Cum s-a schimbat comunitatea LGBTQIA+ în România ultimilor ani? Ce a pierdut, ce a câștigat? În săptămâna Bucharest Pride din anul celor 3 milioane de semnături, comunitatea trage linie și răspunde.

Cifrele: Eurobarometrul Comisiei Europene din 2015 spune că 54% dintre români nu ar acorda drepturi egale persoanelor LGBTQIA+. 70% dintre elevii din comunitate nu se simt în siguranță la școală, iar 60% dintre ei au fost agresați sau au asistat la o agresiune, zice un studiu ACCEPT din 2016. În 2012, conform unui studiu IRES, 53% dintre români ar fi preferat ca homosexualitatea să redevină ilegală. Numărul a scăzut de la 62% în 2006. În 2016, Coaliția pentru Familie susține că 3 milioane de români doresc modificarea definiției căsătoriei în Constituție, astfel încât să nu includă decât cuplurile heterosexuale.

Istoria. Codul Penal al lui Carol al II-lea (1936) e prima lege care pedepsește homosexualitatea în România. Pedepsele s-au înăsprit odată cu instaurarea regimului comunist, care considera membrii minorităților sexuale „infractori de drept împotriva persoanei” și pedepsea actele homosexuale cu unul până la 5 ani în închisoare. Ultima persoană condamnată în baza articolului 200 a fost Mariana Cetiner, în 1995. După 3 ani de închisoare, a fost grațiată de președintele Emil Constantinescu, în urma presiunilor internaționale. Pe 28 iunie 2000, articolul 200 a fost abrogat, cu puțin timp înainte de sosirea la București a ambasadorului american declarat gay Michael Guest. Asociația ACCEPT, care apără drepturile persoanelor LGBT, a fost fondată în octombrie 1996. Primul marș gay pride din România a avut loc în 2005. În 2006, un grup de participanți la marș a fost bătut în metrou. În 2012, șapte tineri au fost atacați la Școala Naționala de Științe Politice și Administrație, după o dezbatere despre istoria homosexualității în România. În 2013, un grup a întrerupt o proiecție a filmului The Kids Are All Right la Muzeul Țăranului Român strigând „moarte homosexualilor!” Tot în 2013, o Comisie de revizuire a Constituției a adoptat, iar apoi a retras un amendament care ar fi interzis discriminarea bazată pe orientarea sexuală.

Concluziile? Le-am cerut de la comunitate, pentru că acolo sunt vocile care trebuie să se audă mai tare – tot timpul anului, dar mai ales în săptămâna Pride-ului. Cum a evoluat comunitatea LGBTQIA+* din România ultimilor ani? Au răspuns 4 activiști, un jurnalist aliat și un anonim. Vorbesc despre frică, ură și violență. Vorbesc, însă, și despre schimbări în bine, sprijin, voci mai puternice, spații (mai) sigure, mândrie și iubire. În săptămâna 19-25 iunie, la București sau aiurea, vorbește și tu: împotriva fricii și pentru iubire.

*lesbiene, gay, persoane bisexuale, persoane transgen, queer/neconforme cu genul, persoane intersex, asexuale – și un + pentru orice altă variație de pe spectrul identității de gen și de pe cel al orientării sexuale.

„Avem mai puține probleme de sănătate mintală și relații mai stabile pentru persoanele LGBTQIA+.” 

- Ștefan Iancu, activist pentru drepturile persoanelor LGBTQIA+

Comunitatea LGBT din țară s-a schimbat destul de mult în ultimii ani, ca și atitudinea societății față de „comunitate”, ceea ce e, până la urmă, mai relevant. La evoluții pozitive aș trece, în primul rând, apariția unei noi generații de tineri LGBT, mai puțin complexată și traumatizată, pentru că a crescut într-un climat ceva mai tolerant și, mai ales, cu acces la Internet, ceea ce înseamnă din start acces la informație și mai ales la oameni. Se poate vedea asta pe diverse grupuri de Facebook, cum ar fi LGBT Romania, unde tinerii sunt foarte activi și par mult mai dezinhibați și mai puțin marcați de stigmatizarea și abjectificarea care marcau încă generația mea. Asta înseamnă, printre altele, mai puține probleme de sănătate mintală și relații mai stabile pentru persoanele LGBT. Unii dintre tinerii ăștia sunt out, destul de implicați în comunitate și activi politic. Din ce în ce mai multe persoane gay își asumă identitatea printre cunoscuți sau chiar public. Cred că și din ce în mai multe persoane bisexuale își fac curaj să-și asume latura gay, ceea ce e poate un indicator mai bun al schimbării mentalității și a climatului general.  

Totuși, procentul persoanelor LGBT out of the closet continuă să fie mic și există încă multă teamă și rezistență din punctul ăsta de vedere. O schimbare în bine poți vedea și dacă treci pe lângă clubul Queens, care continuă să fie singurul club gay din București, dar în fața căruia poți vedea acum în weekend o mulțime de oameni ieșiți la fumat, oameni care poate n-ar fi avut curajul să stea în fața unui club gay în urmă cu câțiva ani. Queer Night, un eveniment pentru persoanele LGBT și prietenii lor din zona alternativă, continuă să aibă succes, dar cu toate astea scena gay rămâne anemică. Participarea la Pride pare să fie în creștere lentă, și printre aliați și printre persoanele LGBT, iar de aproape un an a apărut și o nouă organizație comunitară, pe nume MozaiQ, cu forțe proaspete și idei noi, care a reușit, de exemplu, să aducă la masa de dialog mai mulți candidați la recentele alegeri locale. 

Pe partea negativă, avem câteva evoluții la nivelul societății, precum valul recent de conservatorism care a cuprins aproape toată Europa de Est și fenomene precum inițiativa Coaliției pentru familie, care vrea să blocheze recunoașterea legală a relațiilor dintre persoane de același sex și, în general, reacția conservatoare la schimbare.

„S-au câștigat aliați, dar s-a pierdut din elan.”

- Ioana Ulmeanu, editor coordonator Elle România

În urmă cu vreo 10 ani, când abia deveneam un aliat al comunității, problemele erau altele, mai punctuale (și nu neapărat mai mult sau mai puțin grave – bătăi, oameni concediați, întreruperi ale tratamentelor pentru seropozitivi). Dar violențele și stigmatizarea de atunci cred că nășteau altfel de reacții, exista un soi de coeziune pe care nu o mai văd azi. Și vedeam și mai mult curaj – acum mi se pare aproape de neimaginat că a existat un Pride la care principala revendicare a fost parteneriatul civil. Azi, situația e ceva mai relaxată, e clar că nivelul de acceptare a crescut în societate (cel puțin în aparență), s-au înmulțit coming out-urile, dar cred că acea mobilizare pe care o vedeam cu câțiva ani în urmă s-a pierdut. Situația generală, în afară de inițiativa Coaliției pentru Familie, este călduță. Prin urmare, liderii organizațiilor care apără drepturile persoanelor LGBTQIA+ sunt ocupați cu probleme de semantică, nu mai văd acțiune, iar atitudinile lor sunt reflectate și în cele ale comunității. În două vorbe, aș zice că s-au câștigat aliați, dar s-a pierdut din elan. 

„Fără Pride, nu am fi unde suntem astăzi.”

- Vlad Levente Viski activist pentru drepturile persoanelor LGBTQIA+, președinte MozaiQ

În ultimii 11 ani, comunitatea LGBTQIA+ a evoluat enorm. Pride-ul este un protest în stradă, o clamare a spaţiului public, forma cea mai eficientă a unui cetăţean de a-şi cere drepturile în relaţia cu statul. Pe de o parte, atât în comunitate, cât şi în societate, există o respingere a Pride-ului, ca fiind un import, o supra-expunere, iar pe de altă parte avem Pride-ul care a determinat statul, societatea, să accepte persoanele LGBTQIA+ ca fiind parteneri legitimi de discuţie. Fără Pride, nu am fi unde suntem astăzi. Mai mult, Pride-ul reprezintă un coming out de maximă importanță pentru comunitate, o asumare publică a unor identităţi. Dacă în 2006-2007 vorbeam de agresiuni, în ultimul deceniu nu am mai avut incidente. Statul român a fost determinat în necesitatea apărării cetăţenilor LGBTQIA+, lucru care nu s-a întâmplat în locuri ca Ungaria sau Polonia. Nu în ultimul rând, Pride-ul este o asumare a diversităţii comunităţii LGBTQIA+. Prin Pride, educăm comunitatea că e OK să fii trans, să fii drag queen, să fii efeminat sau colorat. 

„Cel mai mare câștig cred că stă în numere.”

- Dani Prisacariu, activist pentru drepturile persoanelor LGBTQIA+

Pride-ul există din 2005 în România, comunitatea dintotdeauna. Însă, odată cu Pride-ul, a început și procesul prin care persoanele LGBTQIA+ au început să își reclame dreptul la vizibilitate, la auto-reprezentare și la comunitate. Merg la Pride din 2011, și cred că marșul s-a transformat dintr-o mână de oameni înconjurați de mașini de jandarmi și contra-manifestanți agresivi, într-o întâlnire anuală la care abia aștepți să vii pentru că știi că vor fi oameni diverși, muzică și, cel mai important, un simț al al apartenenței.

Violența de până în 2008 a făcut ca persoanele LGBTQIA+ să aibă mai degrabă frică decât pride. În anii trecuți, de Pride nu doar că exista o contra-manifestație în același timp cu marșul, vestitul marș al normalității, dar au existat și atacuri cu ouă, pietre și chiar și icoane.  În 2006, violențele au fost extreme. Un grup de tineri a fost bătut în metrou pentru ca participase la marș. Poliția română, deși avea dovezi clare despre identitatea agresorilor, nu a soluționat niciodată cazul. A fost nevoie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de mulți ani de așteptare pentru ca o parte dintre victime să fie compensate pentru suferința lor. De-a lungul anilor, am pierdut pe mulți dintre noi din cauza homofobiei și transfobiei; unii au plecat din România, alții nu mai sunt printre noi, alții au rămas „în dulap” pentru a nu suferi și mai mult. Cred că marșul a fost, totuși, unul din instrumentele principale prin care comunitatea s-a adunat in jurul unui scop comun, în ciuda experiențelor și a opiniilor diferite.

În fiecare an, ne adunăm la marș, în speranța că vom reuși să conturăm o imagine a acestei comunități, una în care nu mai suntem invizibili. E modul nostru de a reda speranța pentru persoanele LGBTQIA+ care nu își permit să fie out din cauza fricii de a nu fi agresați, excluși din familie sau concediați. E felul nostru de a le spune celor care se simt singuri în fața homofobiei că noi suntem acolo pentru ei, că într-o zi lucrurile vor fi diferite pentru noi toți.

Cel mai mare câștig cred că stă în numere. Când am început eu să merg la Pride, numărul participanților nu depășea 300. Ajunsă în echipa de organizare, am realizat ce greu e să mobilizezi oamenii și să îi scoți din casă. Lucrul care a făcut într-un final diferența a fost faptul că activiști de toate felurile (tineri sau în vârstă, părinți și copii, jurnaliști, oameni de PR sau modă, scriitori, ONG-iști sau regizori) au vorbit deschis despre ce înseamnă să mergi la marș, de ce important să fii acolo, despre drepturi egale. De la vloggeri la fotografi, autori, coregrafi sau regizori, ultimii ani au dat naștere unor noi forme de exprimare, de artă comunitară, care încearcă să contureze istoria nescrisă a unei comunități.  Am pus fețe reale pe postere, în videoclipuri, și i-am invitat pe toți să vină la Pride. Și au venit. Cam o mie anul trecut, cea mai mare participare de până acum. Am mai câștigat mai multe voci, mai multe fețe, mai multe perspective. 

În toți acești ani, am câștigat mai multă auto-reflecție și am reușit să purtăm discuții esențiale în comunitate: cine ne reprezintă, cine e vizibil, cine e exclus, cine lipsește din mișcarea noastră? Și da, ne-am dat seama că mulți dintre noi, mai ales persoane intersex, transgender și neconforme cu genul, romi, persoane cu dizabilități, lucrătoare și lucrători sexuali, săraci, tineri, persoane în vârstă ș.a.m.d. nu luăm parte în același fel la viața comunității și luarea deciziilor. Și clar, deși suntem cu toții LGBTQIA+ , nu trăim la fel și nu simțim la fel faptul că nu avem drepturi egale. Suntem într-un proces comunitar de creștere a gradului de conștientizare cu privire la felul în care facem ca activismul nostru să fie unul care să ne includă pe toți. Procesul ăsta nu se va termina niciodată.

„În momentul ăsta, miza pare a fi Parteneriatul Civil.” - Sasha Ichim, președinte al asociației TRANSform - Grup de inițiativă și suport pentru persoanele trans 

În ultimii trei ani, de când m-am apucat de activism trans, am văzut că oamenii din comunitate sunt mult mai asumați, au ceva mai mult curaj și se simte un sprijin tot mai susținut din partea aliaților (bloggeri mișto, jurnaliști, lideri de opinie, artiști, Ministerul Tineretului etc.), dar mai avem mult de muncă pâna să se coaguleze un grup mare de oameni în jurul unei mize. Iar discuția se complică și pe subiectul „miză”. În momentul ăsta, miza pare a fi Parteneriatul Civil. Avem atât norocul, cât și ghinionul de a fi cu vreo câteva zeci de ani în urma marilor mișcări LGBT din lumea mai „civilizată” - iar tiparul nu e unul perfect. Există precedentul și există și argumentele care justifică miza căsătoriilor gay, dar se sprijină pe o promisiune falsă față de grupurile vulnerabile din cadrul LGBTQIA+: după ce „câștigăm” lupta cu bigoții și putem să ne căsătorim, ne vom concentra atenția și pe celelalte probleme din cadrul comunității. E bullshit, nu cred în promisiunea asta, cum nu cred că parteneriatele civile or să rezolve problema homofobiei, transfobiei sau problema violențelor și discriminarilor. Dar cred că oamenii trebuie să aibă drepturi egale și sunt un susținător al căsătoriilor între persoane de același gen, sunt adeptul familiilor moderne în care părinții își iubesc copiii, îmi doresc ca membrii comunității LGBTQIA+ să poată adopta copii, la fel cum îmi doresc ca medicii să nu mai intervină chirurgical în viețile copiilor intersex fără un consimțământ informat, sau ca statul să aibă grijă ca persoanele trans să-și poată schimba documentele de identitate fără a fi obligate să treacă printr-un proces umilitor, mi-ar plăcea să văd cât mai multă reprezentare queer în spațiul public și câte și mai câte.

So, care-i miza, firul roșu, ceva-ul acela? Eu, unul, n-am habar, dar pot să spun cu o arogantă siguranță că suntem pe un val mișto, trebuie doar să susținem în continuare munca celor care stau pe baricade: Foca și-al lui Queens, Roxana Marin și lupta ei cu mentalitățile prăfuite din sistemul de învățământ, Mihnea cu MozaiQ-ul lui, artiști precum Paul Dunca, Patrick Brăila, Amalia Olaru, proiectul The House, munca lui RoQ-Doc, a TRANSform-ului, vlogul Dariei Bulzan , Campus Pride, activitățile LGBT Prahova etc. etc.

În incheiere, să răspund și la întrebare: da, comunitatea s-a schimbat în bine. Mă uit în urmă și văd că avem seri de lectură LGBTQIA+, avem trei litere în plus in acronim, seri de gătit (respect fetelor din Cluj), performance-uri, piese de teatru, dorința unui centru comunitar, avem Pieptiș (premiera pe 23, luna asta, la Elvira Popescu), avem Virginia Lupu, Valentina Iancu, am avut Tomboy, standuri la târguri de ONG-uri, un festival de film feminist și queer - FAQiff, karaoke, ieșiri în parc, discuții comunitare, articole mișto în presă. N-avem însă curajul de a le cere celor care pretind că ne iubesc să ne sprijine în lupta asta pentru drepturi egale. Încă!

„Eu trebuie să-mi ciuntesc zilnic viaţa că să nu contrariez nişte oameni.”

- Anonimă, 30 și ceva de ani, București

La mine, coming out-ul în familie s-a produs acum vreo 6 ani, şi atunci doar către mama. A fost o chestie complet nepremeditată, un moment în care am simţit că mă sufoc dacă o mai las să mă creadă singură, virgină şi nefericită. În plus, nu mai suportam veşnicele discuţii despre măritiş, senzaţia aia că eşti o ratare completă dacă n-ai o familie, păi uite fata lu’ vecina de la 4, ce nuntă frumoasă a avut.

Nu-i spune lui taică-tu, lasă că îi spun eu, zice mama. Şi o ascult, pentru că pe undeva mă simt vinovată că am împovărat-o cu chestia asta. Că am dezamăgit-o. Pentru că n-o să-i aduc lăutari în faţa blocului, pentru că n-are cu ce să se laude la rude şi vecini, pentru că o să rămână fără nepoţi.

Nu-i spune lui I., nu vreau să afle toată familia, zice mama. Şi o ascult, pentru că eu am plecat de-acasă, dar ea a rămas să protejeze sensibilităţile tradiţionaliste ale celorlalţi. Pentru că, aparent, asta e marea problemă, înţelegeţi? Eu trebuie să-mi ciuntesc zilnic viaţa că să nu contrariez nişte oameni. Să nu le zgârii clopotul de sticlă sub care şi-au cultivat părerile despre cum trebuie să fie lumea.

Nu mă pune să aleg între tine şi mama, zice B. Şi o ascult, pentru că nu vreau să o pierd, şi ne petrecem nopţile separat, ea trăind iluzia că părinţii ei nu bănuiesc nimic, eu simţindu-mă egoistă pentru că aş vrea să aleagă relaţia înaintea prejudecăţilor.

Nu mă ţine de mână pe stradă, zice S. Şi o ascult, pentru că nici eu n-am chef de remarci obscene şi înjurături din partea unor bărbaţi generoşi care se oferă să-ţi arate ei cum e un futai adevărat (admirația pentru propriul penis, ce chestie fascinantă).

Trăiesc în acest limbo călduţ, nici tocmai in the closet, nici tocmai out. La birou, unde cuvântul „gay” e folosit mereu cu sens peiorativ, evit abil discuţiile despre iubiţi şi căsătorie. Şi, în general, mă simt un cetăţean de rang inferior în ţara asta, pentru simplul motiv că vreau să-mi împart viaţa, patul, necazurile şi proprietăţile cu o femeie, nu cu un bărbat.