Când l-am întâlnit prima oară pe Massimo Branca, într-o zi ploioasă de București, parcă atunci vedea pentru prima oară centrul orașului. Deși venea de aproape doi ani în România, singura zonă pe care-o cunoștea ca pe buzunarele lui era Gara de Nord, cu tot cu subteranele ei, unde doar oamenii străzii îndrăzneau să intre. Pentru cei mai mulți din ei, acolo singurul loc pe care-l numiseră vreodată „acasă”.
În ultimii ani, canalele de la Gara de Nord au devenit o atracție a turismului mediatic pe harta Bucureștiului. Zeci de jurnaliști români, dar mai ales străini, se perindaseră în grabă pe la găurile căscate în asflat, unde se strecurau, ca niște fantome, oamenii pe care societatea i-a împins tenace la marginea ei. Copii abandonați, fugiți de acasă sau din orfelinate ca niște carcere, puști rătăciți și vulnerabili, oameni în toată firea care, printr-o întorsătură sau alta de viață, au rămas pe drumuri. Cu totul ignorați de autorități, vizitați doar din când în când de asociații umanitare, și-au construit încet-încet o societate în miniatură. Cel care-a reușit să schimbe gaura din pământ în casă a fost Bruce Lee, la rândul lui abandonat de părinți, trecut prin orfelinat și ajuns, în cele din urmă, boschetar. Pe piciorul lui stă tatuat „Bruce Lee, regele canalelor”. E o figură aproape mitică printre oamenii străzii, pe care mormanele de fotografii și înregistrări video îl arată-n toată măreția lui de supererou al celor mai săraci dintre săraci.
Iar sărăcia, mai ales dacă e combinată cu droguri, cu boală & moarte, vinde. Din insulele noastre de confort și siguranță, căscăm ochii la crâmpeiele pe care presa le pescuiește și le livrează pe prima pagină sau pe ecran. Ne liniștește să ne aducem aminte că, oricât ne-am plânge, suntem bine. Ne ajută să mai punem o piatră la statut: Ei își merită soarta, că nu muncesc. Uneori, ne contractă mușchiul compasiunii. Dar în același timp ne transformăm pe nesimțite în voyeuri ai sărăciei extreme, pe care fiecare titlu senzaționalist o fac din ce în ce mai exotică.
***
Massimo Branca, fotograf și antropolog italian, e unul din cei mulți care-au ajuns să viziteze canalele de la Gara de Nord. Dar dacă toți ceilalți au făcut-o în grabă, gravitând în jurul comunității subterane o zi sau două, Massimo, împreună cu Igor Marcheșan, fotograf de origine română mutat în Italia, au ales să-i cunoască pe oamenii canalelor. Pentru asta însă, a fost nevoie de timp: în doi ani, au petrecut mai bine de opt luni împreună cu cei ce trăiau sub pământ. S-au împrietenit, au dansat și au gătit împreună, pe unii i-au ajutat să-și facă acte și să meargă la spital, au suferit când mulți dintre ei au murit anonimi, terminați de boală sau supradoze. În timp ce televiziunile veneau pe bandă rulantă la Gara de Nord, Massimo și Igor au decis să rămână acolo și să documenteze în profunzime viața oamenilor din Canal, dincolo de etichete: „drogați”, „boschetari”, „aurolaci” ș.a.m.d. Au refuzat să colaboreze cu ziare și televiziuni. Mai mult, timp îndelungat au refuzat să facă publice fotografiile, de teamă că ar putea fi interpretate împotriva intenției lor, aceea de a scoate în prim-plan o poveste universală, despre prietenie, ajutor, bucurie și agonie, în ciuda sărăciei extreme.
Abia târziu, după multe crize existențiale și dileme morale, cei doi au decis să contrabalanseze senzaționalismul media cu propria lor versiune, pe care au numit-o Inside Outside Under Bucharest. O parte din fotografiile acestei serii i-au adus anul trecut lui Massimo Branca un loc între cei mai buni 30 de fotografi sub 30 de ani în topul Magnum, cea mai prestigioasă agenție de fotografie din lume. Povestea lui Bruce Lee, a Cătălinei și a tuturor celorlalți oameni din sub-București a primit Premiul Publicului la Lumix Festival for Young Photojournalism, din cele 60 de expoziții prezentate la Hanovra.
De curând, Inside Outside Under Bucharest s-a transformat într-un album de fotografie care adună o parte din imaginile realizate de Massimo și Igor între 2013 și 2015 în București. Albumul, ale cărui pagini sunt toate negre, se deschide cu un decupaj rotund, de forma Canalului, și cu un motto din jurnalistul polonez Ryszard Kapuściński, potrivit căruia e greșit să scrii despre cineva dacă nu ai trăit măcar un pic cu el. Albumul a fost scos în 500 de exemplare - banii pentru realizarea lui au venit de la bunica lui Massimo din Sicilia și din vânzarea de cărți poștale la evenimentele de prezentare a proiectului. Cum cei doi fotografi au refuzat până acum să-și ofere imaginile către câteva mari publicații, care fie riscau să deturneze miza întregii experiențe, fie nu erau dispuse să plătească, munca ultimilor ani, susținută din mijloace proprii, i-a cam golit de resurse.
„Viața e difficile. Cum zice Bruce Lee, «viața e grea și unii oameni o fac și mai grea»”, mi-a spus Massimo în română, când ne-am reauzit de curând, pe Skype. În timpul documentării, a învățat limba, în parte de la cei din Canal. Vorbește foarte bine româna, ba chiar cântă piese de la Vama Veche și manele, piese care rulau pe repeat la boxele subterane, Na janes și Kanajambe. Când mi-a arătat cartea proaspăt publicată, a devenit dintr-o dată melancolic, de parc-ar fi umblat într-un album vechi și prețios de familie: „Uite, aici sunt Pișta, Liviu - nu e familia lângă el; doar televiziune și ventilator. Adică mamă și tată -, Ștefănuț, Georgiana se face frumoasă pentru ziua ei, Bruce Lee gătește pentru toți, «Cina cea de taină» a lui Leonardo și Leonard, care a murit, o icoană cu Isus, aici Mihaela, Cătălina, cățeaua Albușa, Gândac, Tokyo, Ana, mamă de doi copii care cresc în orfelinat”. Pe toți îi știe și de fiecare îl leagă povești. Fotografiile lui sunt, de cele mai multe ori, singurele dovezi că oamenii de sub Gara de Nord au avut nume și istorii, cu drame și fericiri, că n-au fost doar cifre în statistici.
Ultima oară, fusese la București în februarie 2016, când i-a întâlnit în tribunal pe 18 din băieții care trăiau la Gara de Nord. Printre ei se afla și Bruce Lee, căruia îi crescuse părul și se îngrășase un pic. După avalanșa de reportaje despre Canal, poliția i-a arestat, iar acuzațiile care le-au fost aduse ulterior au fost de grup infracțional organizat și trafic de droguri de mare risc. Bruce Lee primise 13 ani de pușcărie. „Am încercat să fac ceva să schimb opinia publică și să nu primească o condamnare așa mare, dar eu sunt singur și abia reușesc să supraviețuiesc. Fără niciun fel de ajutor și autoritate, e greu să faci asta”, spune fotograful, care crede că strada și pușcăria seamănă cumva în ceea ce privește relațiile dintre oameni: „trebuie să fii respectat și respectul se primește prin violență”.
Am stat de vorbă cu Massimo despre cum a pornit călătoria lor spre centrul Pământului, prin gaura strâmtă din asfalt, despre ce înseamnă să trăiești la marginea societății și cum reușește presa să facă din sărăcie un subiect exotic. Dar mai ales, am stat de vorbă despre ce înseamnă să fii responsabil atunci când intri cu aparatul de fotografiat în viața unor oameni. Povestea lui am pus-o cap la cap, în cuvintele lui.
„Era doar curiozitate de om și antropolog”.
În 2013, împreună cu Igor Marcheșan, care e pe jumătate român, dar trăiește în Italia, am decis să mergem în România pentru două luni. La început, am zis să mergem pe la țară, fiindcă pe mine mă interesau, ca antropolog, țiganii. După vreo 15 zile la țară, am făcut o pauză la București și, când am ieșit din Hotel Basarab (cel mai ieftin din oraș), am auzit un zgomot de metal și niște câini. Era Bruce Lee, care se apropia. Era chel, desculț, cu geaca de piele la bustul gol, de care atârna o grămadă de fier, cu lanțuri la picioare, înconjurat de vreo 15 câini vagabonzi. Eu nu eram obișnuit să văd așa ceva, dar ni s-a părut interesant.
Am aflat cine era de la o prietenă care lucra la Kanal D și care făcuse un scurt reportaj despre oamenii străzii. Peste două zile, am mers la Gara de Nord, unde am dat de Bruce Lee, cu care am vorbit să ne primească la ei în canal. I-am spus că suntem doi cercetători veniți din Italia și că suntem curioși să vizităm jos acolo, că n-am văzut niciodată în viață. El a fost de acord, cu condiția să nu punem nicio poză la ziar în România, că deja au avut probleme cu poliția, care a zis că văzuse prin filmări lucruri furate. La început, nu aveam de gând să stăm mult acolo sau să facem un proiect - era doar curiozitate de om și antropolog. A fost foarte ciudat când am intrat prima oară: afară era aproape noapte, dar înăuntru era ziua. Era plin de lumină, pe pereți erau tablouri, la televiziune era un film japonez cu subtitrare în română, mirosea a mâncare. Era multă lume.
La început, nu știam cum să mă comport. La mulți se vedeau că nu stau bine cu sănătatea. Ne-au oferit mâncare, dar atunci nu am acceptat nimic. După aia, s-au schimbat lucrurile. Am mâncat, am gătit de multe ori cu ei, am și dormit. Nu s-a întâmplat nimic. Un pic m-am gândit că venisem cu toate aparatele la noi, cu camera, pe care le-am lăsat lângă noi. Poate le lua cineva și fugea cu ele. Dar am mers pe încredere.
Nu m-a surprins așa tare că ei trăiau sub pământ - canalizarea ținea de cald și, dacă ar exista asemenea canale în Italia, boschetarii ar merge și ei acolo. Ce m-a surprins mult era că ei încercau să facă o casă acolo. Se asemăna cu o casă adevărată: avea pereți albi atunci, dar după aia i-au vopsit în albastru, apoi în roz, iar albastru. Avea televizor.
După aia, am zis „hai să mai mergem o dată, să le ducem mâncare. Ei ne-au oferit mâncare și ne-au acceptat, hai să arătăm că am apreciat gestul”. Când am ajuns iar în Gara de Nord, cu două pungi de mâncare, Bruce Lee s-a ridicat în picioare și a zis: „Voi sunteți oameni buni și Dumnezeu vede asta. Vă mulțumim mult și hai să mergem în canal”.
Atunci nu vorbeam română deloc. Înțelegeam câteva cuvinte, dar nu puteam să răspund. Igor vorbea. Am rămas două ore cu ei singur și Bruce Lee îmi tot arăta despre lanțurile lui, despre geaca de piele, despre revistele pe care le avea, iar eu ziceam mereu „Mhm, da, da”. La sfârșit, i-a zis lui Igor „am vorbit două ore cu prietenul tău, dar nu știu dacă a înțeles ceva”. Cu timpul, am învățat puțin câte puțin româna în canal, când vorbeam cu băieții, și s-au schimbat relațiile. Din ce auzeam, încercam să scot niște reguli despre cum se folosește limba și ceream mereu explicații. Când am vorbit apoi cu români din alte țări, din Italia sau Anglia, s-au prins imediat că eu am învățat limba în București. Atunci, am rămas cu ei încă vreo lună, timp în care am mers în fiecare zi în canal.
Concurs de gătit în Canal, la care Massimo a gătit spaghetti all'amatriciana. Video: Igor Marcheșan
„Am încercat să fim oameni între oameni”.
A doua oară când am venit, în iarnă, ne-am dus tot la ei și Bruce Lee și-a dat seama că nu aveam un interes superficial. Nu eram nici primii, nici ultimii care ne-am dus acolo, dar am fost poate unicii care au rămas așa mult. Și pe degeaba. Ne-au și întrebat „dar voi n-aveți casă, n-aveți familie?”. Iarna, stăteam 12 ore pe zi în canal și nu făceam poze tot timpul. Stăteam de vorbă, am încercat să ajutăm cu bani, cu birocrație, cu medicamente. Am încercat să fim oameni între oameni. E bine să faci poze, dar dacă nu înțelegi ce vrei să zici și despre cine zici, poți să faci toate pozele din lume, dar la final n-ai cum să comunici ce trebuie să fie zis.
Am fost influențat un pic de observația participativă din antropologie. Dar dacă un antropolog trebuie să stea liniștit, să se gândească, să țină un jurnal, noi n-am avut niciun minut liber. Am fost absorbit complet în realitatea aia de stradă. Așa că observația participativă a devenit participare observativă. Mai mult participam la viață - și, ca o consecință, observam. Făceam ce făceau ei. Dacă se dansa, dansam. Dacă era nevoie să gătim, găteam. Igor a vaccinat câinii lui Bruce Lee. Eu am încercat s-o ajut pe Cătălina, care avea piciorul ars. Am fost cu Turcu, să-l ajutăm cu buletinul.
Atunci, în iarnă, am început să vindem pozele pe care le făceam în canal. Când am ajuns prima dată la Gară, veneau băieții la noi și ne cereau câte un leu. Nu le-am dat. După aia, veneau, „fă și mie o poză”. Mulți îi fotografiaseră, dar nimeni nu le-a adus pozele înapoi. Noi le făceam poze, dar ei voiau mereu alta. Cum ei ne acceptau, am zis că e frumos să le dăm pozele înapoi, pe hârtie, cadou. Dar memoria lor era prea bună. Dacă făceam opt poze, le țineau minte și le voiau pe toate. Iarna, erau prea mulți și toți veneau să le facem poze. Cum eu eram și atunci amărât, am zis bine, dar îmi plătești prețul imprimării. Nimeni n-a protestat, că așa era corect. Prețul era de o țigară. Dacă cineva era mai puternic în societatea aia mică de la Gara de Nord, voia poza mai mare, mai scumpă. Într-o vreme, în Canal era plin cu pozele noastre pe pereți.
*Cătălina îi intervievează pe prietenii din Canal. „Lor le-a venit ideea, iar eu m-am emoționat foarte mult,” spune Massimo. „Lucrul ăsta n-ar fi fost posibil fără câteva luni de stat împreună”.
De fiecare dată când am venit apoi în România, am stat numai la Gara de Nord. Nu știam deloc orașul, doar zona aia de o sută de metri pătrați. Bruce Lee a închis Canalul în vara lui 2015, când s-a mutat toată lumea în Baraca. Intenția lui era să se pregătească pentru prima iarnă sus, gata cu sub pământ. Baraca era un bar părăsit, tot din zona Gara de Nord, pe care Bruce Lee l-a aranjat perfect, ca un apartament. A construit bucătărie, a montat 62 de paturi, a avut grijă de o mică grădină. După ce a văzut la televiziuni imagini de acolo, un turc a zis că ăla era spațiul lui și a încercat să obțină bani. După aia, i-a arestat poliția.
În cei doi ani cât am tot venit în Canal, cred că vreo 20 din băieții pe care i-am cunoscut la început au murit. A fost foarte stresant să știi dacă nu te mai întâlnești cu cineva pe care ai început să-l consideri prieten. Prima dată, am găsit acolo niște băieți bolnavi și foarte slabi și-ți dădeai seama că nu vor trăi mult. Alții erau bine, erau musculoși, dar după șase luni erau doar oase. Leonard, de exemplu, n-a mai vrut să trăiască. S-a drogat până a adormit de tot. În ultima zi cât am stat acolo în vara lui 2015, Leonard a murit în parcul din fața Gării. Înainte să moară, Cătălina și-a băgat seringa-n gât, unde avea o infecție. Avea și SIDA. A căzut și n-a mai auzit, n-a mai văzut. A luat-o salvarea și, după două zile de comă, a murit. Eram în Italia când am aflat, dar am venit la înmormântare. Chiar dacă au murit mulți, numărul oamenilor de acolo nu a scăzut.
„Ajutorul creează o relație de putere”.
Cât timp am stat în Canal, nimeni nu a venit acolo mai mult de câteva minute. Poate doar cu una-două excepții, toate asociațiile aduceau din când în când haine, mâncare, seringi, prezervative. În iarnă, la -10 grade, aduceau mâncare și așteptau să iasă oamenii din canal ca să ia mâncarea, timp în care filmau. Dar nimeni nu intra în Canal, că poate era riscant pentru ei, fără să creadă că ar fi fost riscant pentru cineva cu SIDA să iasă afară în frig. Cât timp am stat cu ei, de la noi nu au primit nimic. Eu am primit mai multe de la ei: pantofi, o geacă. Pentru ei e ceva obișnuit să primească: de când există copiii străzii în București, în anii '90, există și asociații - ei s-au născut și crescut cu asociații. Doar că lucrurile nu se rezolvă așa. Ajutorul creează o relație de putere.
Acum, chiar dacă 13 persoane sunt în închisoare, nu s-a schimbat nimic. Doar că nu mai e electricitate în Canal. Drogurile sunt tot acolo. Fiindcă drogurile sunt consecință a excluderii sociale, nu drogații sunt excluși. Nu s-a găsit niciun fel să se resoarbă problema asta în București și în multe alte locuri din lume. Nu se construiește integrare. Bruce Lee, singur, era o asociație pentru toată lumea de la Gară și a făcut mai mult pentru ei decât toate organizațiile și autoritățile. A făcut o casă, a fost tată pentru mulți, cumpăra mâncare, gătea, cumpăra medicamente, avea grijă. Sigur, banii lui veneau mai ales din droguri. Dar el a avut de ales între a fi pe stradă, părăsit de toți, și a face un lucru bun, dar printr-un mijloc ilegal. A ales varianta a doua și a fost arestat. Dar visul lui era să fie independenți.
Am înțeles că ce se întâmpla la Gara de Nord nu era publicitate bună pentru stat, dar alt loc unde puteau sta oamenii ăștia nu prea există. Afară din oraș nu există nicio afacere. Problema trebuie rezolvată de la origini. În România există o inegalitate foarte mare - și în Italia e, dar în România și mai rău. În același timp, consumismul a devenit impresionant de mare.
După cele două luni de vară și iarna în Canal, și eu, și Igor ne-am pierdut un pic, și cu identitatea. Nu am apucat deloc să ne odihnim și tot timpul era stradă, stradă, stradă. Nu eram obișnuiți să trăim așa, mai ales cu multe persoane care luau droguri în jur, într-o țară străină. Am zis să luăm o pauză și n-am mai vrut să vin în România. Doar că după două luni de când am plecat, a murit Cătălina și am revenit. Acolo i-am cunoscut familia și am vrut să înțeleg cum ajunge un copil, din familie, în stradă. Un exemplu perfect de viață la margine. Am mai venit de câteva ori în București, iar povestea se schimba în permanență, Bruce Lee a început să construiască Baraca. Am fost din nou absorbit pentru că nu am vrut să pierd nimic.
Am vrut să fiu martor, cu frenezie chiar, fiindcă dacă nu făceam asta, n-o făcea nimeni.
N-ai idee cât de obositor și stresant a început să fie. Am încercat să ajut familia Cătălinei, care avea probleme cu legea, și am plătit 400 de euro unei femei care s-a prezentat drept avocat, dar s-a dovedit că nu era. Am supraviețuit apoi, până la plecare, fiindcă Bruce Lee mi-a dat 50 de euro să mănânc. Apoi, mi s-a spart un aparat foto și un obiectiv foarte scump mi-a căzut în canal și s-a distrus. Când m-am întors în Italia, am stat 20 de zile în spital - am făcut bartoneloză de la puricii pisicilor de la Asociația Homeless.
„Cei de la Gară, chiar dacă sunt afară din societate, trăiesc înăuntrul ei”.
În fotografiile mele, normal că nu am arătat doar ce voiau ei să arate. Dar am încercat să am o imagine amestecată între ce am văzut eu și ce au vrut să zică ei. Unii jurnaliști merg într-un loc și pun întrebări fără să fie neapărat interesați de răspuns. Răspunsul e folosit ca la tribunal, cum vor ei. Dacă te uiți în reportajul de la ABC America, vezi cum se comportă prezentatorul, care, în timp ce băieții intervievați stăteau ghemuiți jos de frig, el stătea în picioare și le vorbea de sus. Ca și cum te-ai uita la un documentar National Geographic despre pinguini: te uiți la ei, dar nu ai cum să ai o relație cu ei, că suntem specii diferite. Știu toate filmările făcute acolo, de la Al Jazeera și Channel 4, ABC, și din Italia și din Spania, și toate sunt la fel: drogații trăiesc sub pământ și șeful lor face trafic de droguri. Dacă vrei să fii corect și înțeles atunci când vorbești despre cineva, trebuie să spui toată povestea: el s-a născut aici, familia lui a fost așa, asta e copilăria etc. Abia apoi arăți cum s-a apucat de droguri. În fotografiile noastre, nu se văd seringi în venă. Doar așa, într-un colț. Toată lumea știe cum se folosește o seringă și nu e nevoie să dai șoc la public. Intenția mea este să fac legătura între persoane diferite, nu vreau să le depărtez și cred că pozele, așa cum sunt arătate ele prin televiziune, fac exact invers.
Dacă arăți mai ales lucrurile rele, lumea nu va înțelege și va spune ăsta merită să fie așa, că nu caută o viață mai bună. El a ales droguri, a ales să fure, să cerșească. Alții comentau că cineva de la Gara de Nord avea pantofi de firmă, că altul are smartphone. Oamenii, care au deja și pantofi și telefon, trebuie să înțeleagă că, în oraș, există presiunea să fii consumator. Fericirea și succesul în viață înseamnă să ai ceva - un telefon, o mașină, o casă mare. Cei de la Gară, chiar dacă sunt afară din societate, trăiesc înăuntrul ei și peste tot văd că, dacă vrei să fii acceptat, trebuie să ai asta și asta. În același timp, pentru unii e imposibil, ceea ce e foarte greu: societatea care te forțează într-o direcție și în același timp te oprește. Asta e tristețea.
Inițial, n-am vrut să publicăm nicio poză. Nu voiam să fac ceva greșit față de ei. Nu voiam ca ei să se simtă folosiți prin faptul că-i fotografiam și de-aia am așteptat foarte mult. Dar când am văzut că din ce în ce mai multe televiziuni arătau ce arătau, am ales să public și eu ceva, fiindcă mă simțeam responsabil. Ziarele și televiziunile fuseseră acolo o zi, două și au publicat imediat materiale despre un lucru pe care eu îl cunoșteam mai bine ca toți. Au făcut exact ce nu voiam să fac eu, fără să se gândească la consecințe. Așa că eu am făcut tot posibilul ca pozele să nu fie interpretate în același fel: uite-i și pe drogații ăia sau vai, ce trist! Am sperat că din cele 10, 20 de materiale făcute despre ei, oamenii vor crede mai mult în varianta mea, fiindcă era rodul unei munci de doi ani. Am sperat că opinia publică se va schimba. Așa că am publicat în National Geographic fotografiile despre Cătălina, într-un articol care nu era despre Gara de Nord, ci despre proiectul a doi fotografi și relația lor cu fetița asta care trăia acolo.
După un an, Bruce Lee și ceilalți ne-au rugat să spunem lumii ce e întâmplă, de fapt, la Gara de Nord și cum reușiseră să facă, în sfârșit, Baraca, o casă la suprafață. Atunci am început să fac tot posibilul să promovez fotografiile, să fac vizibilă povestea lor. Cei care văd imaginile simt, într-adevăr, tristețe, dar își dau seama că, la mijloc, nu e vorba de droguri, ilegalități și sărăcie, ci despre empatie și relațiile dintre oameni. Proiectul a fost din prima foarte apreciat, dar am vrea să facem un proiect mai complex, nu doar o expoziție pe care s-o vadă lumea. Vreau ca oamenii să simtă cum era lumea de acolo. De aceea, fotografiile mele nu au chenar. Fiindcă nu vreau să arăt, uite ce bună e poza asta. Ideea e să intri în ea. Mi-ar plăcea să avem un spațiu cu obiecte din Canal, care să arate atmosfera de acolo.
Nu e nevoie doar să vezi ceva diferit, ci să simți. Iar când trăiești diferit de cum ești obișnuit, simți ce s-a schimbat în tine și ce nu mai vrei să accepți. Am stat patru luni în America de Sud, ca vagabond. Am stat cu indigenii în natură, n-am cumpărat nimic, am lucrat cu ei. Asta m-a schimbat foarte mult și, când m-am întors în Italia, am avut o depresie de șase luni. De fiecare dată când revin dintr-o călătorie lungă, am impresia că îmi atârnă niște greutăți pe umeri. Simt că trebuie să le pun undeva. Dacă nu pot împărtăși ce am acumulat cu oamenii, ele devin și mai apăsătoare cu trecerea timpului. Așa apare nevoia de a pleca în altă parte, dar greutățile se fac și mai mari. Cu timpul, mi-am construit o etică, dar fiecare experiență a distrus-o și mi-a făcut una nouă. După viața în Canal, simt că pot să distrug orice teorie, fără să mai pun una în loc. Dar nu știu nici dacă e bine.
Fotografiile din acest articol au fost realizate „behind the scenes” în timpul proiectului Inside Outside Under Bucharest.
