Ficțiunea autobiografică a lui Daniel Sandu ar putea stârni multe controverse: un film care tratează experiența traumatizantă din seminariile teologice din provincie, în care predomină figura dictatorială a dirigintelui; micro-grupuri care încep să se revolte în felul lor, chiulind de la slujbe și rugăciuni și ocupându-se de intimidarea celor mai mici. În acest context, protagonistul, Gabriel (Ștefan Iancu) un boboc altfel destul de ascuns (e clar că nu se simte confortabil cu ochelarii de tocilar sau cu postura de băiat cuminte) se lipește magnetic de grupul băieților emancipați, care-și propun să-l învețe cum să-i fenteze pe profesori, să se distreze prin baruri și să agațe cât mai multe fete. Cu excepția contextului neobișnuit în care se produce acțiunea, nimic din ce-am spus până acum nu e șocant sau ieșit din comun.

Doar că Un pas în urma serafimilor vrea să fie o imagine glamour-izată și violentă a seminarului teologic (care pare la intersecția dintre un film cu gangsteri și un thriller exotic cu un preot bipolar cu prea multă putere), folosindu-se de diverse stereotipuri ale maturizării. Pentru asta, cu siguranță că un tip răzvrătit și-ar face părul ca James Dean și-ar purta un tricou cu Kurt Cobain. Și, într-un acces de furie, și-ar face praf ochelarii uitându-se în oglindă.

Acțiunea s-ar putea petrece în aproape orice internat cu regim mai auster. De altfel, multe dintre astfel de coming-of-age-uri au o reprezentare similară - felul în care tinerii se ridică împotriva asupritorilor și nasc diverse revolte. Serafimii, însă, nu are prea multe în comun cu If… (r. Lindsay Anderson, 1968) de exemplu, sau chiar imnul revoluției în internate, Zéro de conduite (r. Jean Vigo, 1933). Chiar și așa, Serafimii vorbește despre toate aceste teme - personajele provin din familii în care predomină abuzul, tați autoritari și violenți care n-au avut niciodată o discuție deschisă cu ei, mame supuse etc. Sunt băieți care nu prea au apucat să-și trăiască micile rebeliuni, iar contextul în care sunt măcar departe de casă îi face să se simtă aproape liberi.

Spre deosebire de kitchen sink cinema, curentul cinematografic britanic care a avut în prim plan adolescenți furioși și eferverscenți și anti-sistem, imaginea așezată, bazată pe mișcări lente de aparat a lui George Dăscălescu nu sugerează același patos revoluționar, ci mai curând se apropie de un film mainstream american. De altfel, Un pas în urma serafimilor nu iese aproape niciodată din convențiile genului și, deși încearcă să se alinieze cu debuturile de cinema popular care tot apar în ultimii ani la noi, e departe chiar și de Câini (r. Bogdan Mirică, 2016). Asta pentru că, deși urmărește să portretizeze adaptarea acestui grup de băieți la sistem, personajele lor sunt schematice - nici măcar în cazul protagonistului nu reușim să trecem peste bariera problemelor cu familia, iubita sau cu școala, iar căutările sale religioase sunt redate confuz.

E interesantă, însă, prezența unui sistem-analog cu unul totalitar, în care preotul Ivan (Vlad Ivanov) încearcă să mai facă o triere a studenților săi după admitere, șantajându-i să semneze declarații în care să-i incrimineze pe studenții-problemă, ca mai apoi să-i exmatriculeze prin ședințe de consiliu. Altfel, e destul de clar că și acest consiliu devine de la un punct prezidat aproape unanim de Ivan. Deși lumea e departe de Dumnezeu din toate punctele de vedere, sunt câteva momente în care Gabriel pare să fie înconjurat și testat de o prezență divină. Unul dintre ele este secvența poetică în care se lasă fascinat de un joc păgân de costume din care iese de nicăieri o figură demonică; celălalt moment, mult mai subtil, are loc în Biserică, unde Gabriel cedează tentației și intră singur în altar, iar în spatele lui o carte își dă paginile singură.

Un pas în urma serafimilor nu are forța de a arunca cu pietre în sistem (așa cum își propune să o facă și protagonistul, și, prin extensie, regizorul, filmul fiind redarea ad-litteram a experienței sale de la seminar), ci doar propagă în continuare ideea că cei care rămân vor fi la fel de corupți precum cei care sunt alungați, întrucât totul devine un cerc vicios. Și nu-și absolvă în niciun fel protagoniștii de păcatele tinereții și nu le garantează în vreun fel că, dincolo de o aproximativă revoluție, există credință cu adevărat. Altfel, și demersurile abuzive ale lui Ivan pot fi puse pe seama unei griji patologice de a aduce în sânul bisericii doar preoți lipsiți de păcate. Această nuanțare este poate singurul lucru care mai chestionează în vreun fel reprezentarea unui univers extrem de direcționat către empatia față de actele cool și fun ale adolescenților săi.

Un pas în urma serafimilor rulează începând cu 22 septembrie în cinematografele de la noi.