După Glitch de Vlad Moldovan, la Editura Charmides apare al doilea vârf al poeziei de azi: Sergio Leone de Vlad Drăgoi.

E al treilea volum al lui Drăgoi (de fapt al patrulea – dar primul, Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito, publicat la 22 de ani, în 2009, la o editură obscură, nu cred că a fost citit de prea mulți; dintr-un scurt fragment disponibil online, pare o pastișă neoavangardistă).

Poetul devenise vizibil prin Metode (Casa de Editură Max Blecher, 2013), construit în jurul unor exerciții de violență grafică inspirată din jocuri video și benzi desenate extreme. Drăgoi transmitea o atmosferă de tensiune amorală – ceva de genul feeling­-ului familiar gamerilor dimineața în care cobori după 20 de ore de consolă să-ți cumperi țigări la bucată și aerul pare blurat și periculos, în floricelele din rond vezi itemuri de crescut mana și health-ul, îți vine prostește să le culegi și în timpul ăsta aștepți ca un iatagan de orc să-ți reteze pe la spate scăfârlia. Prin poveștile lui ultraviolente, Drăgoi creștea în nivel un sentiment de insecuritate și de paranoia. Nick Cave, aș zice ca referință proximă, deși Cave e din alt film, mult mai romantic.

În volumul următor, Eschiva (Cartea Românească, 2015), Drăgoi devenea în același timp mai autobiografic (vorbind mai mult despre sine) și mai eliptic (transferând tentativele de narațiune în versuri cu liposucția la zi, comunicând minimumul necesar dpdv informațional și retoric). Metode fusese un volum foarte rece, Eschiva încălzește un pic atmosfera, oferind un personaj mult mai texturat decât Leatherface-ul anterior: în același timp fricos și zen, indiferent și sensibil, mizantrop și vulnerabil în fața prietenilor/afecțiunii, încărcat de toxinele tehnologiei de divertisment și percutat de poveștile triste din maxitaxiul Codlea-Brașov. Elsa, ultimul text din Eschiva, era diferit de toate celelalte. Tăiat și redactat mai aproape de proză decât de poezie, el deschidea ușa către volumul următor.

Sergio Leone schimbă regulile jocului. Exceptând exit-urile extrem de intense și de „lirice”, plus pasagerele distorsiuni poetice, cele șapte capitole ar putea fi vândute și ca proză. Livrarea printre dinți din Eschiva, gen Clint Eastwood molfăindu-și trabucul și scuipând niște cuvinte sau gloanțe, a rămas în urmă. Acum Drăgoi vorbește o grămadă. Despre sine, despre prietenii lui, despre fricile lui (e f fricos), despre bunicii morți (ceva mai intens despre „mitologia familială” n-am citit de la Cristian Popescu), despre niște poeți, despre tot ce-i trece prin cap. O autoanaliză masochistă, în care își dă singur la operație; o cameră video trimisă în propriile măruntaie.

Împachetând toate acestea, Drăgoi alege o manieră retorică perfidă și perversă. Ea îmi aduce aminte de cartonul de prezentare a papagalului Jako pe care l-am văzut într-un supermarket, alături de prețul de 7 500 de lei. Era ceva de genul: „Jako este un specimen rău, agresiv, singuratic, neprietenos, zgomotos și ciupește”. Ei bine, cam asta face Drăgoi. Vorbește despre multe lucruri neflatante, plus unele de-a dreptul ofensive (în sensul lui offensive din engleză), în care calcă pedala incorectitudinii politice până la podea. Îți trebuie nu doar curaj și autoironie, ci și un fantastic simț al nuanței și al construcției pentru a nu rata un astfel de discurs. Două exemple. 

Primo. Drăgoi începe prin a face mișto de alt poet care scrisese pe facebook că are „o pulă mediocră”. Cum poți recunoaște una ca asta?, se întreabă Drăgoi, pentru ca peste jumătate de pagină să recunoască la rându-i că da, și el o are mediocră. E ca într-un roman de San-Antonio, în care San-A zice la un moment dat că cutare personaj o s-o mierlească peste 20 de pagini, după care se corectează imediat și zice că a glumit, că doar nu a înnebunit să spoilerească acțiunea romanului, și o ține așa vreme de câteva pagini, convingându-și cititorii că a glumit, dar până la urmă ZBANG!, peste 20 de pagini, ăla chiar moare. Drăgoi mânuiește la nuanță, cum spuneam, astfel de trucuri. Secundo. Drăgoi trântește la un moment dat că nu-i plac țiganii. ZBAAANG!, sinucidere în direct. Și nu se mulțumește cu atât, explică și de ce nu-i plac, bara de viață deja i s-a dus la subsol, dar Drăgoi nu se lasă, și dă-i, și dă-i, până ca până la urmă să-și întoarcă subtil discursul către antiteză, ca o pisică grasă care cade de la etajul opt picând, totuși, în picioare.

Pe lângă astfel de acrobații riscante, probând skill-urile tehnice ale autorului, Sergio Leone câștigă pe următoarele cărți: o răbdare autoabuzivă și antiminimalistă de a despica firul în patru; o stăpânire versatilă a acelui discurs de falsă dezabuzare, patentat, dacă nu mă înșel, de Ionuț Chiva, care vorbește de parcă i-ar fi lene să vorbească – deși parcă Drăgoi pune mai puțină lene în benzină decât o face Chiva – , reușind, pe fondul acesta oblomovian, să surprindă niște tonuri extrem de subtile; găsirea unui raport ideal, ca mesaj, între propozițiile „viața e urâtă” și „viața e frumoasă”.

Sergio Leone este unul dintre cele mai umane și mai tușante volume de poezie publicate din 2000 încoace.

Vlad Drăgoi, Sergio Leone, Editura Charmides, 2017, 74 p., 15 lei