„Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”: naiba știe de ce mi-a zburat instantaneu gândul la cumplitul blestem eminescian când am văzut pentru prima oară cel mai recent clip al californienilor Edward Sharpe&The Magnetic Zeroes. Mai ales pentru că „Wake up the sun” numai doină nu e. Mânca-mi-ar inima câinii, dar parcă tocmai de un cântec jazzy prelungit aveam nevoie pentru a mi-l elibera pe Emin de asocierea cu romanțele prăfuite și cu scremetele patriotarde de tip „Cântarea României” care m-au asaltat în copilărie.
Sigur, numai nouă ne sare-n ochi portretul poetului – publicul de-afară e tratat cu un colaj de imagini insolite din Basarabia: un ansamblu folcloric pe uliță, o ceartă lângă căruță, nesfârșite cîmpuri, oi pe dealuri, blocuri spoite strident lângă care-a apărut – cum? – o zebră. Doi puștani care dansează tango sub privirile adulților (el e în negru, ea – într-o rochiță cu animal print) și doi tineri adulți care fac dragoste. Clipul regizat de israelianul Noaz Deshe (ar merita să-i vedeți filmul Umbra albă, zău așa!) adaugă un bine meșteșugit strat de supra-real versurilor despre o „religie a iubirii”: „I’m tired of God/ Tired of Church/ I’m trying to serve no religion/ My religion is love”.
Ochiul străinului, predispus să vadă prospețime și insolit acolo unde tu vezi băltire și prăpăd, s-a strecurat deja prin mai multe colțuri ale României – au venit și-n țara noastră (nu mă pot abține!) „de-au cerut pământ și apă” Depeche Mode („Peace”, cu Maria Dinulescu) sau The Weeknd („Twenty Eight” insistă asupra unor stripteuze de-aici), iar Modest Mouse au filmat „Ocean breathes salty” în mijlocul unui lot neaoș de floarea soarelui. Asupra imaginilor din Piața Constituției postate de Robbie Williams pe Facebook presupun că nu e cazul să insist. Iar Noaz Deshe nu vede neapărat Moldova altfel decât o face Igor Cobileanski (o să înțelegeți de ce odată ce intră Afacerea Est în cinematografe), dar, firește, se raportează un pic altfel la ea.
Trei alte exemple, deci, din clipuri muzicale cu schepsis turnate aici – două sunt mai noi, al treilea însoțește o piesă din 2007.
Cine?
Kaada/Patton, adică John Erik Kaada, un muzician norvegian și Mike Patton, frontman-ul Faith No More și, zice-se, cea mai versatilă voce din întreaga industrie pop-rock – șase octave, măiculiță!
Ce?
Mini-dramă de familie nițeluș incestuoasă sau coșmar freudian, dacă interpretez eu corect semnele, regizată de Alexandru Ponoran. Suprarealism în extaz, tușe creepy, melodie minimalistă. Albumul, Bacteria Cult, seamănă în mod entuziasmant cu ceea ce fac în ultima vreme Blixa Bargeld și Teho Teardo – îți pun, cu metodă, neuronii pe moațe.
Special guest stars
Porci, mulți porci – antropomorfizați, în farfurie, pe patru picioare, dați huța în lanțul de la abator. N-ar fi de neglijat nici portretul lui Buñuel în tinerețe, cocoțat pe un schelet și așezat în capul mesei.
Cine?
Holy Fuck, electro-punkeri din Toronto cu o pasiune pentru sintetizatoare vintage dusă pînă la limita obsesiei.
Ce?
Bas turbat, vorba lui Gojira, ritmuri scrâșnite, lumină naturală. Un sat de pe lângă Zărnești aflat „pe fundul căldării”, care pare să fi luat foc, la fel ca relația dintre tatăl și fiul din rolurile principale (tată și fiu și în viața de zi cu zi, apropo – pe amîndoi îi cheamă Marius). Violență mocnită care bubuie scurt sau visul de dominare al juniorului? Insistența asupra fețelor bătute de soare, surprinse adesea în prim-plan, îmi pare un truc împrumutat de la Haneke: uitați-vă mai atent la portretele acestuia, în secvența din biserică dinspre finalul Panglicii albe.
Special guest stars
O grămadă: termopanele, farfuriile cu motive florale în care-a aterizat mămăliga, sticla de J&B de pe raftul crâșmei sătești, coarnele de cerb de pe perete.
Cine?
Simian Mobile Disco, trupă electro-pop londoneză care – sunt sigur! – n-a votat pentru Brexit.
Ce?
„I believe” rula întruna la VH1 prin 2007-2008: pare că un antropolog a nimerit prin Teleorman (Giurgiu? Botoșani? Harghita?) cu o cameră de filmat în mână.
Special guest stars
Dacia antediluviană pe care tronează boxele, spartul lemnelor, lelițele cu baticuri așezate pe banca de la poartă, hainele răspurtate ale copiilor, covoarele cu motive folclorice de pe pereți și păturile scămoase de pe paturi, căruța la care e înhămat un descendent al Batorului agârbicean, tricoul naționalei de fotbal – ce mai încolo și-ncoace, tot clipul!
Cât despre aspectul acestor clipuri, am auzit refrenul de-o mie de ori: „Dar avem și Ateneu, și Arc de Triumf, și Cheile Nerei, și pe Decebal la Cazane, de ce naiba se uită străinii ăștia numai la lucruri urâte?” Poate, cine știe, pentru că ai nevoie de-un străin ca să pui în imagini pop o cruntă statistică din aprilie 2016: un român din patru trăiește în sărăcie severă - aproape 5 milioane de oameni, adică, ceea ce reprezintă un sfert din populație. Vedeții noștri se filmează în mașini scumpe luate pe datorie, pe podul sclipicios de la Gara Basarab - dar străinii au identificat din prima cea mai acută problemă a României contemporane și i-au dat formă. Nu asta ar trebui să facă un artist?
Foto: din clipul de la „Imodium”
