În urmă cu aproape un an, vestea atentatelor teroriste care au lovit Parisul într-unele din punctele lui cele mai vii, Stade de France, în timpul unui meci de fotbal, cafenele, restaurante și, simbolic, sala de concerte de la Bataclan, a lipit o lume-ntreagă de ecrane. Șirul de autodetonări și focuri de armă, al cărui bilanț a numărat 130 de morți, a fost o lovitură cruntă în inima unei Europe și așa scuturate de panică și tensiuni. În timp ce noi, publicul conectat la fluxurile de știri, am traversat șocul în siguranță, jurnalistul francez Antoine Leiris l-a trăit frontal și acut: în acest atentat, Leiris și-a pierdut soția, mama fiului lor de doar 17 luni. Ca recul al durerii, Leiris a publicat atunci o scrisoare deschisă către atacatori, în care, spune el, refuză să le dea acestora satisfacția de a-i urî. Manifestul jurnalistului s-a transformat la scurtă vreme într-o carte, publicată în luna martie a acestui an la Fayard, în care jurnalul pierderii personale devine și jurnalul unei lumi scuturate de ură, durere și instabilitate. Volumul Nu veţi avea ura mea va apărea în curând la Editura Nemira - până atunci, vă propunem să citiți mai jos câteva fragmente în avanpremieră:

 

19 noiembrie

21:00

Astă-seară mi-a scris N. Nu ne-am mai vorbit de când l-am anunţat că Hélène a murit. Vrea să mă vadă. Îl aştept aşezat la masă, pe o terasă. În jur, larma obişnuită a unei cafenele pariziene într-o seară din timpul săptămânii. Ca înainte. Îi zăresc silueta în colţul străzii. Şchiopătează.

Păstrează drept mărturie a ororii de vineri o rană în fesă. Îmi pregătesc o expresie potrivită cu împrejurările. Dar mă răzgândesc numaidecât. N-am chef să joc un rol.

Îl cuprind în braţe, are cel mai larg zâmbet pe care l-am văzut de vineri încoace. Un zâmbet care nu se poate împiedica să spună „sunt viu“. Da, e viu. Ia loc şi aproape imediat se apucă să-mi povestească. Începe concertul. La bar, bere. În faţa scenei, lume adunată. Apoi focuri de armă. Zgomote, mirosuri, trupuri. Nu mă cruţă de niciun detaliu, nu mai poate să se oprească şi mă forţează să privesc pe repede-nainte filmul care mi-a furat viaţa.

L-am sunat în seara aceea de zece ori, de o sută de ori, de o mie de ori. Cu siguranţă, în timp ce… Cu siguranţă, după. Şi când, în sfârşit, a răspuns, voiam doar să-mi spună că ea e bine. Că totul e bine. Că e cu el. Că poate e rănită, dar că o să scape. Voiam să-mi povestească doar cum au reuşit să se salveze şi să fugă în noaptea pariziană.

Aşteptam deja să aud râsul nervos a doi supravieţuitori.

Aşteptam să mă trezească din coşmar.

„Nu pot să-ţi spun nimic.“

O tăcere la fel de grea ca vorbele destinate întâlnirii noastre. Şi, prin acea tăcere, îndoiala a cuprins tot orizontul. Disperarea cea mai neagră şi speranţa cea mai nebunească. Hélène, moartă şi vie în acelaşi timp.

Acum ştim. Şi înţeleg de ce, între două întâmplări din povestea al cărei erou este el, nu m-a anunţat că ea se dusese deja, în braţele lui. Înţeleg că el nu este încă supravieţuitorul pe care îl cred eu. Se află tot acolo, prins în acea scenă care se joacă la nesfârşit. Iar atunci când se scuză că n-a putut să îmi spună, nu-i port pică. În filmul lui, personajele nu mor. Dar nu-i filmul lui. 13 noiembrie este povestea lunii care nu va mai răsări. Însă el n-o ştie încă.

Minut după minut, eu sunt povestea. Întrezăresc decorul. Înregistrez cu calm. Ştiu că Melvil mă va întreba curând cum a murit mama sa, ştiu că o să vrea să ştie tot. Aşa că sunt raţional. Ascult ca un spectator drama vieţii mele care a început deja, care nu şi-a aşteptat naratorul.

După ce el termină, discutăm de una, de alta, de parcă nu s-ar fi prăbuşit totul. Vorbim de fesa lui, de siestele lui Melvil, de magazinul său pe care l-a redeschis. O undă de surescitare ne străbate pe amândoi, mi-amintesc de adolescenţii care am fost. Berea s-a terminat. Ne promitem să nu ne despărţim niciodată.

CURAJ…

20 noiembrie

10:10

Acum, când cineva mă întreabă „Ce faci?“, nu mai aşteaptă de la mine un răspuns convenţional, cel pe care toată lumea îl dă: „Bine, tu?“ Permisiune tacită pentru a trece la un alt subiect de conversaţie, din moment ce totul merge bine.

Când e vorba de mine, toată lumea ştie că nu fac bine, că, după răspunsul meu, nu vom trece la starea vremii, la emisiunea de la televizor de aseară sau la ultimele bârfe de la birou. Azi, când sunt întrebat „Ce mai faci…“, debitul verbal e mai lent, iar vocea stăruie puţin asupra lui „faci“, lungindu-l, pentru a evita o tăcere stânjenitoare. Capul se înclină, în general la dreapta, o sprânceană se ridică, în general cea stângă, iar gura se strânge ca pentru a-mi spune: „Sunt gata să ascult orice.“ Apoi există privirea care încearcă să se vâre în mine aşa cum vâră un copil mâna în borcanul cu bomboane, ca s-o înhaţe pe cea roz, bine ascunsă la fund, preferata lui dintre toate. În cazul meu, bomboana roz e durerea mea.

Oamenii vor să mă întâlnească, să-mi vorbească, să mă atingă. Sunt un totem. Evaluat, măsurat, cuantificat, parcă ar exista o scară Richter a tristeţii şi ei ar fi convinşi că, prin mine, se confruntă cu un „Big One“. Acel cutremur de pământ ce are loc doar de 1–5 ori într-un secol.

Magnitudine 9. Descriere: „Devastator.“ Consecinţe:

„Distrugere masivă a zonelor aflate pe o rază de peste o mie de kilometri de epicentru.“

Am căutat, prin urmare, un răspuns la fel de convenţional ca „Bine, tu?“. Răspuns care ar avea dublul avantaj de a pune capăt din start diagnosticului stării mele afective şi i-ar pasa celui care a început conversaţia sarcina de a o continua. M-am oprit implicit la „Cum se poate în asemenea momente“, care mi-ar permite să cobor cu o treaptă.

Magnitudine 8. Descriere: „Major.“ Consecinţe: „Pagube considerabile la toate clădirile, inclusiv la zeci de kilometri de epicentru.“ Însă asta nu-i suficient.

Aşa că schiţez un zâmbet liniştitor. Acelaşi pentru toţi. Buzele rămân lipite, un colţ al gurii mi se ridică uşor, celălalt, puţin mai mult, iar la coada ochiului apar câteva încreţituri. Efectul este imediat. Magnitudine 7. Descriere:

„Foarte puternic.“ Consecinţe: „Poate provoca pagube severe în zone vaste; în apropierea epicentrului, rezistă doar clădirile adaptate.“

„Cum se poate în asemenea momente“ al meu se numără printre acestea. E micuţa cabană fotografiată după catastrofă, rămasă miraculos întreagă în timp ce totul în jur s-a năruit. Nu-i mare lucru, dar ţine.

Păstrez aparenţele. Îl iau pe celălalt de braţ, îl liniştesc arătându-i oraşul de carton ce serveşte drept decor pentru filmul pe care îl proiectez. Străzile sunt curate, locuitorii, calmi, viaţa pare să-şi urmeze cursul pe cât de normal se poate. Însă imobilele sunt doar nişte faţade, locuitorii, figuranţi, iar dincolo de normalitatea aparentă nu se află nimic, mai nimic. În afară, poate, de această angoasă. Ce se va întâmpla când toată lumea va trece la alt film? Când voi fi singur în decorul meu abandonat?

„Sunt cu adevărat dezolat pentru tot ce ţi se întâmplă. Curaj…“

La asta n-am un răspuns convenţional. „Pe curând“ e o promisiune, „ai grijă de tine“, o invitaţie, „curaj“, o condamnare. Celălalt îmi înapoiază intactă durerea pe care a încercat să mi-o aline în timpul conversaţiei. Un cuvânt care îmi preface în scrum Cinecittà-ul de proastă calitate.

Aşa se încheie în general conversaţia. Faţadele au căzut, figuranţii au plecat, eu sunt dat în vileag.

„Nu veți avea ura mea”, de Antoine Leiris, traducere de Mihaela Stan, este în curs de apariție la Editura Nemira. 

Foto: Sala Bataclan