Încă un pic și ajungeam să cred că fotografia nu mai există decât pe ecran - atât de mult trecuse de când nu mai văzusem la București (și, de altfel, în oricare alt oraș românesc) o expoziție foto consistentă, unde imaginile să nu poată fi mărite sau micșorate cu două clicuri. Unde doar să stea nemișcate pe perete, imprimate în format mare, pe care să-l cuprinzi cu totul doar dacă te dai un pas în spate, sau în format mic, căruia să-i observi detaliile doar dacă faci un pas înainte. Tocmai de-asta m-am dus la lansarea Centrului de Fotografie Documentară cu două ore înaintea vernisajului: să am timp să mă bucur de fotografii într-un spațiu larg, tridimensional, concret. Deși fotografia documentară din România s-a activat foarte mult în ultimii ani, iar cei zece artiști cuprinși în expoziția de deschidere a Centrului au construit capitole importante din istoria ei in progress, spațiile dedicate lipsesc cu desăvârșire, iar evenimentele sunt izolate. Cu toate astea, fotografia care scormonește în realitățile din jur și-a văzut de treabă și și-a creat propria viață, a legat oameni de alți oameni și lumi de alte lumi, cu prețul mutării imaginii într-un circuit aproape cu totul digital.
Dacă vreți să vă aduceți aminte ce efect are întâlnirea cu o fotografie așezată pe un zid fizic, nu pe un wall digital, dar mai ales dacă vreți să cunoașteți o parte importantă a uneia dintre cele mai relevante zone din artele vizuale din România, mergeți la expoziția deschisă până pe 28 noiembrie la Amzei Market Makers (Str. Piața Amzei nr. 13, București). Aveți de văzut selecții din opt proiecte, majoritatea încă în derulare, care au în spate luni sau chiar ani buni de muncă și căutare și se sprijină fără excepție foarte puternic pe etica fotografiei documentare. Deși se bazează pe fapte și personaje reale, acest tip de fotografie exclude intervenția directă a autorului, care nu-și regizează cadrele sau nu-și îndrumă protagoniștii spre o acțiune sau alta; cu alte cuvinte, nu falsifică realitatea. Ci o examinează dincolo de straturile ei de suprafață, ca s-o împărtășească mai departe în imagini care împrumută intenții și semne de stil ale celui / celei care a apăsat declanșatorul.
Expun Michele Bressan & Bogdan Gîrbovan, Cosmin Bumbuț, Petruț Călinescu, Ioana Cîrlig & Marin Raica, Dani Ghercă, Ciprian Hord, Andrei Nacu și Alexandru Tomazatos. Expoziția pe care mai aveți doar zece zile s-o vedeți e doar un început cât se poate de promițător pentru Centrul de Fotografie Documentară, care va avea în curând și o platformă online, și o activitate offline care să meargă de la ateliere și dezbateri, la publicații.
I-am invitat pe autorii proiectelor prezente la Amzei Market Makers să aleagă câte o fotografie din cele expuse și să-i spună povestea în câteva rânduri.
Michele Bressan & Bogdan Gîrbovan - R.A.P.I. - Underground (detalii și imagini, aici și aici)
Underground e un proiect de sub umbrela R.A.P.I. (Romanian Archeological Photography Index), pus la punct de Bressan și Gîrbovan. Între 2014 și 2015, cei doi fotografi au călătorit în diferite locuri din România, unde, la prima vedere, nu s-a întâmplat niciodată nimic, în afară de fenomene naturale. Peisajul însă e doar învelișul sub care sunt îngropate straturi de istorie și povești de viață. Cu ajutorul detectorului de metale, Bressan și Gîrbovan au scos la lumină - la propriu și la figurat - relicve din Primul și Al Doilea Război Mondial. De la obuze, la obiecte personale sau chiar oase ale celor care-au murit anonimi în tranșee. Selecția de fotografii expusă la Amzei Market Makers e doar o privire fugitivă în măruntaiele acestui proiect foarte vast care deschide multe piste de discuție despre memorie / uitare, natură / istorie, trecut / prezent.
BD_6: Obiect descoperit la Borta Dracului, județul Neamț. „Imaginea pe care o aleg este sârma ghimpată. O aleg pentru că îmi place cum sugerează fora unui miriapod. Nu are alte povești în spate”. -Michele Bressan
Cosmin Bumbuț - Fără locuință
La Satu Mare, ca în toate celelalte orașe românești, să n-ai un acoperiș deasupra capului nu te pune pe lista prioritară a protecției sociale, ci te face protagonistul unui joc de supraviețuire - într-un sens cât se poate de literal. Uneori însă, există mâini întinse acestor oameni, care-i ajută să-nvețe o meserie, le oferă hrană și, foarte important, îi tratează cu demnitate. Cosmin Bumbuț a documentat viața de zi cu zi a unor tineri fără adăpost din Satu Mare, nevoiți să trăiască în câteva zone abandonate ale orașului. Începând de anul trecut, Asociația Stea încearcă să le facă viața acestor tineri un pic mai puțin bună, printr-un program de terapie prin grădinărit. Fotografiile lui Bumbuț spun însă o poveste mai cuprinzătoare, despre miile de oameni împinși la margine, pe motivul „lipsă locuință”.
„În aprilie, am documentat la Satu Mare un material despre persoanele fără adăpost. În cele 3 săptămîni petrecute printre ele, mi-am reconfigurat complet conceptul de confort și mi-am pus probleme serioase de felul cum îmi curge timpul. Tinerii aceștia nu au de mers nicăieri, nimeni nu le dă de muncă, nimeni nu îi caută, iar ei nu au nimic de făcut. Fotografia aceasta e făcută într-o zi în care l-am vizitat «La ștrand» pe Zolti și acesta avea sprijinită o ramă de pat de peretele clădirii abandonate în care locuiește. Mi-a zis că o duce la fier vechi și că-și va lua mîncare cu banii primiți. 7,28 lei a primit Zolti pe rama de pat după ce a cărat-o vreo 2 km la fier vechi. 28 de bani kilogramul. De banii primiți a cumpărat prenadez pe care l-a «tras din pungă» împreună cu Joji, prietenul lui. Zolti doarme într-o clădire abandonată din fostul ștrand de pe malul Someșului, iar Joji sub un pod de cale ferată, în apropiere.” - Cosmin Bumbuț
Ioana Cîrlig - Zâne (proiect realizat împreună cu Marin Raica)
„Proiectul Zâne e o explorare a spațiilor misterioase și izolate ale României și o întâlnire cu oamenii care le populează, dincolo de clișee folclorice”, scria Vlad Odobescu pe Scena9 după o călătorie cu Ioana și Marin prin țară. Începând din 2015, cei doi fotografi au mers din Apuseni, până-n Delta Dunării, în căutarea celor care trăiesc în izolare, într-o relație directă și puternică cu natura, și păstrază o conexiune deschisă cu supranaturalul. Fotografiile din această expoziție fac parte din primul capitol a proiectului Zâne, dedicat relației om-natură în comunități rurale.
„În fotografie sunt Ionel și Marian, pe care i-am fotografiat în fața bisericii din Târșolț, în Oaș. Venisem să văd o nuntă, dar i-am văzut pe ei și nu am mai intrat în biserică. Stăteau cuminți sub copac și se uitau la nuntași. I-am întrebat dacă îmi dau voie să le fac poze și au dat timid din cap că da, fără cuvinte. Au stat nemișcați iar eu am făcut două filme cu ei (24 de poze), ceea ce e se întâmplă rar, doar când întâlnesc o situație de care mă îndrăgostesc. Starea asta în care fac 2 filme în 5 minute pe nerăsuflate e motivul pentru care fac poze. Cred că eram mai emoționată decât ei, mi-era teamă să nu îi fac să se simtă prost. Dar la sfârșit, când i-am întrebat cum îi cheamă au zâmbit și m-am liniștit”. - Ioana Cîrlig
Dani Ghercă - Diagrama unei utopii
De multe ori, ca să înțelegi mai bine istoria și mega-mașinăria ei care, vrând-nevrând, te implică, e de-ajuns să pornești de la observarea lumii imediate din jur, de la casa în care locuiești, de la străzile pe care mergi în fiecare zi. Dani Ghercă a pornit de la cartierul în care a copilărit și-n care locuiește de 27 de ani, ca să radiografieze locuirea în cartierele muncitorești ale Bucureștiului. Proiectul, început în 2011, intră în intimitatea Dristorului, a Pantelimonului și a Titanului, pe care fotograful o captează prin scene ca într-un album al unei uriașe familii de necunoscuți ce împart spațiul vital.
„Imaginea a fost realizată în 2014 în Parcul IOR. Acest deal din parc era pentru mine (și majoritatea copiilor din cartier) principalul loc de distracție în timpul vacanței de iarnă. Nu îmi dau seama ce stare generală am avut în cei trei ani, cât am lucrat la proiect, poate una de confuzie. Confuzie pentru că, pentru mine a fost cumva ciudat să mă uit și să mă raportez dintr-o poziție exterioară la spațiile astea în care am copilărit”. - Dani Ghercă
Ciprian Hord - Out of the Dark
Proiectul lui Hord, început în 2014, urmărește viața de zi cu zi a persoanelor care nu au văzut niciodată sau care și-au pierdut vederea. Fotograful îi însoțește pe acești oameni în casele lor, ma muncă sau în timpul liber, încercând să observe, fără dramatism, felul în care reușesc să depășească obstacolele într-o lume mai degrabă ostilă sau indiferentă la nevoile lor, dar și bucuriile și întâmplările fericite. Să te afli în prezența acestor imagini e cu atât mai emoționant cu cât știi că protagoniștii lor nu le pot vedea, iar unii nu și-au cunoscut chipul în oglindă niciodată.
„Cei de la Asociația nevăzătorilor din Arad au organizat o ieșire la ștrandul termal din Dorobanți și încă din autocar îmi faceam deja scenarii horror, deoarece eram cam singurul care și înota și vedea. Iar aptitudinile mele de salvamar sunt foarte puțin dezvoltate. Spre bucuria mea, fix în ziua aceea se schimba apa în bazinul mare, mai rămăsese numai puțină, așa cam până la genunchi. Asta însă nu i-a împiedicat pe prietenii mei nevăzători, Aurel (cel cu fața) și Florin, să se distreze de minune. Iar eu am avut posibilitatea să intru cu aparatul în bazin, să fac niște fotografii de la nivelul lor. Deși îmi imaginez că ofeream un spectacol cât se poate de caraghios, doi bărbați în toată firea bălăcindu-se și prostindu-se în apa de pe fundul bazinului, iar un al treilea, în chiloți și cu ditamai aparatul, făcându-le poze”. - Ciprian Hord
Andrei Nacu - În grădina uitată timpul era un hoț
În fotografiile de familie poți citi, dacă ochiul știe unde și cum să se uite, semnele unei istorii mai încăpătoare decât cea a unui singur arbore genealogic. Andrei Nacu și-a pornit proiectul de la arhiva foto a părinților lui și l-a continuat documentând relația acestora de-a lungul multor ani. Istoria de viață împreună a părinților săi e, spune fotograful, o metaforă pentru schimbările sociale și politice din ultimii 50 de ani. Tinerețea în imagini alb-negru a părinților săi, trăită în comunism, face loc maturității trăite în cenușiul tranziție și apropierii de bătrânețe, întâmplă într-un capitalism imprimat în imagini color. Seria lui Nacu jonglează cu foarte multă empatie și sensibilitate între trecut și prezent, între scara mică a vieții personale și scara mare a vieții sociale.
„Într-o zi, tatăl meu a venit în camera mea și mi-a spus: «Cum pot să-ți explic eu... Pot să stau un pic? Voiam să mă odihnesc puțin... Nu știu cum aș putea să-ți explic oboseala, nu știu cum ai putea tu să-ți explici oboseala. Există un fel de oboseală pe care n-ai să poți să ți-o explici niciodată, pentru că n-ai trăit bucățile acelea de viață pe care le-am trăit eu. Dar asta nu-i nimic... Noapte bună! Nu cred că ai putea să-mi spui vreodată că este ceva frumos atâta vreme cât restul este întunecat. Nu frumusețea faptului de-a fi. Pot să mă duc la culcare? Mulțumesc!». În acest proiect, misiunea mea nu a fost să îi definesc pe părinții mei într-un anume fel conform presupunerilor mele, sau să ilustrez o anumită idee cu momente din viața lor. Am înțeles că rostul meu este să-i prețuiesc și să-i descopăr așa cum se văd ei, nu doar așa cum îi văd eu. În același timp, nu am vrut să compun o imagine pesimistă a vieții lor, fiindcă nu o văd așa și nu cred că are doar o dimensiune tragică. Deși nu foarte des, încă trăiesc momente de iubire și încă găsesc energia și puterea să se bucure de viață. Astfel, procesul a devenit aproape terapeutic: să mă ajut pe mine și în același timp pe ei să ne dăm seama de simplitatea fericirii”. - Andrei Nacu
Marin Raica - Zâne (proiect realizat împreună cu Ioana Cîrlig)
„Aceasta este construcția unui copil de 4 ani, Florin din satul Sârbi, Maramureș. Mi s-a părut interesant că în epoca tehnologiei și a abundenței jucăriilor de tot felul, el se simte atras de ceva atât de simplu, tradițional și creativ. Am vrut să includ detaliul ăsta în primul capitol din Zâne, în care am încercat să ilustrăm legătură omului cu natura”. - Marin Raica
Deși Delta Dunării e o destinație pe care și-au ales-o mulți fotografi, Delta din imaginile lui Tomazatos e departe de toate clișeele legate de natura virgină ori de sărăcia exotică. Prin proiectul lui, derulat în câteva sate și în Sulina, orașul unde s-a născut, ai, ca privitor, privilegiul să intri-n casele, în curțile și în viețile unor oameni pentru care natura nu-i un decor pentru vacanțe, nici un fundal pasiv, ci elementul în jurul căruia se construiește totul. Felul în care trăiesc comunitățile din Deltă este, după părerea lui Tomazatos, care a studiat biologia, un exemplu foarte bun pentru ce înseamnă adaptarea la mediu. Cu toate astea, nici urmă de privire clinică în imaginile lui, ci un soi de căldură și-nțelegere pe care doar apropierea de cei pe care-i fotografiezi le poate distila.
„La puțin timp după ce am ajuns în Șfiștofca, m-a sunat diaconul. Nu dorea să se simtă dator pentru o fotografie cu familia să făcută la hramul din Sulina, așa că îmi oferă să mă ducă acasă la Sulina mai devreme, fără bani. La malul canalului de la marginea Șfiștofcăi erau o căruță, un Aro și o barcă de tablă. Diaconul, Petrică, Pitun și încă vreo doi bărbați chiuiau veseli, cu ochii tulburi, dând de la unul la altul covoare, din Aro până la barcă. Au isprăvit de încărcat, s-au salutat îndelung şi am pornit. Diaconul se odihnea pe covoare, Pitun luase cârma, iar eu am ajuns cumva între ei. Între Cardon şi Șfiștofca se desface un şurub care ar trebui să ţină motorul pe barcă şi Pitun aproape îneacă motorul. E prea beat să găsească locul şurubului, aşa că diaconul recomandă vâslele. Ne arată cum se face, dar îl pofteşte pe Pitun să vâslească. Puştiul se opinteşte o dată în rame, iar la a doua încercare leşină brusc. Stăteam cu genunchii la piept pe mormanul de covoare făcute sul, fără semnal la telefon, plutind în derivă pe canal. Diaconul dormea, iar pe Pitun l-am tras în locul meu unde a adormit cu capacul motorului pe cap. Nu m-am supărat, ştiam în ce barca mă urc de la început şi… îmi place să vâslesc. Mai târziu, sub un pod, câţiva pescari văd omul în sutană tolănit lângă grămadă de covoare şi mă întreabă ironic ce s-a întâmplat. Păi…nimic deosebit, răspund. E căldură mare! Iar ajutorul avea să apară într-o oră, două sau trei. Nici eu nu mai aveam mult până la Sulina”. - Alexandru Tomazatos
Petruț Călinescu - Marea Neagră
În 2010, Petruț Călinescu a plecat să facă înconjurul Mării Negre, din Bulgaria, până-n Republica Moldova, via Azerbaijan și Abhazia. Seria lui, devenită iconică pentru bucățile astea de lume, găsește elementele comune care le leagă, în ciuda tuturor diferențelor culturale, și-n același timp prinde foarte subtil în imagine specificul fiecărei destinații în parte. De atunci, în fiecare an proiectul a primit câte un capitol nou, iar fotografiile expuse la deschiderea Centrului de Fotografie Documentară au fost realizate în 2016, în plin ecou al anexării Crimeei de către Rusia. În cea mai nouă parte a seriei lui, Călinescu prinde în imagini scene unde se intersectează naționalismul, festivismul și turismul.
În imaginea aleasă de Petruț din această serie (prima din articol), se află „angajatul unei terase mici pe plaja din Zatoka, Ucraina, care este pe rând vedetă, bucătar și DJ. S-a bucurat enorm ca i-am făcut fotografii, s-a simțit apreciat. Multe lucuri simple, ca ăsta, mă fac să continui proiectul cu Marea Neagră”, spune fotograful.
