L-am întrebat pe Alex Tocilescu despre ce înseamnă să fii critic într-o lume mică.
La noi în București există un „spațiu cultural-social” mic, drăguț și cochet. De fapt, e atât de mic, încât noi, ăștia care facem parte din el, ne știm cu toții între noi, cât de cât: regizorii se știu cu ONGiștii, scriitorii se știu cu actorii, jurnaliștii se știu cu muzicienii și așa mai departe. Mergem cu toții la aceleași două teatre independente, aceleași două săli în care mai sunt festivaluri de film, aceleași manifestații civilizate pro sau anti-ceva, după care ne întâlnim la același club în care se pune muzică ok sau la una dintre cele trei terase mișto din oraș.
Însă, din păcate, pentru că spațiul nostru cultural-social e atât de mic, toți suntem foarte politicoși unii cu alții și nimeni nu zice vreodată public că ceva e de căcat, că na, ne cunoaștem (măcar de pe Facebook) sau avem buni prieteni comuni, nu vrem să ne punem lumea-n cap, nu vrem să jignim, nu vrem să supărăm. Și de-aia în mica noastră lume nici un film din Noul Val nu-i plictisitor, nici o trupă indie nu-i banală, nici un spectacol de teatru independent nu-i insipid, nici o carte a vreunui scriitor român nu-i de necitit, nici un videoclip făcut fără bani nu-i pur și simplu prost, nici un vernisaj de la Noaptea Galeriilor nu-i penibil, nici un articol de pe un site de jurnalism independent nu-i scris cu picioarele. Deși unele chiar sunt, dar nu știi niciodată când, unde și cu cine ți se intersectează drumurile vieții, așa că mai bine nu zici nimic despre nimeni.
Și uite așa ajungem să trăim într-un spațiu cultural-social care e construit pe un strat atât de gros de ipocrizie încât nu-l mai spargi nici să dai cu bomba. Și toată lumea crede că-i bună în ceea ce face – deși uneori nu e, dar n-are cine să i-o zică.
Alex Tocilescu este scriitor amator, muzician amator, om politic amator, copywriter profesionist. Îl mai puteți citi în „Eu et al”, cartea lui de debut, în romanul „Carne crudă” și în volumul „Standard”.
Fotografie de Larisa Baltă.
