Cel mai mare oraș al României nu prea are loc de oameni. În timp ce marile centre urbane ale lumii trec tot mai mult la pietonalizarea bulevardelor, capitala României dă prioritate mașinilor, nota Kit Gillet într-un articol din The Guardian. La scurt timp după preluarea mandatului, noul primar al Capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, a anunțat că va limita numărul evenimentelor culturale și sportive din centrul orașului și a luat o primă măsură: interzicerea Via Sport, o inițiativă care închidea peste weekend bulevardul Kiseleff pentru a face acolo evenimente sportive. 

Problema spațiului public bucureștean e însă mult mai veche de-atât. După ce-a fost multă vreme compus din maidane, după ce-a aparținut timp de patru decenii și jumătate autorităților comuniste, a devenit locul de joacă al unor administrații care au mai pus câte-o bancă, au mai plantat un pomișor, au mai instalat un monument și un gărduleț. Toate acestea fără vreo strategie coerentă, de multe ori fără a organiza concursuri și fără a-i întreba pe bucureșteni. 

Un mic inventar încropit din observații personale arată așa: Piața Unirii e un parc izolat de atracțiile din jur, și prin urmare aproape gol de-a lungul zilei. Piața Revoluției e o mare parcare lângă care se îngrămădesc monumente cu semnificații și realizări diferite. Piața Universității e o zonă betonată ce pare construită pentru piețe de Crăciun și alte evenimente comerciale, ridicată deasupra unei parcări. Piața Constituției e o parcare în mijlocul unei intersecții, care se transformă periodic în spațiu pentru concerte. Vă rugăm ocoliți!

Cum s-a ajuns la închiderea asta? Ce soluții avem la îndemână pentru a deschide orașul? Care sunt zonele cele mai potrivite pentru asemenea transformări? Am discutat despre toate acestea cu antropologul Vintilă Mihăilescu, istoricul de artă Mirela Duculescu (organizator al Street Delivery) și doi arhitecți: Ștefan Ghenciulescu, redactor-șef al revistei Zeppelin și Șerban (Shere) Marinescu, omul care în 2013 denunța un primar pentru că acesta îi ceruse mită în schimbul încredințării unui proiect public. 

Vintilă Mihăilescu: Bucureștiul este un tezaur de non-locuri

De ce e Bucureștiul atât de sărac în locuri în care oamenii să fie cu adevărat împreună?

O parte a explicației se află în comunism, cînd „spațiul public” era spațiul de expunere al statului, un spațiu integral etatizat, nu un spațiu pentru cetățeni. În mod paradoxal, spațiul (pentru) public se retrăsese în spațiul domestic și în spațiile publice artistice (teatru, ateneu, operă etc.). După căderea comunismului, spațiul public a fost marcat de către cetățeni în primul rând ca un spațiu anti-etatist, de revolte și manifestații. În ceea ce privește statul, acesta și-a continuat utilizarea spațiului public drept spațiu de imagine, minus totalitarismul comunist: acum fiecare primar își marchează spațiul său public, unde se pune pe sine în scenă ca bun gospodar și/sau vizionar inspirat. Aproape nici un edil – și sigur nici unul în București – nu s-a gîndit la spațiul public ca un spațiu cu și pentru public! Din acest punct de vedere, Bucureștiul este un tezaur de non-locuri.

În ce măsură funcționează mall-urile ca spații de socializare într-un oraș precum Bucureștiul?

Mall-urile sunt supra-investite cu funcții ale spațiului public tocmai din lipsa de spații publice. Nevoia de spații publice a devenit atît de acută în București încît orice „breșă” este imediat ocupată. Un caz exemplar îl constituie Șoseaua Kiseleff, un spațiu care este orice altceva decît un „spațiu public”, dar care a fost instantaneu apropriat de către public din momentul în care s-a decis oprirea circulației în weekend ; redeschiderea șoselei pentru circulație a generat revolte.

Ce zone din București au potențial pentru a deveni spațiu public, în sensul de spațiu utilizat de oameni?

Piața Universității era un astfel de spațiu, iar proiectul inițial asta urmărea, dar edilii au procedat ca noii îmbogățiți de la țară care își betonează curtea pentru a demonstra că s-au modernizat. Cu mai multe șanse par a fi, deocamdată, micile (și rarele) parcuri de cartier, unde grupuri de localnici chiar s-au organizat pentru a-și „salva” parcul – și mulți au reușit! Pe de altă parte, există și proiecte „de autor”, dintre care unele reușesc, precum Street Delivery, de pildă. Fără un minim sprijin al administrației locale, majoritatea rămîn însă doar proiecte.
 
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor în cadrul Departamentului de Sociologie al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) și doctor în Psihologie. A fost director al Muzeului Țăranului Român între 2005 și 2011. Între altele, a publicat volumele Socio hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei (2000), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape (coord., 2009) și Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică (2013). 

Mirela Duculescu: Psihoterapie urbană pentru toţi

Cum i-ați explica nevoia de spațiu public unui bucureștean nemulțumit de trafic și de lipsa parcărilor?

Dacă ai o problemă medicală de natură fizică sau psihică, te duci la doctor. Primul pas e să conştientizezi că eşti bolnav, că e ceva în neregulă, că nu mai poţi de durere, nervi etc. şi să accepţi că ai nevoie de ajutor. Astfel, împreună cu specialistul în boli, cauza şi efectele bolii care te-au destabilizat pot fi cumva echilibrate.

La fel cu oraşul şi șoferii săi, printre alţi participanţi la trafic: dacă presiunea e prea mare pe venatura de circulaţie pentru că numărul de automobile depăşeşte capacitatea de conţinere a organismului urban, dacă şoferii şi şoferiţele ajung la limita dintre nevroză şi psihoză (între ei şi împotriva ratb-iştilor, pietonilor şi bicicliştilor), we’ve got a problem, for God’s sake!, şi te duci la doctor. Te scanează, te compară cu alte cazuri (citiţi oraşe), te diagnostichează (pericol de implozie sau explozie urbană) şi încearcă un tratament (ceva dietă şi poate niscaiva buline, ceva psihoterapie ca să te descarci nervos şi să înţelegi ce-i cu tine). Şi respecţi regulile medicale pentru că nu mai vrei să ai o problemă.

De ce n-ai respecta regulile urbane dacă oraşul care te include e bolnav de trafic, de toate tipurile de poluare, te-îmbolnăveşte şi pe tine şi habar n-are ce e aia spaţiu public... De ce n-ai urma sfatul unora care-avut aceeaşi boală şi au găsit remedii în propria ograda urbană care-a depăşit boala copilăriei moderniste centrate pe automobil?

Cu alte cuvinte, pledoaria mea nu este limitativă, demonizând automobilul, un instrument util şi necesar, în favoarea altor parteneri de trafic (de ex., pietonul); nu folosesc terminologie de specialitate şi nici cuvinte de care şoferilor nu o să le pese în veci (mobilitate urbană, accesibilitate, regenerare urbană, viaţa de calitate în spaţiul public bla-bla); prefer să folosesc o comparaţie cu lumea medicală pentru că bolnavi suntem toţi, iar la medic şi avocat apelăm cu toţii. Şi dacă te doare, te duci să te repare sau te chinui până la insuportabil şi inevitabil. Responsabilitatea îți aparține.

La fel se întâmplă cu oraşul. În 2005, când am început împreună cu arhitecţii Şerban Sturdza şi Mariana Celac ping-pongul de idei pentru locuirea în spaţiul public, non-domestic (fie stradă, piaţă, scuar, parc, fie gară, spital, aeroport, scară de bloc etc.), când ne-am propus să inoculăm prin Street Delivery ideea de traseu cultural pietonal, am aplicat metoda acupuncturii urbane: am luat ca studiu de caz (bolnav de trafic, gropi, canalizare de Ev Mediu etc. şi învecinat cu tensionata autostradă urbană Magheru) strada Pictor Verona şi am înfipt acul Street Delivery care, în perioada 2006-2011, a semnalat problema, a făcut-o publică, a replicat soluţia.

„Oricâte hărți mentale geografice, afective și subiective am imagina și desena, dacă nu construim o hartă a sănătății orașului, pe baza unor reguli de funcționare civilizată de grup, o să rămânem cu frustrarea traficului, a lipsei parcărilor, a poluării, adică nu vom progresa.” - Mirela Duculescu, istoric de artă

Şi a generat o comunitate de cetăţeni care înţeleg că comportamentul banal în spaţiul pe care îl împărţim cu ceilalţi este influenţat şi ne modelează sănătatea fizică şi confortul psihic. Este despre acceptare frustrată versus reacţie eliberatoare, despre dorinţă versus nevoie, despre limitare şi... terapie urbană de grup. Despre educația și auto-educația care nu se sfârșesc odată cu școala și cu trecerea din locuința proprie către zona asta a nimănui și a tuturor, în același timp, pe care o numim spațiul public. Pentru că suntem programaţi genetic să funcţionăm în grupuri.

Iar a fi sănătos fizic înseamnă să nu te calce o maşină condusă de un furios nevrotic care nu ţine seama de reguli, să nu te doară spatele încercând să te odihneşti pe o bancă cu alură mortuară proiectată contra omului şi aşezată de vreun Dorel, girat de administrația publică, la un metru de ţeava de eşapament, să nu cauţi abulic staţia RATB numită Piaţa Romană (ştiind acum de la studenţii la design că există vreo patru sau cinci staţii diferite în Romană numite toate, cu deosebită imaginaţie, Piaţa Romană...) sau să nu dai aiurit ture motorizate din cauza semnelor de circulație confuz amplasate sau să troznești cu of maşina de gropile gospodărite cu ingenuitate de aceeași administraţie publică; iar a fi sănătos psihic înseamnă să te cunoști, să ai empatie pentru tine, pentru cei de lângă tine care gândesc altfel şi pentru oraşul bolnav în care ne e dat să trăim colectiv.

Extrapolând, un oraş sănătos înseamnă un trafic sănătos pentru toţi. De ce n-am încerca și reciproca: un trafic sănătos înseamnă cetățeni sănătoși într-un oraș sănătos. Oricâte hărți mentale geografice, afective și subiective am imagina și desena, dacă nu construim o hartă a sănătății orașului, pe baza unor reguli de funcționare civilizată de grup, o să rămânem cu frustrarea traficului, a lipsei parcărilor, a poluării, adică nu vom progresa. Dacă ar fi să ne recunoaștem problema și să încercăm o metaforică terapie urbană pentru spirite gregare, am spune că acum suntem în faza de denial. Vom nega până la implozie.

Unii cedează și se duc către tărâmuri civilizate, cu locuitorii lor care au trecut și ei prin situația noastră, alții se adună în grupuri din ce în ce mai numeroase și încearcă să facă ceva pentru că nu mai suportă. Nu e despre luptă și împărțirea dreptății în trafic (mai mult la automobile, mai puțin la tramvaie și bicicliști), e despre cum alegem să ne trăim viața fizică și psihică împreună cu co-orășenii de grup.

Până să ajungem la mobilarea spațiilor publice cu echipament urban de calitate, într-o țară care nu are cultura designului (nu e nimic rușinos în a nu cunoaște și a nu avea), e necesar să învățăm să comunicăm și să (ne) respectăm. Adică să ne iubim pe noi și experiența din spațiul public.

Rămân la disciplina medicală: o pledoarie pentru soarta spaţiului public, adresată şoferilor, nu conţine argumente sofisticate şi grafice, ci un simplu îndemn la sănătate. Când simţi că ai o problemă şi nu ţi-e bine, fă-ţi un bine: du-te la doctor! Dacă nu ştii un „doctor” bun, informează-te, găseşte-l (votează-l!) şi respectă regulile de tratament (vezi ce fac alţii: link 1 & link 2) . Dacă refuzi să te tratezi… well, am dreptul să nu-mi doresc să împărţim spaţiul public ca pe un teren de luptă între bolnavi de nervi.

Ce zone din București au potențial pentru a deveni spațiu public, în sensul de spațiu utilizat de oameni?

Libertatea de a imagina, de a comunica şi de a călători îmi permite să sugerez că maidanul betonat de la Universitate (pe care personal nu îl asimilez cu spiritul unei piețe și cu un spațiu public centrat pe nevoile firești ale oamenilor – tranzit integrat, așteptare, loisor, socializare) are o mare şansă de a deveni un spaţiu de calitate care să atragă şi să modeleze locuirea.

Continuând pe linia medicală, sunt convinsă că o șansă reală de cicatrizare o au Diametrala Buzești – Berzei și Piața Matache/răposata Hala Matache (vezi link 1 și link 2), din păcate o rană deschisă care a afectat abuziv și profund vieți omenești, resurse economice și de patrimoniu. Metastaza urbană care e acum cartierul Matache (am preluat această metaforă de la Șerban Sturdza) și care a învrăjbit diverși comercianți, categorii socio-profesionale și participanți la trafic – nu-mi pare a fi un succes al administrației publice. Dimpotrivă: traficul de pe Calea Victoriei (care ar fi trebuit să fie drenat prin Diametrala Buzești – Berzei) nu este deloc fluidizat. Dar poate să devină un loc al reconcilierii publice dacă administrația publică își construiește o strategie urbană adecvată de care să se țină cu dinții, consultând în mod real și cetățenii, în calitatea lor de pacienți și beneficiari.

Cum se pot întâmpla asemenea transformări?

Prin dialog, transparență, un plan de dezvoltare responsabil și deschiderea către cetățeni ca beneficiari și către specialiști, arhitecți și urbaniști. Ei au făcut o analiză constructivă și au propuneri legate de situația critică în care ne aflăm: citiți Raportul pentru București 2016! (vezi link1 & link 2).

Și mergeți la doctor, încă se mai poate face ceva!
 
Mirela Duculescu este istoric de artă, master şi doctor în istoria şi teoria designului, predă ca lector asociat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” şi la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Activitate de cercetare în istoria arhitecturii şi designului, autor de cărţi şi articole de specialitate, jurizare de concursuri pentru design, interesată de meşteşuguri şi regenerare urbană. De-a lungul timpului s-a implicat ca iniţiator, autor de concept şi organizator Street Delivery Bucureşti de impactul intervenţiilor privind arhitectura şi designul în spaţiul public urban.

Ștefan Ghenciulescu: După 1989, spațiul privat a devenit cel important, iar spațiul autorității a devenit spațiul nimănui*

Există o cultură urbană diferită în regiunile istorice ale României. În Ardeal și Banat, piața publică a existat dintotdeauna. În Vechiul Regat, suntem mai degrabă într-un model balcanic sud-est european, în care nu prea a existat această piață publică. Viața era pe maidane. Maidanul, cuvântul arăbesc care a ajuns la noi prin turci nu însemna ce înseamnă azi pentru noi, ci însemna pur și simplu spațiu public, dar spațiu public fie comercial, fie plasat în jurul unor lăcașe de cult sau clădiri importante. Foarte mult din viața publică se petrecea în spații închise. Gândește-te la curtea de mânăstire, la han, la moscheea din lumea islamică: sunt locuri închise, protejate. Sau la cultura cafenelelor: erau câteva cafenele la Atheneu sau undeva, în care stăteai la masă pe stradă, după modelul parizian, dar modelul fundamental tot grădina era; fie mai low, cum era grădina cu lăutari, cu fleici și grătare, fie mai cu pretenții. Bucureștiul nu prea a avut piețe structurate, la noi piețele sunt niște intersecții ceva mai dezvoltate. 

În perioada totalitară, spațiul public era cel al puterii. Puteai să te întâlnești și să-ți găsești umanitatea și libertatea în spațiul privat. Cum nu puteai să ieși în oraș, cum nu existau cluburi, toți făceam petreceri: unul dădea casa, băieții veneau cu băutura, fetele cu mâncarea, și acolo se întâmpla totul. Ieșitul în spațiul public era de fapt intrarea în spațiu privat, unde puteai asculta Europa liberă și așa mai departe. Spațiul public era cel al autorității. 

A venit 1989, și toată treaba asta s-a prăbușit. Spațiul privat a devenit cel important, iar spațiul autorității a devenit spațiul nimănui. Majoritatea vede spațiul public ca pe ceva ce ține de autoritate și de administrație: „ei trebuie să vină, ei trebuie să facă curat, să-l întrețină, și noi să-l folosim”. 

Spațiul public nu-i locul unor acțiuni în comun, al negocierii de relații și de identități. (...) Și administrația, și comunitatea văd spațiul public ca ceva de care se ocupă niște oameni care mai pun un pavaj, mai pun un boschet, un coș de gunoi, 100 de coșuri de gunoi, dacă se poate. De spațiul public se ocupă ADP-ul sau celelalte departamente. Nu există ideea că n-ar trebui să intervii vreodată asupra unui petec de zece pe zece metri, fără să existe un proiect de arhitectură sau peisajer pentru acel loc, care să definească cum trebuie să arate și ce trebuie să se întâmple în el. E terenul de joacă al autorităților, locul în care cred ei că trebuie să se întâmple lucruri. Chiar când se întâmplă, merg în direcția proastă. Așa a fost cu Piața Universității: au știut întâi că vor parcaj și s-a făcut proiectul de parcaj. După aia a fost concursul, după care a fost realizarea care nu prea a respectat concursul. 

Concursurile sunt una din cele mai mari probleme ale României de azi. La noi există acest sistem de achiziții publice care dă posibilitatea organizării unui concurs, dar nu și obligativitatea. Și de obicei nu-l organizează nimeni, se face licitație. Iar licitația merge pe prețul cel mai mic. 

Spațiul fizic public e din ce în ce mai atacat, subvertit și canibalizat de alte forme de adus oamenii împreună. Mall-ul este un fals spațiu public, un spațiu privat care maimuțărește spațiul public. Și e foarte atractiv: e sigur, condițiile de climă sunt tot timpul reglate. Dar e un spațiu în care nu ai ce căuta decât dacă vei consuma. Funcționează perfect mai ales în locuri dintr-astea în care spațiul public e dezagregat și cu cele mai mari probleme de identitate: Estul Europei, dar și zonele cele mai sărace ale Germaniei, de exemplu. Cel mai mare mall din Europa este în regiunea Ruhr, care are un șomaj foarte ridicat. E un oraș, Oberhausen, mic și decăzut, în care ieși pe stradă și totul e închis, toate magazinele au dat faliment, arată ca după război. În schimb, au cel mai mare mall din Europa, și toată lumea se duce acolo. Și la noi, treaba asta a funcționat foarte bine. Vezi aceste semne inclusiv în toată obsesia asta securitară, în toată schimbarea asta a gardurilor. În România, gardul era transparent, chiar și pentru casele oamenilor mai bogați. Ei, acum trebuie să le închizi, să te retragi, pentru că tot spațiul urban românesc este o colecție de locuri individuale protejate și complet dezagregate, plutind într-o mare de locuri ale nimănui. 

Problema e că, și atunci când eliberezi un loc de mașini, el e reocupat de tarabe sau de terase. Mi se pare demențial că azi, în Centrul Vechi din București ai mai puțin loc de mers pe jos decât aveai înainte de pietonalizarea lui. Pentru că nu există nicio regulă și te plimbi printre mese. Iar Piața Universității e un loc în care ori e un deșert, ori e - ca la târgul de Crăciun - un loc pe care primăria îl închide complet, face un mall în aer liber, îl acaparează și-l transformă în ce vrea ea. Dar e tot un spațiu în care nu mai intri liber și pe care nu-l mai poți traversa cum vrei. 

Pentru autorități, a așeza un monument - clădire sau sculptură sau orice altceva, e un mod de a cuceri un loc: îți așezi steagul, la concurență cu toți ceilalți. [Monumentele] niciodată nu sunt pentru loc, ci locul le servește pe ele. Un exemplu e Piața Revoluției, unde fiecare și-a pus monumentul lui și niciodată nu are nimic de-a face cu toate celelalte. Catedrala Mântuirii Neamului s-a tot plimbat prin oraș, și întotdeauna a fost impusă.

Până acum zece ani, spațiul public bucureștean era ceva ce ținea de ADP și nu vorbea nimeni de el. Între timp, a ajuns ceva de care vorbește toată lumea. Situația s-a schimbat dramatic, trebuie să recunoaștem. 

În lumea spre care vrem să ne îndreptăm, spațiul public e gândit în mod coerent și organizat, ca loc în care să te simți bine și în același timp ca loc funcțional în oraș, în care se întâmplă niște lucruri, unde poți să faci evenimente; este gândit arhitectural și urban, nu-i doar o rezolvare tehnică și administrativă. Parisul sau Barcelona sau orice oraș italian sunt locuri în care orice spațiu cu trei bănci și-un lampadar e gândit, ales, pus conform unei gândiri de proiectare. 

Dacă ar fi să dau exemplul orașului din țară în care partea asta cu spațiul public a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare - acela este fără îndoială Clujul. După perioada Funar a existat un proiect de circulație coordonat de arhitecți și urbaniști. Arhitectul lucrează cu omul de la circulație, astfel încât să știe că, făcând asta, n-o să introducă un haos în circulație. Piața Unirii și alte piețe care sunt în Cluj sunt gândite ca urmare a unui astfel de studiu de circulație, după care au început concursurile. La Piața Unirii și Bulevardul Eroilor a existat un concurs de amenajare de spațiu public. 

Eu cred mai degrabă în principii de a acționa pentru a limita traficul auto, a face mai mult spațiu în comun și a lăsa să se întâmple lucruri. Aproape fiecare stradă din București ar putea să devină un loc public. Eu cred că Piața Universității, partea dinspre Facultatea de Arhitectură, ar putea fi reamenajată. Dacă nu se fac mari pasaje subterane sau supraterane pe-acolo, Piața Romană este iarăși un loc unde s-ar putea liniști traficul. Eu cred nu atât în gesturile spectaculoase, cât în mici intervenții care rezolvă foarte mult. Dacă ne imaginăm trotuarele de pe Bulevardul Magheru cu încă vreo doi metri mai late și cu copaci, cum ar fi? Pe urmă să recuperezi micile zone din spatele blocurilor comuniste: oriunde vezi un loc care acum e un maidan rezultat din demolări, ai putea să faci din el un spațiu foarte plăcut. 

La Piața Unirii este acel pseudo-parc înconjurat de trafic. Dacă s-ar reface traficul și măcar una din acele străzi ar dispărea ca stradă auto și unul din acele fronturi, oricare, s-ar lega de parc, ar face corp comun cu el și s-ar deschide către Patriarhie, nu ar fi un loc minunat? Cu minime intervenții, Piața Palatului dinspre Sala Palatului, ar putea fi transformată în ceva foarte special. 

Cred că nu toată lumea înțelege de fapt despre ce e Street Delivery. Foarte multă lume o ia ca pe un eveniment, pur și simplu. De fapt există un proiect urbanistic mai vechi care prevede ca Arthur Verona existența unui traseu pietonal care să te ia de la Icoanei-Ioanid, să te traverseze cumva Magheru și să ajungă înspre Atheneu, apoi Cișmigiu. Festivalul n-a fost niciodată autonom, ci legat de ideea transformării acestui loc. A existat această idee și un PUZ aprobat, și Street Delivery a apărut ca un eveniment care să impulsioneze această schimbare. Și-a dat seama lumea că șansele ca proiectul urbanistic să se facă repede și bine și total sunt mici. Și atunci de ce să nu mergi pe cele două planuri: să ai vederea asta globală, dar să și schimbi lucruri imediat, concret? Timp de trei zile să scoți mașinile și să arăți cum ar fi dacă tot timpul ar funcționa așa. În urma evenimentului, s-a reușit deocamdată amenajarea pietonală de la Biserica Anglicană. Important e să începi să faci lucruri chiar înainte ca ele să existe. Problema e că s-a făcut treaba asta, dar nu s-a mai urmărit proiectul, și chiar în zona asta, dacă te uiți la Biserica Anglicană, oamenii au venit cu mașinile și au dat pietroaiele alea la o parte, iar două terase de acolo care au luat complet ilegal spațiul ăla care era pentru toată lumea. Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.  

„N-ar trebui să se facă niciun fel de amenajare fără proiect peisagistic, urbanistic și de arhitectură. Toți arhitecții zic chestia asta, dar și noi suntem un fel de dictatori și credem că știm mai bine decât oamenii ce le trebuie.” - Ștefan Ghenciulescu, arhitect

Nimeni nu se gândește la spațiul public dintre blocuri, ca și cum tot orașul ar exista doar în centru. În orice cartier pot fi date puțin la o parte mașinile și în acel loc să faci terenuri de sport. La noi, lumea gândește în termeni funcționali: am nevoie de bănci, am nevoie de parcări, de copaci, de atâția metri pătrați de spațiu verde, și pe urmă în termeni de frumusețe, de estetică. Însă modelele sunt, de cele mai multe ori, deplorabile. În administrația românească, gustul este de multe ori îngrozitor, și atunci apar dinozaurii și toate celelalte orori pe care le vedem peste tot. Dar un spațiu public nu e ca grădina din față la o casă de la țară, sau camera bună, în care pui cele mai frumoase lucruri, dar pe care nu o folosești, ci o ții doar pentru a arăta. Un spațiu public e un loc în care să se simtă bine mai multe categorii de vârstă: să poată sta și pensionarul, și copilul, și adolescentul care se dă cu placa, și îndrăgostiții, și turistul. 

Într-un oraș în care tu nu poți să mergi pe trotuare pentru că ele sunt ocupate de mașini nu contează că faci trei piețe, pentru că rezultatul e aceeași catastrofă. 

N-ar trebui să se facă niciun fel de amenajare fără proiect peisagistic, urbanistic și de arhitectură. Toți arhitecții zic chestia asta, dar și noi suntem un fel de dictatori și credem că știm mai bine decât oamenii ce le trebuie. Și uneori cazi în păcatul de a face ceva pentru că ți se pare că-i frumos, chiar dacă poate pe băncile alea oamenii nu o să stea niciodată cum trebuie. E foarte important să-i faci pe oameni să se implice în spațiul lor. Într-un oraș italienesc sau spaniol, piața este a omului, și el știe asta. Nu e la fel de a lui ca apartamentul, dar este a lui și și-o apără și se bate pentru ea. În România ne e clar că nu sunt ale noastre, și e clar că oricâte panseluțe am pune, dacă nu implicăm oamenii în acest proces nu putem merge mai departe. 

* Ideile sunt extrase dintr-un interviu cu Ștefan Ghenciulescu realizat miercuri, 10 august.

Ștefan Ghenciulescu este arhitect, redactor-şef al revistei Zeppelin, conferenţiar universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, doctor în urbanism. Între altele, a publicat volumul Orașul transparent. Limite și locuire în București (2009).

Șerban (Shere) Marinescu: Când psihoza grandorii spațiului public se lovește de natura balcanică a orașului București apar Colțurile de Intersecție

De fapt Piața Radu Beligan este doar colțul de intersecție Radu Beligan. După cum Piața Francofoniei este Colțul de Intersecție al Francofoniei și Piațeta Regelui este Colțul de Intersecție al Regelui. Mă aștept să apară destul de repede Colțul de Intersecție al Reginei Ana. 

Trăim în ultima vreme un nou reviriment al denumirilor și redenumirilor de spații publice. Nu îmi dau seama dacă mor în ultimele luni mai multe personalități marcante decât media anuală sau este doar o psihoză administrativă ciclică. Iar când psihoza grandorii spațiului public se lovește de natura balcanică a orașului București apar Colțurile de Intersecție.  

Pentru că Bucureștiul nu are spații publice. Nu e vorba că suntem prea săraci să avem, sau prea proști, sau prea țărani, sau prea răi. Pur și simplu istoric noi nu am dezvoltat spații publice.

Spațiul public de tip piață, de la agora grecească la piața renascentistă, este un spațiu al comunității urbane, acolo unde cetatea se strânge pentru a își celebra sau înjura conducerea. Una din condițiile necesare apariției pieței publice este existența unei comunități care să se considere relevantă și puternică în raport cu autoritatea. În piața publică ne strângem toți pentru a ne alege conducătorii, a îi celebra și a îi da jos. Piața este spațiul unde noi existăm ca o comunitate unită și unde ne putem exercita autonomia. 

 

Bucureștiul este un oraș balcanic. Orașele balcanice s-au dezvoltat, cum am zice azi, organic, adică haotic și fără niciun plan sau intenție, prin aglutinarea de proprietăți pe zone foarte extinse. Lipsa zidurilor, lipsa limitelor a făcut ca Bucureștiul să fie tot timpul un oras supra-întins, în care casele nu aveau numai grădini de jur împrejur, ci direct teren agricol. Orașul vestic, din cauza zidurilor de apărare, împarte lumea în intra-muros (în interiorul cetății, acolo unde siguranța este garantată de autoritate, dar unde spațiul este limitat) și extra-muros (tot ce exista în afara zidurilor, în principal terenurile agricole după care orașul trăiește). 

La noi spațiul comun (că public nu îi putem spune) a fost întotdeauna numai spațiul rezidual dintre proprietăți care istoric erau grădini sau câmpuri cultivate fără garduri cu ulițele trecând de multe ori chiar prin mijlocul proprietăților.

Spațiul public bucureștean tradițional ar putea fi deci strada/ulița (cu traseele și dimensiunile lor întâmplătoare), curtea semi-privată dintre case (ca spațiu intermediar între publicul străzii și privatul casei) și maidanul (ca târg). E un spațiu mai potrivit grupurilor mici de cunoscuți decât marilor adunări comunitare.  Este spațiul bârfei și al complotului mai mult decat spațiul protestului.

În perioada comunistă s-au construit multe centre civice, dar ca orice spațiu public construit de regimuri totalitare, ele au fost desenate din start numai pentru funcții de reprezentare organizate de conducere și nu ca locuri de întâlnire ale comunității. Spațiul public totalitar este în general liniar, gândit pentru defilări în mișcare. De la marile axe ale bulevardelor și până la aleile din parcuri delimitate cu gard spre spațiile verzi, toate spațiile totalitare sunt gândite dupa principiul „circulați, vă rog”. Când oamenii au posibilitatea să stea împreună, ei devin periculoși.  

Șerban (Shere) Marinescu este arhitect. Acum trei ani l-a denunțat pe Emilian Frâncu, primar al orașului Râmnicu Vâlcea, pentru că i-a cerut mită pentru încredințarea unui proiect public. În urma anchetei DNA, Frâncu a fost condamnat la patru ani cu executare. După ce a făcut parte din partidul Monicăi Macovei, M10, Marinescu este din acest an membru al Uniunii Salvați România. 

FOTO main: Mastermindsro (via Wikimedia Commons)