Laurențiu Zloteanu are 27 de ani și e artist „outisder”. Desenează și pictează fără studii de specialitate, dincolo de canoanele artei mainstream. Lucrările lui sunt explozii de detalii, culoare și imagini interioare, extrase din preconștient. În ultimii ani, a avut câteva expoziții, iar azi își asigură o parte din existență pictând şi desenând. Însă cel mai important e că a reușit asta după 10 ani de dependență de droguri. Mai jos povestește cum era înainte, când trăia pentru a consuma, și cum e după, când arta îi acoperă golul umplut mai demult cu substanțe.
*
Când ai 11 ani și intri în comă alcoolică, de la mult prea multe pahare de coniac combinate cu ouă crude, viitorul tău începe să se clădească pe un fundament al abuzurilor. Timp de 10 ani, am consumat toate drogurile în tot felul de combinații, cu alcool și medicamentație psihiatrică. În ultimii doi ani de consum, ajunsesem să mă droghez 20 de ore pe zi și să dorm opt - după un calcul simplu, veți descoperi o eroare, dar eu așa am trăit. Îmi injectam zilnic minim trei-patru substanțe. Trăiam pentru consum și consumam pentru a trăi. Tot timpul îmi era rău. Dacă nu consumam, îmi era rău. Dacă consumam, îmi era rău. Toate gândurile, toate sentimentele, toate relațiile mele aveau doar două obiective: 1. Cum fac rost de bani? 2. De unde îmi iau cât mai repede? Asta a fost viața pe care am trăit-o, dar pentru care nu mi-am asumat în totalitate responsabilitatea. N-am reușit să consum fără să nu distrug viețile oamenilor din jurul meu.
La începutul dependenței, drogurile mi-au oferit o putere nebănuită: îmi disociau contactul cu durerea interioară. Fundamentul adicției îl reprezintă o durere extrem de personală. Eckhart Tolle, una dintre figurile spirituale contemporane, spunea că dependența începe din cauza durerii și sfârșește datorită durerii. De unde vine această durere? Poate că cineva a fost abuzat emoțional sau fizic sau a trăit diferite tipuri de abandon sau pur și simplu s-a deconectat la un moment dat de el însuși, sub influența unor factori externi. Puterea pe care mi-o dădeau mie drogurile și-a dezvoltat propriul mecanismul nutritiv, prin acumularea de energii și forțe extrem de morbide și, alimentată zi de zi, a devenit o forță auto-distructivă de sine stătătoare. În toți cei 10 ani de dependență, am fost internat o singură dată la dezintoxicare. Însă tot ce mi-am dorit atunci a fost să-mi iau un fel de concediu de la consum. În a treia sau a patra zi de internare, m-am injectat în toaleta secției, iar după o lună, când am ieșit, am alergat să-mi cumpăr droguri.
De la un punct încolo, am început să mă simt foarte bolnav. Eram extrem de paranoic, exagerat în gândire, obsesiv-compulsiv. Nu mai simțeam nicio emoție. Eram handicapat social. Eram într-o stare avansată de degradare emoțională și psihologică. Eram falimentat spiritual. Trăiam în izolare și alienare. Eram „cunning, insidious, and totally self-centered”, cum spunea un fost consumator. M-am decis să renunț când mi-am dat seama că, oricât de mult aș fi consumat, nu reușeam să-mi asigur niciun moment de liniște. Când te afli la o răscruce de drumuri și ai în față un drum fără droguri, dar ești într-o stare groaznică de suferință, și un drum cu droguri, dar ești în aceeași stare groaznică de suferință, fie te sinucizi, fie renunți odată pentru totdeauna. La început pentru câteva minute, apoi pentru câteva ore, și uite, în cazul meu, se împlinesc aproape șase ani.
Cel mai ușor lucru e să te lași de droguri. Cel mai greu e acela că abia atunci începe viața. Și apare întrebarea la care te străduiești să răspunzi în fiecare zi:
Cum faci să stai cu durerea interioară fără să consumi?
Cu siguranță n-aș fi reușit să merg mai departe dacă n-aș fi apelat la un psihoterapeut și la Narcoticii Anonimi. O vreme, am reușit să-mi plătesc, cu ajutorul parinților, o ședință săptămânală de psihoterapie. Dar nu era suficientă. Așa că am discutat cu terapeutul ce-aș putea să fac ca să am parte de încă una. A fost de acord să lucreze cu mine în sistem de barter - îi plăteam cea de-a doua ședință printr-un desen și un fragment tradus dintr-o carte. Îi duceam în mare parte desene care să surprindă lucrul nostru împreună, ceva ce avusese loc între noi în ședința anterioară. După câteva luni, parinții mei nu și-au mai permis să mă ajute. Așa că am păstrat o singură ședință, pentru care am dus în continuare câte un desen și un fragment tradus dintr-o carte. După trei ani și jumătate de terapie, am strâns peste 200 de lucrări. Atunci am integrat cel mai autentic aspect al identității mele. Am realizat că eu, așa cum sunt, fac artă. Fără a avea vreun studiu în domeniu. Arta a devenit pentru mine soluția de-a sta cu acea durere.
Tatăl meu e artist. Și a fost și alcoolic. Acum are peste 12 ani de recuperare. Așa că desenez și pictez din primii ani ai vieții. E ceea ce știu să fac mai bine și singura variantă de-a păstra contactul cu mine și de a-mi reactualiza potențialul. Cred că suntem mult mai puternici decât suntem învățați c-am putea fi, iar pe mine arta mă aduce cel mai aproape de aspectele profunde ale acestui sine superior. Temele lucrărilor mele sunt foarte diverse. În general, inspirat de conținuturi emoționale, fie personale, fie exterioare mie, regăsesc înăuntrul meu o imagine care se vrea scoasă din zona preconștientului, acel spațiu intermediar dintre conștient și inconștient, și proiectată în cel mai mic detaliu pe pânză. Nu mă gândesc la ceea ce voi desena. Pur şi simplu o fac. Imaginile îmi vin în minte, nu le caut. Nu îmi dau seama niciodată unde vreau să ajung. Stau mereu în capul meu, sunt tot timpul îndreptat către interior și văd foarte puțin din ce fac, abia spre final îmi dau seama ce-am vrut să transmit. Abia atunci intervine raționalul.
Cei cu adevărat atrași de arta mea sunt cei care văd dincolo de ceea ce mintea lor le comunică. Arta mea disipează prejudecăți, transformă și transgresează noi sensuri pe care le descoperim în întâlnirea dintre noi și necunoscutul acestei lumi. Conștiința multor oameni e formată mai degrabă din lumea obiectelor din jur, iar ce fac eu atacă această boală a lumii contemporane: conștiința de sine. Activitatea mea artistică este poate cea mai importantă și sănătoasă relație pe care am creat-o până acum, o resursă izvorâtă din adâncurile ființei mele, care mă pune în contact cu mine însumi, cu partenera mea, cu job-ul meu actual. Am avut până acum trei expoziții personale și am participat cu lucrări și la expoziții de grup - toate având ca temă recuperarea în urma dependenței de droguri și recuperarea identității prin psihoterapie şi după.
În prezent lucrez cu un agent de vânzări din Berlin și ne dorim să mergem împreună înspre o responsabilizare totală în ceea ce privește producția artistică. E destul de complicat să-ți întreții relația cu propria-ți artă când ai job-uri care-ți ocupă chiar și 12 ore pe zi, de luni până vineri. Însă acum lucrurile sunt mult mai în favoarea mea, pentru că lucrez în departamentul de creație al celei mai umane agenții de publicitate din mediul online. Pe de altă parte, am terminat o facultate de psihologie, iar în ultimii șase ani m-am străduit să pun pe picioare și un grup de sprijin pentru consumatorii de droguri, sub aripa comunității Narcoticilor Anonimi. E un serviciu gratuit și anonim pentru toți cei care consideră că au o problemă cu drogurile.
Laurențiu le-a povestit o parte din toate astea și beneficiarilor clinicii de reabilitare Așezământul Nazaret din Șura Mică, de lângă Sibiu. A ținut acolo un atelier de pictură cu bărbați și femei, în cadrul unui proiect inițiat de Asociația Crucea Albastră și finanțat prin Programul de Cooperare Elevețiano-Român. În cadrul proiectului, 52 de persoane dependente de alcool sau droguri, din medii defavorizate, care nu își puteau permite acoperirea costurilor, au avut parte de tratament de reabilitare. Am fost și noi acolo să vedem cum fac beneficiarii terapie prin artă, însă despre asta veți citi într-un material viitor.
Desene și picturi de Laurențiu Zloteanu
