva cu Iliescu. Mă pune să-i zic o poezie, îi zic una pe engleză. Mă laud: știu să și scriu. Îmi dă stiloul lui, îi scriu cum mă cheamă, e teribil de impresionat. Tocmai s-a întors din America, dom'ne, nu se face acolo carte ca aici.
Îmi dă un dolar. Maaamă. Sigur dolarul e fermecat, da’ de ce-mi dă domnu’ bani?, că io n-am făcut nimic. Poate e din Dallas! Bobby, nu JR, că e un domn bun.
Așa începe.
Urmează 25 de ani, în care sunt copil cuminte, citesc mereu compunerile în fața clasei, merg la cercul de teatru. Iau premii, iau coroniță, descopăr internetul, mă cert cu mama să mă lase la filologie - bilingv engleză. Merg la olimpiadă, la națională, ies prima pe țară, co-fondez Brainstorming, trupa de teatru a liceului Coșbuc. Nu dau la Teatru, fac rusă la Limbi Străine, merg la festivaluri, lucrez ca scenarist, traduc în draci, locuiesc și scriu și lucrez la Praga. Vine criza, nu reușesc să mă fac copywriter, scriu hipsterește despre cultură urbană la SUB25, fac o campanie de crowdfunding. Încerc un an de Antropologie vizuală, vorbesc despre copyright și copyleft la TEDx, co-fondez o agenție de conținut SEO, traduc o carte despre feminism. Fac 30 de ani, dar trec și peste asta.
Sunt tot în trenul din ’90. Citesc, scriu, mă joc, traduc. N-am făcut niciodată altceva. Nu știu să fac altceva. Am un CV ca o salată boeuf, dar îl leagă oamenii + cuvintele = poveștile.
În liceu mergeam la teatru de 5 ori pe săptămână și scriam recenzii despre spectacolele de la ACT și de la studioul Casandra, de care încă mi-e dor. În facultate traduceam scenarii din Noul Val și texte montate de regizorii din gruparea DramAcum. La MediaPro eram șef pe scenarii la o adaptare românească după Fame, cu Smiley și cu Oana Pellea. În plină criză, prima dată fără job, am scris 8 luni la o teză despre adaptări literare, Virginia Woolf și queer theory. M-am apucat să fac research, pentru marele roman al secolului XXI, despre falsul miraj interbelic, spionaj în Bucureștiul celui de-al Doilea Război Mondial și Maria Tănase. Romanul nu l-am scris; despre Maria am ajuns să scriu abia 3-4 ani mai târziu, pentru Harper’s Bazaar și Dilema Veche. La SUB25 am scris despre tot ce mi s-a părut proaspăt și bun: Bucharest Pride și un București în schimbare; ONGiști, inovatori, fotografi tineri și copii care fac teatru; muzici, de la Plurabelle și Pixels, la Perfume Genius și Blixa Bargeld, de la The National la Balkanik și manele.
Nu mai am dolarul ăla, l-am dat pe altele. Bani și-o cameră a mea, vorba Virginiei Woolf. Cărți despre locuire, marginalitate și identitate. Muzică, drumuri, orașe, shot-uri, povești. Convingerea că fiecare lucru scris e, pân-la urmă, o joacă și-o traducere: de la o cultură la alta, de la arbitrar la narativ etc.. Așa că citesc, scriu, traduc mai departe. Altceva încă n-am învățat.
