Am vrut să aflăm cum arată locurile de unde ies în galerii, în muzee, pe scene și ecrane, lucrările de artă. În spatele lor stau ore-n șir de muncă, petrecute-n ateliere și studiouri, care împrumută ceva greu de definit din ce se creează în ele. De azi, începem să mergem în câte-un atelier, la „locul de muncă” unde poate chiar acum cineva lucrează la ceva care-o să schimbe istoria artelor contemporane din România.
Când am ajuns în atelierul lui Gorzo, nici nu se uscase bine vopseaua pe tabloul sprijinit afară, în curte. Din corpul femeii masive întins cu pensula groasă pe pânza neagră alunecau câteva șiroaie roz, iar din capul pe care-l ținea-ntr-o mână se prelingea roșul vâscos al sângelui. Gorzo era bine dispus. Tocmai își botezase câteva lucrări trimise la o expoziție cu fraze din SMS-uri pe care le-alesese la-ntâmplare.
„Bine c-am citit textul despre expoziția ta, La adăpostul unor plante invazive”, i-am zis. „Mi-am dat seama din prima care-i atelierul”. Casa în care locuiește și lucrează atunci când e la București e aproape cu totul cucerită de verdeață. Iedera s-a cățărat de capul ei, vița de vie se-ntinde-n rețele de umbră, iar tufișurile-au făcut un labirint de la poartă până-n curtea mică. Le-a tuns la-nceputul verii, dar ele-au crescut la loc, și mai stufoase, ceea ce-i convine, că-i oferă intimitate și-l scutește uneori de distrageri. Dacă mai vine cineva să-l strige, iar el e prea prins să răspundă, ar putea crede ușor că nu-i nimeni acasă de multă vreme. Fiindcă și poarta-i încolăcită de frunze.
Ultima oară când văzusem pe viu o lucrare făcută de Gorzo, fusese acum câțiva ani, la licitația Mari maeștri ai picturii românești, undeva la un hotel elegant din centrul Bucureștiului. După câteva naturi moarte care-au făcut furori și câțiva autori contemporani, Femeile de serviciu și-au făcut intrarea în sală, purtate atent cu mănuși. A-nceput o rumoare, apoi câteva râsete. Când vocea profi a celei care conducea licitația i-a anunțat prețul de pornire, s-a lăsat liniștea. Imediat, un domn din public s-a ridicat și-a cerut, spre ușurarea multora, ca tabloul să fie imediat scos din sală. E un afront, e pornografie, iar aia era o licitație de artă. În câteva clipe, pictura dispăruse din cadru. Evaluată acum la 8.000 – 12.000 de euro, a rămas până azi neadjudecată.
Din 2008, stă-n cea mai mare parte-a timpul la New York, în Brooklyn. Catalogul pe care i l-a publicat în același an galeria americană Slag pentru seria In the Corner of My Eye e o colecție de portrete ale țăranilor din satele Maramureșului, unde-a crescut. În imaginile hiperrealiste (picturi pe sculpturi de lemn) parcă-i un cutremur de timp: oamenii care par din trecut poartă însemnele zilelor noastre. Un pet printre costume populare. A plecat la doi ani după ce avusese o expoziție personală la Muzeul Național de Artă Contemporană din București. Catalogul, roz-gorzo, te plimbă de la țăranii remixați ai copilăriei până la picturi 3D scobite-n lemn ale unor scene ca dintr-un basm interior. Pe primele pagini, tronează femei uriașe, înarmate cu penis. În 2005, un necunoscut l-a atacat și i-a rupt piciorul, după expoziția Mr President Is a Sexual Object. Seria de portrete începe cu Ceaușescu și se termină cu Băsescu, via Iliescu & Constantinescu. O gașcă de -ești pictată pe perne moi, înfipte-ntr-un gigantic penis aurit. Cu doi ani înainte, televiziunile porniseră la vânătoare de sataniști după ce prin centrul Bucureștiului apăruseră ca peste noapte niște larve de gips roz. Erau Coconii cu care Gorzo virusase orașul, lipindu-i pe ascuns de zidurile clădirilor.
Vara asta, l-am prins între două expoziții: Izvorul 2, unde împarte galeria Aiurart cu Gheorghe Rasovszky, și La adăpostul unor plante invazive, organizată la Galeria H’Art, de Dan Popescu. În atelierul ăsta, aflat pe-o stradă destul de liniștită din București, într-o casă care bate spre-o sută de ani, Gorzo a lucrat, pe sărite, aproape zece ani. Imediat lângă ușă, printre vrejuri, stă de pază un bust colorat de bărbat-femeie, ca o zeitate pop. „Ăla-i Ștefan cel Mare”, mă lămurește Gorzo, care-abia s-a cărat acasă cu bucata de statuie pe care-a găsit-o cine știe unde. A pictat-o-n blond auriu, i-a făcut ochii albaștri, melancolici.
Parterul e-un fel de cabinet de curiozități, în care se-nghesuie tablouri, vopsele, sculpturi și bucăți din lucrări neterminate sau deja dezmembrate. O serie de tablouri cu babe de la țară, pe care s-a reapucat să le picteze, învelindu-le-n forme colorate. Ți-ar trebui zile-ntregi să faci inventarul, mai ales că la multe din ele te-ai opri și-ai pune tot felul de-ntrebări. Pe scara îngustă de lemn, în spirală, ajungi în pod, unde abia pătrunde lumina. Am impresia c-am nimerit într-o cameră a subconștientului lui Gorzo. Pânze și afișe, cutii și genți, mobilă uitată, ca-ntr-o fostă piesă de teatru. Prin cotloane sunt atârnate imagini, fețe, corpuri înfipte-n alte corpuri, alte Femei de serviciu. O femeie-bărbat, cu formele primelor statui închinate fertilității, se înalță până-n tavan, bine proptită-n opincile ei de țărancă. În podul ăsta a dormit ascuns frate-su multe nopți, fără ca el să știe. N-ar vrea să-i fure cineva lucrările, așa că în atelier n-are niciuna semnată.
Am stat de vorbă înainte să ne invite la o bere, la bodega de cartier aflată la doi pași de casă, unde bărbații zonei își luau halbele reci de la barul a cărui principală atracție era o zeiță topless dintr-o reclamă la votcă.
Cine vine cel mai des la tine-n atelier?
Cred că artiștii merg cel mai mult prin atelierele artiștilor. În spațiile-astea te plimbi în exteriorul tău, dar îți dă și senzația că te plimbi într-o minte similară minții tale. Mai vin oameni interesați să cumpere, colecționari.
Te-ai obișnuit cu relația asta, în care vine cineva să cumpere o lucrare?
În principiu, dacă vin, doar se uită și negociază apoi cu altcineva. Nu trebuie să-mi bat capul cu asta. Să stabilim cât, cum.
Și de ce. Mi s-ar părea interesant să-i întrebi pe oameni de ce vor o anumită lucrare.
Colecționarii importanți n-o să-ți arate din prima ce lucrare vor, fiindcă totu-i un joc. Dacă-ți dai seama ce vrea din prima secundă, te gândești că-i ceva cu ea și că poate-ar trebui să-i umbli la preț sau să nu-i faci nu știu ce reducere. În jocul ăsta, e mai multă seducție decât acțiune. Pe de altă parte, nici nu-mi vine să-i întreb de ce o anumită lucrare. Nu-mi plac întrebările de natură intimă. Dar cred că pot fi cam trei tipuri de experiență: poate fi una de natură intelectuală, poate fi o treabă pur emoțională sau corporală, care tot de emoție ține, dar e cumva altfel. Cu imaginea poți avea și alt tip de relație - cum informația care vine spre tine ține de niște structuri penetrabile, să le zicem așa, cred că-ți poate transmite și altceva. Iar asta nu poate fi explicată aproape niciodată.
Când scoți o lucrare din mediul ei natural, din atelier, și-o vezi într-o galerie, ți se schimbă percepția asupra ei?
Nu știu. Atunci când vezi o lucrare, chiar și a ta, în mai multe contexte, începe să capete un fel de independență. Devine un fel de matriță, vrând-nevrând. Devine reprezentativă, nu pentru tine, ci pentru moment. Altfel, cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să le declari moarte. În momentul în care-au ieșit din studio, să nu-ți mai vină să pui pensula pe ele. Că-ți cam vine. Dacă reușești să le vezi în mare, ca restul, atunci te-ai salvat. Altfel, sunt unele pe care-aș pune bidineaua cu mare drag, dar sunt p-afară, pe la alți oameni.
Cum s-a-ntâmplat cu băbuțele din hol, pe care te-ai apucat acum să le repictezi. Ele au fost expuse?
Nu, niciodată. Au fost făcute prin 2007-2008, iar de atunci au stat pitite pe undeva. Nu voiam să le dau drumul, că era ceva ce nu-mi convenea la ele, și-am zis că poate fac ceva mai mult. O lucrare care-ți iese din prima e ca cineva pe care-l cunoști. E un fel de ilustrare nu doar a unui moment, ci și a relației cu suprafața și are o legătură strânsă și cu numărul limitat de gesturi pe care-l faci în fața pânzei. Când nu-ți iese una, poate să te scoată în exteriorul zonei de confort și uneori ies niște trăznăi de nu știi ce să faci cu ele, alteori chestia asta reușește să te surprindă. De-asta, în multe rânduri o lucrare care-ncepe prost poate să ajungă ok și o idee măreață iese un dezastru.
Ai idei din astea care te bântuie, dar nu-ți vine să faci primul gest spre ele, să le pui în imagine?
Da. Uneori trebuie să se coacă ideile astea, alteori trebuie să se coacă ce faci tu, ca să fie gata să primească asta. La un moment dat, am avut în cap o sferă roșie și nu știam unde dracu' s-o pun. Tot îmi venea s-o pun undeva, dar nu se nimerea. Până la urmă, și-a găsit locul. Am diverse lucrări neterminate care plutesc p-acolo pe lângă mine - la unele știu ce să le fac, la altele nu. Ele rămân atârnate pe undeva și la un moment dat, mi se-arată. Când iese, știi c-a ieșit. Când nu, vezi că nu se potrivește: iar am scos sfer-aia roșie, n-a ieșit nici acuma. Și faci un mare X albastru.
Tot ce iese din capul tău poate fi la un moment dat arătat sau ai lucrări pe care nu poți să le-arăți?
Cam tot poate fi arătat. Doar că nu tot într-un moment anume, eu având proiecte care se bat cap în cap. Din nefericire, atunci când faci imagine, privitorul vrea să distingă intenții clare, vrea să cuprindă. Nu poți să cuprinzi tot ce face unul care face numai asta tot timpul. E ca-n cazul unui text: stăm puțin undeva deasupra lui, nu vezi tot din prima. În cazul imaginii, nu poți să faci un ghiveci din capul celui care se uită, dacă vrei să fii eficient, pe limba profesioniștilor. De-asta nu arăți tot odată, chiar și-atunci când vrei să le faci creierii chisăliță. Retrospectiva e altceva, are un aer istoric și ăla care vine să vadă e pregătit. Dacă la o retrospectivă ai pune același fel de lucrare, n-o să știe ce s-a-ntâmplat. Cel care vede parcurge un anume fel de istorie și poate să se oprească la o etapă.
La Gorzo cel Tânăr sau la Gorzo de după?
Da, și la Gorzo cel Bătrân, Gorzo cel Mort ș.a.m.d.
Ai avut lucrări pe care le-ai distrus?
Multe, multe. La un moment dat, se-adună și se-adună lucruri, că la un moment dat stau ca o greutate pe cocoașă. Și vrei să scapi de el. Din când în când, mai dai o mătură, mai cureți locul. Uită-te-aici la curte-asta, e de-a dreptu-ncântătoare cu mănuș-aia moart-acolo, cu bucățile de lemn și tot. Ai sentimentul că e o evoluție, că s-a-ntâmplat ceva. Numai că uneori chiar trebuie să scapi de lucruri, fiindcă nu poți să te miști mai departe. Ce nu-ți convine, arunci, repictezi sau arunci fără să te gândești. Mult timp, țineam tot fiindcă mă interesau direcțiile care puteau fi extrase din anumite greșeli.
Asta nu ține și de-ncredere, de momentul în care devii stăpân pe cine ești?
Încredere sau decizie. Sunt momente-n care decizi că trebuie s-arunci lucruri peste bord. Uneori, trebuie să renunți și la lucruri care sunt bune. Unele lucruri îți dăunează, chiar dacă-s bune și-s ale tale. Oricum, nu-s doar ale tale, ci fac parte dintr-o poveste mai mare, povestea imaginii. Întotdeauna te intersectezi sau te atingi cu cineva, fiindcă locul e-ngust și e-ngrămădeală mare-acolo. Trebuie să miroși foarte tare ca să faci un pic de loc în jurul tău.
Ce faci când te-ntâlnești cu una dintre primele tale lucrări?
Din nefericire, primul lucru pe care-l faci, îi arunci o privire profesională. La un moment dat, am început să lucrez cu lemnul destul de mult (am fost înconjurat de lemn toată viața mea, tata e tâmplar) și nu mai puteam să văd în parc sau în pădure niște copaci frumoși, fără să-i cubez. Știam cât, cum, dacă-i bun de ceva, apoi vedeam că lemnu-ăsta care-arată superb e-un putregai nenorocit. E foarte greu să nu-ți măsori lucrările-n felul ăsta, atâta timp cât continui să faci același lucru. Să nu-ți judeci lucrările destul de aspru. Dar ciocu' mic, nu le trâmbițezi defectele.
Mai lucrezi în lemn?
Da, mereu. Din timp în timp, vreau să rup constrângerile pătratului. Odată ce-am vizitat un loc, n-am obiceiul să renunț la el.
O întrebare prostească, dar dacă tot vorbești de constrângerile pătratului, de ce nu se fac tablouri rotunde?
Se mai fac, am făcut și eu, dar cercul e o formă așa de puternică, încât vezi numai cercul. Cred că povestea asta cu paralelipipedul, vine și de la obișnuința noastră de a citi. Cum forma-n sine a devenit neutră, poți să vezi informația și să simți ce-i acolo. Or, în momentul în care ai o formă rotundă, primul lucru pe care-l vezi e chiar forma. În plus, paralelipipedul e și mai ușor de transportat, de depozitat. Și în principiu, marea majoritate a lucrurilor care se-ntâmplă-n spațiu nu au răceala asta a paralelipipedului. De exemplu, planta de-acolo, oamenii.
Cum s-a reflectat plecarea în State în arta ta?
Se reflectă într-un fel de bâjbâială. O schimbare de tipu-ăsta e destul de dură. Da, am bâjbâit-o, am bâjbâit-o bine de tot.
Între timp ți-ai găsit un fel de-a bâjbâi în care să te simți mai confortabil?
Da, ceva mai multă siguranță. Și cum știi că bâjbâiala asta e firească, știi că din ea o să se întâmple ceva. N-o să fie doar „aoleu”. Brusc, ești catapultat într-un alt univers și trebuie să-l înțelegi, ceea ce-i un efort destul de mare. Dacă vrei, o problemă, după mine, e că americanii au foarte multe lucruri bune, la un anumit nivel cultural, care pot fi accesate în câteva mișcări. Așa că-ți permiți să nu le vizitezi, că știi că-s imediat acolo, iar așa poți să devii un trântor. Pe de altă parte, nu-ți mai permiți luxul de a te văicări. Dacă stai undeva într-un fund de univers, zici „a, dar eu n-am acces, că dac-aș avea...”. Tinzi să dai vina pe alții. Iar dacă nu mai pe ce să dai vina, e foarte sănătos. Și-acolo-s foarte mulți artiști care-și fac o carieră din a da vina pe alții. Că de ce nu se-ntâmplă, ce ne nu m-a luat, de ce n-am fost văzut? Eu le ziceam mereu: „Dar de lucrări, ceva? Poate că acolo-i problema, poate că-i de atitudine”. „Păi cum? Că fac totul corect”. „Păi tocmai asta e”. Le spuneam mereu artiștilor tineri: Voi toți stați la coadă, iar capul cozii e-n Chelsea. Câți artiști sunt în Brooklyn? Vreo 150.000. Nu se poate, trebuie făcut altfel.
Cum diferă felul în care lucrezi când ești aici de felul în care lucrezi la NY?
Noi suntem ca niște bureți. Felul în care lucrez aici diferă de felul în care lucrez dacă merg în Maramureș sau dacă-mi schimb atelierul. Dar astea-s lucruri pe care le văd eu, nu știu dacă se văd din afară. Diferă zilele-ntre ele. Nu faci același tip de lucrare, în două zile nu atingi la fel suprafața aia. Dacă peste tot pe unde treci faci același lucru, înseamnă că n-ai făcut nimic. Sunt artiști care spun că lucrează la fel, oriunde i-ai lăsa. E o chestiune de temperament și de interes.
Ai vreo disciplină, un program de lucru?
Eu îmi petrec majoritatea timpului în atelier, așa că uneori mă pot trezi noaptea să fac ceva sau dimineața, deși n-am niciun gând să lucrez și vreau să mă duc la colț la cafea, mă opresc așa ca-ntr-o doară ca să-ntind nu știu ce culoare și pot să mă trezesc c-am lucrat câteva ore. Depinde și ce fel de relație cu spațiul în care lucrezi, dacă-ți place să prinzi o anumită lumină de dimineață sau dacă știi că dup-amiaza ai alte gânduri. Eu n-am niciun fel de rigoare de tipu-ăsta: e ca un continuum. Îmi place ca și-atunci când nu fac nimic, să am sentimentul că fac ceva.
Cum e să locuiești și să lucrezi în același spațiu?
În primul rând, nu oricine poate să facă treab-asta. Pentru că nu-i cel mai plăcut lucru să te trezești fix în același loc, să fii încontinuu în capul tău. Te face mai atent vizavi de materialele cu care lucrezi. Oi fi având tu ușă între tine și studio, dar dacă folosești niște solvenți tari sau nu știu ce fel de rășini, te gândești de două ori dacă vrei.
Mă gândeam odată să scriu despre bolile profesionale artiștilor. Care-ar fi bolile la care-s predispuși pictorii?
Nebunia, bănuiesc (râde). Cred că-s foarte mulți solvenți toxici și o grămadă de pigmenți. Unele din cele mai frumoase culori sunt niște pigmenți cu care, dacă lucrezi frecvent și-ți intră-n piele, nu le mai poți elimina.
Ăsta e primul atelier în care-ai lucrat?
Al doilea sau al treilea atelier. Eu n-am vrut locul ăsta la-nceput. Întreținerea lui costă foarte mult și, în afară de șarmul lui, e greu de folosit, nu prea poate fi folosit iarna. Plus că am nevoie de un alt fel de spațiu, ăsta e rupt, lucrurile-s prea aproape. Cum eu nu-s ordonat, dă-mi o cameră mică și-o să fie plină de gioarse imediat. Dă-mi o cameră foarte mare și-o să fie plină de gioarse, dar ceva mai încoolo.
Ai tendința să acumulezi multe obiecte?
Am tendința. Nu neapărat obiecte, dar sunt o grămadă de instrumente care pot fi folosite în proces. Și cum cam orice poate fi folosit în proces, totul devine instrument și nu prea pot să mă despart. Până și crac-aia de jos mă gândesc că-i bună la ceva. O să-i găsesc, probabil, un loc și mai nepotrivit.
Atelierul tău din NY cum e?
E un spațiu compact destul de mare, mai mare decât tot ce am aici, și e foarte înalt. Pereții sunt drepți, deci orice colț poate fi folosit, podeaua e prfect dreaptă. A fost gândit să fie studio, n-a fost gândit să fie casă de doctor, cum a fost gândită asta.
Tu ai fost / ești membru în Uniunea Artiștilor Plastici? Ai avut vreodată atelier de la ei?
La sfârșitul anilor '90, UAP erau singurii care aveau săli de expunere. M-am înscris în Uniune, care mi-a și dat săli în două-trei rânduri. Era foarte bine să te joci cu ei în felul ăsta: ei îmi dădeau o sală, eu le trânteam o expoziție care nu le convenea. Unul din lucrurile pe care le puteai primi de la ei era un atelier. Eu, teoretic, n-ar mai trebui să fiu membru fiindcă nu le-am mai plătit cotizația de 12-15 ani. Nu le-am mai plătit fiindcă mi se părea că nu fac nimic. Nici să-i enervezi nu mai merita. Le-am cerut atelier în câteva rânduri, dar acolo-i altă poveste. Trebuie să ai un naș în interior care să te tot împingă. Or, eu n-am avut niciodată nași de-ăștia.
