Stai în fața ecranului ăstuia, poate un pic absent, cu ochii-n telefon, între două stații de metrou, poate într-o pauză de task-uri la birou sau acasă, unde n-ai apucat să te schimbi de pijama, fiindcă ai deschis Facebook-ul și te-ai luat cu una, cu alta, și deja s-a făcut târziu. Treci dintr-o fereastră în alta, scrollezi peretele cu știri, afli că politicienii români vor să pedepsească protestatarii cu închisoarea, că azi e Ziua Internațională a Scriitorilor și ziua lui Ion Iliescu, mai vezi câte-o poză simpatică și mai treci cu vederea reclamele camuflate care-ți promit tinerețe fără bătrânețe și pantofi din piele naturală. Și-n toată pasta asta de informație, citești: mâine, 4 martie, de la ora 19, la ARCUB (București), are loc proiecția scurt metrajului de animație Cutia albă, realizat de Mihai Păcurar.

Am văzut Cutia albă pe un ecran mare, iar la final am mai dat o dată „play”, fiindcă nu mă săturasem de formele-alea colorate și demente care se transformă în continuu timp de 18 minute. Dacă n-ai cum să-ți revezi visele, măcar ai privilegiul ăsta la filmele care seamănă cu visele. Povestea primului scurt metraj de animație al lui Mihai Păcurar e cumva un clasic pentru noi, ăștia care trăim conectați la net: „Într-un orășel românesc, pe la mijlocul secolului 21, mai mulți oameni au parte de experiențe live generate și influențare de propriul lor subconștient, în camere de realitate virtuală. Compania care închiriază aceste holo-deck-uri se numește Cutia Albă”. Ideea asta devine imagine într-un basm contemporan psihedelic, unde nu mai e clar unde te termini tu, ăla din carne și oase, și unde începi tu, ăla din pixeli și fantasme, și nu mai știi nici care-s dorințele tale și dorințele în care te îmbăiază algoritmul. La urma urmei, trăim deja cu toții într-o versiune incipientă a Cutii albă, doar că deocamdată avem în față doar o oglindă neagră, un ecran care încă separă, cât mai poate, realitatea de hiperrealitate. 

În animația asta care mi-a adus aminte de Waking Life a lui Linklater, fiindcă folosește deopotrivă desenul și jocul actorilor, îi găsiți (cum nu i-ați mai găsit nicăieri) pe Florin Piersic Jr., Coca Bloos, Nicoleta Lefter, Constantin Cojocaru, Daniel Popa, Laurențiu Bănescu, Andrei Elek, Victoria Răileanu, Conrad Mericofer și pe Irina Bucescu. După ce a fost proiectat la multe festivaluri din lume, din India, până în Portugalia și SUA, scurt metrajul ajunge sâmbătă la București, în competiția festivalului DaKino. Cu câteva zile înainte de proiecție, l-am rugat pe Mihai Păcurar, scenograf și artist vizual cu zeci de colaborări în teatrul românesc, să răspundă la câteva întrebări despre cum a lucrat la primul lui scurt metraj animat și cum face să nu rămână captiv pe internet. 

via GIPHY

Cum ai / ați copt povestea din „Cutia albă” și din ce s-a hrănit ea? (Din netul cel de toate zilele, din vise, din întâmplări cotidiene etc.?)

Povestea a venit ca un cadru necesar pentru lucrurile despre care am vrut să vorbesc. Mi-am dorit foarte mult să desfac o problemă care imi dădea târcoale demult. Cea a comunicarii. Sau a non-comunicării. Pe scurt, despre provocarea de a transmite sau a recepta esența unui mesaj persoanei din fața ta, fiind conștient de diferențele masive de percepție create de rețelele neuronale foarte diferite. Ne înțelegem de fapt? Nu ne înțelegem? Unde se termină ideea mea și unde începe filmul tău?

Ăsta ar fi firul roșu. Ca să am un suport cât mai credibil pentru explorarea asta, am ales să plasez totul în realitatea virtuală, și anume într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care oamenii merg – singuri, sau în cupluri – să trăiască experiențe psihedelice în spații virtuale create de subconștientul lor. Și ca să subliniez și mai mult diferențele de percepție între personaje, am ales să le reprezint în stiluri grafice și în tehnici de animație diferite. Odată luate aceste decizii cadrul s-a creat de la sine, baza fiecărei secvențe în parte venind oricum din experiența mea proprie, din diverse relații. Lavinia Ivan m-a ajutat la o parte din dialoguri și la multe decizii mărunte dar extrem de importante de pe tot parcursul proiectului.

Apropo de lumi virtuale & subconștient, tu cum te orientezi prin hățișul electronic? Simți că te floodează informația, că-ți „fură” timpul sau ai reușit să-ți faci cumva o disciplină?

Cred că încep să ies dintr-o perioadă destul de haotică de căutare și înmagazinare de informație. Care a început, bineînțeles, cu accesul masiv la net. M-am împrăștiat în toate direcțiile. Parcă voiam să devin în același timp fizician, chimist, antropolog, sociolog, ș.a.m.d. Se pare că am reușit să restrâng plaja la câteva lucruri cu care rezonez mai puternic, însă informația, cum spui și tu, te accesează de multe ori înainte să o accesezi tu :).  Așa că sunt încă multe instanțe în care eram sigur că acum 5 minute lucram ceva (cu spor), iar acum citesc un articol super-interesant dintr-un domeniu pe care abia dacă l-am zgâriat la suprafață. În ideea asta, am încercat să imi reglez setările de „follow” în așa fel încât să imi transform feed-ul de Fb într-o sursă bună de informație. Și cred că algoritmii (ANI) care încearcă să ghicească și să ne ajute cu sugestii pe mai toate platformele online sunt încă foarte primitivi, și că o cautare activă e de preferat uneia pasive.

Care a fost procesul de lucru din spatele ei? 

Toată povestea asta cu „stiluri diferite de animație” a fost un pariu pe care l-am făcut cu mine. Fiind primul meu proiect de animație, am vrut să mă și școlesc de-a lungul procesului, să ies la finalul lui cu niște lucruri învățate și să pot decide, odată trecut prin ele, pe care le păstrez pentru mai departe, care sunt mai eficiente dpdv al timpului, care mă excită mai mult. Concluzia este că voi merge în continuare pe mai multe direcții, în plus cu poftă pentru mediile și instrumentele noi care se dezvoltă în timp ce scriu chestia asta. Prin urmare, procesul a fost unul destul de fragmentat, avantajul fiind că atunci când, după două luni de lucru la o scenă, mă săturam, puteam să deschid alta și să îmi dau un film fresh în altă tehnică. Administrativ, a trebuit să lucrez printre proiectele de teatru, având bucăți de luni întregi în care nu mă atingeam de animație, pierzându-mi orice speranță că o voi termina vreodată :). Spre final mi-am luat o pauză de câteva luni de la meseria de scenograf ca să pot pune punct. În total am lucrat patru ani din momentul în care am filmat prima scenă cu Nicoleta Lefter și Andrei Elek.

Procesul a fost foarte diferit de la o tehnică la alta, am avut perioade de luni întregi în care desenam mecanic mii de cadre, timp în care trebuia să fac ceva cu atenția, așa că ascultam conferințe sau cărți, și perioade la fel de lungi în care aveam nevoie de tot creierul pentru fiecare detaliu din fața mea.

O parte foarte frumoasă a procesului a fost colaborarea cu Vlaicu Golcea, care a acceptat să lucreze înainte să vadă vreo imagine. Îi trimiteam cîte o scenă la câteva luni, pe măsură ce le terminam, iar el imi trimitea înapoi flash-ul lui sonor, total personal, ignorând aproape de fiecare dată cerințele mele. Am sfârșit prin a păstra aproape tot ce mi-a propus, pentru că era evident că veneau dintr-un loc extrem de autentic și inspirat în totalitate de materialul vizual. Asta apropos de comunicare autentică :).

Ce m-a fascinat, cred că a fost descoperirea posibilității de a schimba din mers lucrurile, chiar până în ultima secundă.

Te-a influențat în modul de lucru faptul că ai făcut scenografia pentru multe piese și că petreci foarte mult timp în teatru?

Nu cred. În afară de faptul că fetișul meu principal sunt spațiile, și scenele din animație sunt bazate foarte mult pe energia care vine din spații, nu pot să fac o paralelă.

Pe unde s-a plimbat Cutia albă și cum o primesc oameni de prin culturi diferite? Mă gândesc că, dat fiind că are de-a face cu limbajele astea noi ale tehnologiilor virtuale și cu felul în care remixează ele subconștientul, ăsta e un punct în care se regăsesc aproape toți oamenii, indiferent de background-ul lor.

Până acum, e destul de safe să spun că au v[zut-o oameni de peste tot (cel puțin în faza de selecție), iar în faza de festival a ajuns, în afară de România, în Grecia, Portugalia, SUA și India. Nu am avut genul de feedback din care să trag concluzii atât de detaliate. În schimb, în România am discutat cu destui oameni, apropiați sau nu, care se împart destul de clar în două categorii de reacții. Cei care au fost puși în dificultate de structura narativă care nu curge fluent, ca o poveste clasică, și odată blocată această cale, nu au primit conținutul la intensitatea dorită, și cei care s-au lăsat duși de val și au reacționat foarte visceral la partea umană (aici intervin și proiecțiile personale foarte mult). În orice caz, până acum, partea cu tehnologiile virtuale nu a născut nici o discuție. But then again, a fost văzut de foarte puțini oameni deocamdată :).

Echipa care a făcut posibilă benevol Cutia albă:

Muzica si sound design:  Vlaicu Golcea

Scris de: Mihai Păcurar și Lavinia Ivan

Cu: Florin Piersic Jr., Coca Bloos, Nicoleta Lefter, Constantin Cojocaru, Daniel Popa, Laurențiu Bănescu, Andrei Elek, Victoria Răileanu, Conrad Mericofer și Irina Bucescu

Texte adiționale: Florin Piersic Jr., Iuliana Dumitru and Vincențiu Iacob

Înregistrare voci: Temple Invisible Studio

Înregistrări adiționale: Codin Orășeanu și George Dancu

Mixaj Sunet: Costas Ivanov