Cu toții avem nevoie, când și când, de un minotaur upgradat, cu straie zdrențuite de matador în cârcă și cocoțat pe copite mecanice. Luați-o ca pe un avertisment, ca să nu vă surprindă ceea ce urmează în clipul pentru Reverie, după ce veți fi făcut cunoștință cu respectiva creatură. Arca (Alejandro Ghersi, venezuelean prin naștere și londonez prin vocație) e wunderkind-ul apreciat în egală măsură de Kanye și de Björk, unul dintre insurecționiștii electro de rit nou și un gay icon în devenire. 

Dacă-l vreți pus muzicalicește pe hartă, considerați-l copilul de suflet al amintitei Björk și al lui Aphex Twin, în stare însă să-și croiască un stil extrem de personal și de ușor de identificat. În ceea ce-l privește, noise-ul industrial, dub-ul, hip-hopul și ambientalul sunt de tratat precum elementele de egală importanță ale unui colaj niciodată complet. Arca, al treilea său album, adaugă acestor stiluri câteva foarte subtile influențe latino, o muzică mult prea adesea și mult prea ușor măcelărită.

Cît despre „imagine”, ea e apăsat și exagerat queer, aproape polemică: tot așa procedează Mykki Blanco sau Perfume Genius. Sau, dacă vreți, anonimul cu burtică surprins pe Youtube într-o scurtă repriză de twerking, sub titlul pe jumătate scârbit, pe jumătate admirativ „Ete cum dansează poponaru’ – Mira como baila el maricón”. Precum Peneș Curcanul, Ghersi preia insulta homofobă din mers și-o transformă în renume.

Cine se-așteaptă la o călătorie de plăcere o să aştepte mult şi bine: Arca nu oferă fantezii gay drăgălaș-inofensive, precum dansatorii lui Kylie Minogue. Cel mai accesibil dintre cântecele de pe acest al treilea său album, Desafío, se coagulează în jurul câtorva îndemnuri scurte: „Átame! Abúsame! Penétrame!” (Leagă-mă! Profită de mine! Pătrunde-mă!), în vreme ce două track-uri atonal-abrazive, cel mai puternic influențate de Aphex Twin, poartă drăgălașele titluri Castration (brrr!) și Whip: acesta din urmă chiar constă într-un minuțel și 20 de secunde de biciuială prelucrată electronic, întreruptă ocazional de bolboroseli care-aduc aminte de zgomotul înspăimântat de pe precedentele-i LP-uri, Mutant și Xen.

Pentru prima dată în această a doua parte a carierei (în copilărie s-a remarcat într-un soi de Școală venezueleană a vedetelor pe care ar prefera s-o uite), Ghersi se folosește și de voce, iar surpriza, pentru cei care-l cunosc, e să constate ce tenor versatil se ascunsese până acum in the closet. E unul dintre puținii muzicieni electro ai momentului care rezistă tentației de a folosi AutoTune și care apasă, în schimb, pedala directeții lipsite programatic de ornamente – fie în amintita, imploratoare, Desafío, fie tânguindu-se grav și teatral în Coraje, fie într-un falset prelungit în Miel.

De altfel, întreg albumul pornește recurgând la această ultimă redută a homosexualității asumate (sau, în unele cazuri, mimate) în artă: blugi super skinny și olecuță de machiaj găsești acum și la cei mai hetero dintre vocaliști, dar foarte puțini – Wild Beasts sunt primii la care mă duce mintea – se dovedesc în stare să cânte pițigăiat, peste un negativ ambiental minimalist, „Quítame la piel de ayer – Jupoaie-mi pielea de ieri" fără teama că o să fie numiți niște pațachine.

E tentant, desigur, să citeşti acest album în cheie queer și-atât, ba chiar să te joci nițel cu această perspectivă („My pussy turned into a dick” comentează, în hohote transgresive, o tipă de pe Youtube). Însă Arca iese din ghetoul minorităților delimitate strict și al (sub)genurilor subculturale grație vulnerabilității împinse la extrem și a confuziei atotcuprinzătoare, traduse în beat-uri fracturate (Urchin), în percuție caraibiană (Saunter) sau în melodramă hard (Fugaces) care, după cum spuneam, sunt bucățile unui puzzle niciodată terminat.

Arca, adică, este un album definitoriu pentru o epocă în care nici măcar Trump nu dă semne că s-ar gândi să anuleze dreptul minorităților sexuale la a-și întemeia o familie, dar în care homosexualii ceceni sunt adunați cu arcanul în ceea ce unii numesc deja lagăre de concentrare. Asumându-și rolul maricón-ului standard, flamboaiant și surprinzător, Alejandro Ghersi se confesează în Anoche: „Anoche yo lloré/De felicidad, qué extraño me sentí – Azi-noapte am plâns/De fericire, cât de ciudat m-am simțit”. E, în același timp, un motiv de bucurie și unul de îngrijorare.