Nu-i deloc ușor să te uiți în urmă și să-ți decupezi pasaje din viață pe care să le povestești cu un umor care să-ți ridice colțurile buzelor atunci când citești, indiferent dacă ești din Craiova sau din Los Angeles. Nu-i ușor, mai ales dacă te-ntorci în timp, chiar înainte ca orașul pe care-l numeai acasă să fie asediat într-un război de-adevăratelea. Sau dacă-ți amintești cum ți-ai lăsat în urmă lumea pe care-o cunoșteai ca pe propriul buzunar și te-ai aruncat cu capul înainte, ca s-o iei de la zero, într-o țară care funcționează după cu totul alte legi. Dar dacă te numești Aleksandar Hemon, tocmai asta e una din superputerile tale: să transformi bucățile de viață în bucăți de literatură care te plimbă cu cea mai mare lejeritate pe spectrul emoțiilor. Textele lui Hemon, care la începutul anilor '90 a plecat din Bosnia în America, te înduioșează fără să pice-n patetism, te face să râzi, fără să ajungă la caricatură. După romanele Omul de nicăieri și Proiectul Lazarus, traduse de Dan Sociu la Polirom, am ciulit imediat urechile la vestea apariției în limba română a unui volum de proză scurtă, pentru care ne-am făcut imediat loc în programul de lecturi pentru toamna asta. Iubire și obstacole e unul din primele titluri prin care Editura Black Button Books își face intrarea în lumea cărților din România și promite să ne stârnească la citit, simțit & gândit intensiv. Înainte să mergeți duminică să faceți cunoștință cu cea mai tânără editură de la noi, luați-vă zece minute de pauză, pentru un fragment din Iubire și Obstacole, în care-l (re)găsiți pe Aleksandar Hemon gata să vă țină lipiți de text până la finalul cărții. 

 

Dar a sunat, doamnelor și domnilor din comisiile prestigioaselor premii literare; întru eternul său renume, s-a ținut de promisiune și a sunat chiar a doua zi dimineață, în timp ce mă uitam în tavan, cu ochii scufundați într-o băltoacă arzătoare. Nu era nici ora 10 încă, pentru numele lui Buddha, dar mama a intrat în cameră, s-a aplecat peste salteaua de pe podea pentru a intra în durerosul meu câmp vizual și mi-a dat receptorul fără un cuvânt. Când a spus „Dick sunt”, sincer, nu știam cine e. „Dick Macalister, a zis; mi-a luat un moment să-mi amintesc cine era. Mai mult, aveam impresia că mă întorsesem în America și că toată aventura din Sarajevo fusese doar un vis schilod și, pe scurt, mi-era frică.

– Deci, la cât să vin? a întrebat.

– Să vii unde?

– Să vin la prânz.

Permiteți-mi să sar peste toate ă-urile și o-urile și toate cuvintele după care am bâjbâit în timp ce mă chinuiam să-mi recompun aparatul de gândire, până când într-un final, cu totul arbitrar, am ales ora trei pentru prânz. Fără negociere. Richard Macalister venea să mănânce mâncarea făcută de mama; n-a dat nicio explicație, nicio motivație; n-a părut excesiv de cald sau de încântat. Nu credeam că ceva din ceea ce se întâmplase cu o noapte înainte putea duce la vreo prietenie, profundă sau altfel; în cel mai bun caz, speram să-mi dea o apreciere călduță pentru vreo carte. N-aveam idee ce-ar fi putut să vrea de la noi. 

Dar i-am spus pe litere adresa noastră, s-o poată da taximetristului, l-am avertizat să nu plătească mai mult decat echivalentul a 10 mărci și i-am spus că blocul era chiar în spatele ruinei grădiniței. Am închis telefonul; Dick Macalister era pe drum. Eram în pijama, expus privirii crunte a judecății matinale a părinților mei (nu le plăcea că beam) și, cu ajutorul unui pumn de aspirine, i-am informat că Richard Macalister, un autor american titanic, câștigător al premiului Pulitzer, vegetarian cumpătat și un candidat serios la postul de budist cu normă întreagă venea la prânz, la ora trei. După un moment de perplexitate tăcută, mama mi-a reamintit că noi mâncăm de prânz la unu și jumătate. Dar când am ridicat din umeri exprimându-mi neajutorarea, a suspinat și s-a dus să verifice proviziile din frigider și din congelator. Imediat a început să emită ordine de desfășurare a forței de muncă: tata trebuia să meargă la piață cu o listă, chiar acum, eu trebuia să mă spăl pe dinți și, înainte de cafea sau mic-dejun, să alerg la supermarket să iau pâine, kefir, sau ce-or bea vegetarienii, precum și saci de aspirator, ea se apuca de aluatul de plăcintă. Până a curățat masa unde avea să întindă aluatul cu făcălețul, durerea de cap și anxietatea îmi dispăruseră. Lăsați-l pe american să vină cu toată măreția lui, aveam să fim pregătiți.

Macalister a sosit îmbrăcat cu aceleași haine pe care le purtase cu o seară înainte – sacoul de catifea, cămașa hawaiană – combinate cu o pereche de cizme din piele de șarpe. Ai mei l-au pus să și le dea jos. Nu s-a plâns, n-a încercat să se eschiveze, nici măcar când am încercat fără succes să-i aranjez o dispensă.

Așa e obiceiul, a spus tata. Obiceiul bosniac.

Așezat pe un taburet scund și șubred, Macalister s-a luptat cu cizmele, îndoindu-și gleznele până aproape de fracturare. Într-un final, și-a expus perechea de șosete până la genunchi, de un alb orbitor, și și-a aliniat cizmele la perete, ca un bun soldat. Apartamentul nostru era mic, de dimensiuni socialiste, dar tata l-a condus în sufragerie de parcă era la capătul orizontului și trebuia să ajungă acolo înainte de lăsarea întunericului. Macalister l-a urmat cu un zâmbet binevoitor, amuzat probabil de teatrul tatălui meu. Sufrageria noastră era și cameră de zi și cameră de uitat la televizor, așa că tata l-a așezat pe Macalister la masă cu fața la televizor. I s-a dat locul mereu râvnit în familia mea, deoarece cel care stătea acolo putea să vadă și la televizor în timp ce mânca, dar nu cred că Macalister și-a dat seama de marea onoare care i se făcuse. Era pe CNN, dar fără sonor. Oaspetele nostru s-a așezat, părând încă amuzat, și s-a instalat în scaun, chircindu-și degetele de la picioare.

– Ceva de băut? a întrebat tata. Viski? Loza?

– Whisky nu, a spus Macalister. Ce e loza?

– Loza e băutură deosebită. De casă.

– E grappa, i-am explicat.

– Nu, mulțumesc. Doar apă e de-ajuns.

– Apă. Cum apă? Apa e pentru animale, a spus tata.

– Sunt alcoolic, a zis Macalister. Nu beau alcool.

– Un pahar. Pentru apetit, a spus tata, deschizând sticla de loza și turnându-i într-un păhărel de țuică.

I l-a pus în față.

– E medicament, bun pentru tine.

– Iau eu ăsta, am zis și l-am luat înainte să se evapore bunăvoința lui Macalister; oricum îmi trebuia.

Mama a adus un platou mare cu afumături și brânză de oaie, perfect aranjate, cu scobitori înfipte în ele ca niște catarge fără steaguri. Apoi s-a întors în bucătărie să facă încă două platouri cu plăcinte de spanac și de cartofi, cu o crustă atât de crocantă, încât păreau perfect chitinoase.

– Fără carne, a spus mama. Vegetație.

– Vegetarian, am corectat-o.

– Fără carne, a zis.

– Mulțumesc, a spus Macalister.

– Ia un pic de carne, a spus tata, înghițind o felie. N-o să te omoare.

A venit apoi un coș cu pâine apetisantă și un castron adânc plin ochi cu salată de legume.

– Ooooo, a exclamat Macalister.

– Și să vezi câte mai vin, i-am zis. Va trebui să mănânci până pocnești.

La televizorul mut erau imagini din Bagdad – doi bărbați duceau un cadavru cu un biftec în loc de față, măturând asfaltul cu fundul. Soldați americani, îmbrăcați până-n gât cu echipament antiglonț, stăteau cu armele îndreptate către o ușă șubredă. Un general proaspăt ras și bronzat a spus ceva imperceptibil pentru noi. Din scaunul său, tata se uita la televizor dintr-o parte, mestecând carnea. S-a întors spre Macalister, arătând cu degetul spre pieptul său și l-a întrebat:

– Îți place de Bush?

Macalister s-a uitat la mine – cu același nenorocit de zâmbet amuzat pe față –, încercând să-și dea seama dacă glumește. Am dat din cap: din păcate, nu. Nu mă așteptasem ca vizita lui Macalister să se transforme atât de repede într-un dezastru.

– Tata, nemoj, am spus. Pusti čovjeka.

– Cred că Bush e un căcat cu ochi, a răspuns Macalistar netulburat. Dar îmi place America și îmi place democrația.

Poporul are dreptul să facă greșeli.

– Poporul american idiot, a spus tata, băgând în gură încă o felie de carne.

Macalister a râs, pentru prima dată de când îl întâlnisem. Și-a lăsat capul într-o parte și-a scos un mormăit gutural pe post de râs. Jenat, am început să mă uit prin cameră de parcă n-o mai văzusem niciodată. Suveniruri din perioada africană: figurine din imitație de abanos, coșuri impletite în culori țipătoare, un fildeș de elefant sculptat, o scrumieră din malachit conținând agrafe de hârtie încurcate și pandantivele de chihlimbar ale mamei, un mileu croșetat a cărui dantelărie delicată fusese violată cu pete de cafea înainte de război, covorul cu căluți stilizați, toate aceste obiecte familiare care supraviețuiseră războiului și dezrădăcinării. Crescusem în acest apartament și acum totul părea vechi, grosolan și trist.

Tata și-a continuat neobosit interogatoriul:

– Tu luat premiul Pulitzer?

– Da, domnule, i-a răspuns Macalister.

I-am admirat toleranța.

– Tu scris carte bună, a spus tata. Tu muncit greu.

Macalister a zâmbit, privindu-și mâna. Era încurcat, complet golit de lăudăglorie. Și-a întins degetele de la picioare, apoi le-a strâns și mai mult înăuntru.

– Tata, nemoj, l-am implorat.

– Premiul Pulitzer, mare premiu, a continuat. Ești bogat?

 

 „Iubire și obstacole” a apărut în colecția CTRL+F, la Editura Black Button Books, în traducere de Anca Dumitrescu.

Foto: Ciprian Muntele