M-am dus la Festivalul Național de Teatru, prin ploaie și vânt, să-l caut pe Rambuku, să văd violența lipsei de comunicare și să asist la întâlnirile dintre 11 oameni ai străzii. Vă propun mai jos un best of al primelor zile de festival - trei dintre spectacolele cele mai populare de anul acesta, dar şi cele mai solicitante.

Rambuku (r: Mihai Măniuţiu)  – Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara

Este departe de-a fi spectacolul obişnuit pe care-l vezi în sălile de teatru, și asta pentru că-i avem laolaltă pe Mihai Măniuţiu (regie), Andrea Gavriliu (coregrafie) și Adrian Damian (decoruri), pe textul unuia dintre cei mai traduşi dramaturgi contemporani, norvegianul Jon Fosse. Această combinaţie nu este o întâmplare, ci o echipă deja închegată (tot ei semnează şi spectacolul Iarna, de la Nottara, iar coregrafa şi regizorul au mai colaborat și la Cafeneaua Pirandello, Jurnalul lui Robinson Crusoe şi Vertij).

Un El (Ion Rizea) şi o Ea (Claudia Ieremia), un cuplu pe care-i desparte lipsa de comunicare, discută despre Rambuku – o entitate a cărei materialitate (între spaţiu geografic şi fiinţă) este neclară. Ea îşi doreşte să ajungă în/la Rambuku, care pare the promised land, iar El este sceptic la început. Pe fundal se aude un cântec religios despre Israel, însă la un moment dat Rambuku ia forma Andreei Gavriliu, care se dedublează/ascunde într-o mare de fiinţe-dansatori androgini și o lasă pe Ea să îl caute, mimând anemic aceleaşi mişcări coregrafice. Gavriliu spune într-un interviu că au ales textul pentru că e poetic, că nu impune o structură clară ce trebuie urmărită (motiv pentru care Fosse e şi foarte montant în teatrul contemporan). Aici, Măniuţiu dă spectacolului o conotaţie religioasă, în special prin repetiţia bucăţii muzicale despre Israel şi referinţele la o carte în care e elogiat Rambuku, un fel de text sfânt. 

E greu de spus dacă acest spectacol de teatru-dans excelează mai mult pe partea de teatru sau de dans - cele două lucrează perfect împreună. Momentele coregrafice - ele însele variaţiuni asupra unor mişcări - completează scene dramatice cu replici absurde şi repetitive despre Rambuku. În această schemă a variaţiunii/repetitivităţii intră şi decorul, alcătuit din trei pereţi care îşi schimbă geometria şi redefinesc spaţiul constant (fie simulând o cameră, fie lasând un culoar lung până în spatele scenei, fie rearanjându-se ca un zid – un joc cu o perspectivă mereu în schimbare).

Rambuku este un spectacol care, deşi nu e construit pe mecanisme narative clasice, te ţine perpetuu în suspans. Cum o să arate scena? Ce o să facă dansatorii? Cum o să fie în/la Rambuku? Măniuţiu şi Gavriliu te lasă întrebându-te care-i sensul lucrurilor şi căutând pe telefon următoarele reprezentaţii.

Rosmersholm  (r: Andriy Zholdak) - Teatrul Maghiar de Stat Cluj

După o adaptare nereușită la București și o altercație violentă la Cluj cu actrița din rolul principal (pe care Andriy Zholdak ar fi bruscat-o), spectacolul regizorului ucrainean a ajuns la FNT. Rosmersholm este mai mult spectacolul lui Zholdak decât al oricui altcuiva. Din acest ultim text al lui Ibsen, regizorul păstrează mai mult universul tematic, conceptele dramaturgului, pe care le declină în mici unităţi regizorale. Povestea pastorului Rosmer (Balázs Bodolai), care-şi pierde credinţa după sinuciderea soţiei sale şi începe o relaţie cu Rebekka West (Éva Imre), în ciuda rezistenţelor fostului cumnat, directorul Kroll (Gábor Viola), devine doar o materie primă pentru o punere în scenă a lipsei de comunicare între oameni, a „adevărurilor distructive” (aşa cum se menţionează chiar în caietul program).

Spectacolul începe cu lumină şi tăcere – Rebekka îşi creează traiectorii de lumină pe care merge, contorsionându-se în așa fel încât să semene cu o pictură sau devenind copilăroasă în timp ce ocupă locul fostei soţii a lui Rosmer sau livrând un monolog de câteva minute fără să vorbească. Această primă parte acţionează ca un fel de uvertură al cărei sens îl vei înţelege abia după ce se încheie spectacolul. Trec câteva zeci de minute bune până la prima scenă clasică de tip replică – răspuns, deşi poate clasic nu este cuvântul potrivit. Zholdak transformă lipsa de comunicare într-un ţipăt şi o violenţă perpetuă care se revarsă în jocul actorilor (foarte diferit de realismul psihologic stanislavskian). 

Toată această agresivitate (şi toate agresiunile) sunt conţinute de lăcaşul sacru (dar desacralizat) al casei lui Rosmer, reprezentată scenic imens şi somptuos chiar de regizor, ceea ce doar îi subliniază goliciunea. Toate obiectele de mobilier par de dimensiuni foarte mici în comparaţie cu înălţimea pereţilor goi, iar spaţiul este umplut de actori şi lumina care pare să-i hrănească.

Rosmersholm îşi controlează atent spectatorul – când înţelegi şi rămâi conştient, când te pierzi în spectacolul pe care ţi-l oferă. Zholdak lucrează cu gradul de implicare a publicului pe două planuri: te lasă să consumi momentele şi să le diseci simbolismul în mintea ta, apoi te face să abandonezi raţionalul dându-ţi impulsuri emoţionale (căci atunci când ţipă cineva la tine pentru câteva zeci de minute, nu ai cum să nu fii măcar un pic tulburat). Fix asta mi-a plăcut la spectacol: am ieşit ameţit şi la pauză şi la ţigara de după. Cu cât se străduieşte să te îndepărteze, cu atât te trage mai tare în universul lui violent şi fascinant.

În adâncuri (r: Yuri Kordonsky) - Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Este unul dintre spectacolele cu cel mai bun pedigriu de la FNT – textul lui Gorki, Azilul de noapte, regia lui Yuri Kordonsky, echipa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj (printre care şi Miklós Bács, unul dintre cei mai cunoscuţi profesori de la Cluj). Povestea urmăreşte un grup de 11 oameni ai străzii care locuiesc în acelaşi azil de noapte și ne arată întâlnirile lor şi drumul fiecăruia către acel loc.

Faţă de Rosmersholm (al cărui punct principal era regia), În adâncuri pune jocul actoricesc pe primul plan – realismul, cu precădere veridicitatea jocului personajelor, este miza principală. De-a lungul celor trei ore, fiecare dintre personajele-simbol ale lui Gorki îşi dovedeşte importanţa, fără să existe un protagonist în sensul clasic. Fiecare are un moment, o scenă care îi defineşte locul în schema textului şi a spectacolului. Fie că e vorba de Nastia (Anikó Pethő), care se prostituează noaptea şi ziua citeşte silabisit din Anna Karenina, Actorul (Áron Dimény) şi discursurile lui despre vremurile de glorie când îl juca pe Groparul din Hamlet sau crudul Baron (Ervin Szűcs), întâlnirile lor nasc momente minunate. La un moment dat, întreg azilul se joacă de-a Anna Karenina – conflictele şi relațiile încurcate sunt intepretate de locatari cu explozii de violenţă sau sexualitate.

That being said, asta nu înseamnă că regia lui Kordonsky este una strict funcţională/care nu merită atenţie, ci una (dorit) invizibilă. Coordonarea actorilor şi coregrafia lor în spaţiul azilului este meticulos calculată și se întinde de la buza scenei până la capăt. Kordonsky aşterne straturi de acţiuni mici şi mărunte care creează atmosfera agitată a unui spaţiu locuit de 11 persoane încărcate de propriile drame. Textul lui Gorki este pus în prim-plan prin actori, Kordonsky este doar mâna care ghidează din spate, cu respect faţă de materialul cu care lucrează. Fără megalomanie. Fără didacticism.

Pe cât de diferite sunt aceste trei spectacole, pe atât de puternică e impresia pe care ţi-o lasă. Unul e mai poetic, altul mai conceptual şi ultimul mai clasic, dar toate au ceva în comun: merită văzute. În viitorul apropiat, mai puteți vedea Rosmersholm pe 29 noiembrie, ora 18:00, și În adâncuri pe 27 noiembrie, ora 19:00, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Foto main: „În adâncuri” / Lucian Muntean. Fotografiile au fost preluate din galeria foto de pe site-ul FNT 2017.