Când viața îi dă lămâi lui Beyoncé, Beyoncé le ia, le amestecă bine, adaugă niște activism, niște feminism, niște artă pop și face din ele limonadă.
În episodul din Veep în care Selina Meyer devine accidental cea dintâi președintă din istoria Statelor Unite, realitatea o izbește abia când femeia ascultă un mesaj de felicitare trimis de Beyoncé. „She’s calling me a single lady!”, exclamă actrița Julia Louis-Dreyfuss, permițându-i celui mai superficial și mai egoist personaj dintr-un sitcom contemporan un scurt moment de bucurie pură.
Importanța culturală a solistei pop nu e deloc exagerată (întrebați-i pe soții Obama când aveți ocazia). Ceea ce era Madonna în epoca MTV este Beyoncé în epoca interconectivității: vedetă absolută, trendsetter, model social. Este și o activistă politică? Întrebarea mi se pare prost pusă. Este atentă la ceea ce se întâmplă în jur și intervine competent în dezbatere? Cu siguranță.
Cu două mișcări de PR și marketing de-a dreptul magistrale (clipul Formation, un comentariu fără menajamente asupra tensiunilor rasiale crescânde din America, urmat la scurtă vreme de spectacolul black-centric din pauza Superbowl), Queen Bey pare să fi reușit ce nu reușise Obama însuși: să provoace o dezbatere (inter?)națională autentică pe tema proliferării armelor de asalt și a dotării forțelor de Poliție cu armament de război folosit anterior în Irak sau Afganistan. Cam așa se face treaba, nu cu poezioare de școală despre lemn și spații mici. Țâfna cu care i-au răspuns un fost primar al New Yorkul-ui, Rudy Giuliani, dar și – mai semnificativ! – sindicatele polițiștilor arată că femeia și-a atins ținta și că, într-adevăr, publicitate negativă nu există: toate cântecele de pe albumul Lemonade au intrat în topul Billboard 100. Se întâmplă într-o epocă în care albumului muzical i se cântă prohodul la fiecare două zile.
Iar albumul dă pe-afară de ambiție: are și arc narativ, unul despre care s-a vorbit deja imens (o femeie înșelată izbucnește și iartă), și poezie feministă, și-un film de aproximativ o oră pe HBO, și colaborări insolite – Jack White livrează una dintre cele mai puternice piese din prima parte, vituperanta Don’t hurt yourself, Ezra Koenig a scris Hold Up și-a strecurat în text un vers celebru de la Yeah Yeah Yeahs („They don’t love you like I love you”), The Weeknd propulsează 6 Inch grație unui sample din Isaac Hayes.
Ce nu prea are, din păcate, Lemonade? Nu prea are coerență internă. Partea de mijloc e pur și simplu pasabilă: Love Drought, Sandcastles și mai ales Daddy Lessons reiau aceleași idei (trădarea în dragoste, abuzul emoțional și cel instituționalizat) și le ambalează convențional, lălăit, neconvingător. Pînă când nimerești în cu adevărat excepționalul Freedom (Kendrick Lamar, feroce!), e deja prea târziu. Iar cînd Formation încheie povestea, ai impresia că deja știai „poanta”: cam ca atunci când un prieten prea entuziasmat îți spune cum se termină filmul.
Beyoncé e, adică, în fericita poziție în care chiar poate risca semnificativ din punct de vedere muzical - chiar poate lansa ceva realmente radical și lipsit de compromisuri, ceva care să justifice mult prea des auzita comparație cu Aretha Franklin. Caută atât de insistent sfatul și ajutorul artiștilor non-mainstream încât sunt sigur că știe asta. Mi-aș dori să aibă tupeul să sară de la trambulina mare, nu doar să-ncerce apa cu degetul. Între altele, ar putea să-i dea un telefon lui Claire Boucher, mai cunoscută drept Grimes: de una singură, ea ne-a cadorisit anul trecut cu Art Angels, un manifest feminist 100% pop, dar în același timp îndrăzneț, abraziv și fără o singură piesă de umplutură. De fka twigs ce să mai zic? Fantasmele ei sincopate chiar merită o platformă globală. Nu de alta, dar popul se mișcă iute-iute-iute, iar viitorul a sosit deja.
Ascultă albumul aici
Foto: Cornel Pex
