Fotograful Alex Gâlmeanu a fost la Festivalul de la Cannes și s-a întors cu o galerie foto și câteva întrebări despre cinema, lux și sacrificii.
Există un loc în lumea asta unde iubitorii de film suferă destul de mult pentru un bilet de intrare. Ore întregi de aşteptat în soare, fără nici o certitudine, dar cu multă ambiţie şi răbdare. Contrastul dintre ţinutele de gală şi această abordare e un lucru care n-are cum să nu te pună pe gânduri şi să nu-ți ridice nişte semne de întrebare. Oare ce poate fi atât de important încât să justifice o asemenea determinare?
Festivalul de Film de la Cannes este cu singuranţă cel mai important eveniment al cinematografiei europene. Nu ar fi greşită o analogie cu Oscarul, lucrurile nu stau cu nimic mai prejos. Asemănător celebrelor premii de film americane, Festivalul de la Cannes nu se rezumă doar la proiecţia unor filme, ci este şi un reper social foarte râvnit. Mirajul covorului roşu, de altfel o foarte iscusită construcţie de PR, cu un impact emoţional uriaş, atrage ca un puternic magnet. Trecând peste minunata artă a cinematografiei pe care un astfel de eveniment o reprezintă, covorul roşu e un adevărat statement, o valoare pentru unii mult mai importantă decât festivalul în sine. Nu aş exagera cu nimic dacă aş spune că este probabil cel mai elaborat şi mai luxos mers la film pe care cineva îl poate experimenta vreodată.
Dacă ţi-am trezit interesul, poţi să stai liniştit, nu are rost să îţi pregăteşti plecarea pentru că nu există bilete de vânzare. Festivalul de Film de la Cannes e atât de exclusivist, încât e făcut în întregime doar pentru marii sponsori ai cinematografiei. Ei deţin invitaţiile, pe care le distribuie conform propriilor criterii. Nu poţi intra altfel decât invitat, banii nu ajută la nimic - Cannes-ul e un eveniment „priceless”, aşa cum organizatorilor le place des să spună.
Am petrecut trei zile la festival, am avut la dispoziţie un stilist, ca să pot respecta cu stricteţe codul vestimentar, am fost informat despre cum trebuie să mă port pe covorul roşu, ce anume trebuie şi mai ales ce nu trebuie să fac. Un drum de 3 minute de mers pe jos, de la hotel până la sala festivalului, a fost străbătut în 15 minute cu o superbă limuzină, pentru că aşa cere protocolul. Mi s-a deschis portiera, am coborât privind, aşa cum fusese convenit, către fotografii din dreapta, am mers pe covorul roşu nici prea repede, dar nici prea încet, totul într-o atmosferă de gală ameţitoare, ca de mare concert. Superficial şi fascinant, lucios, sclipitor şi poleit, toată lumea de la Cannes acceptă jocul covorului roşu, pentru că totul este, într-adevăr, un foarte spectaculos joc.
Pentru că am ajuns cu o zi înainte, m-am plimbat pe la porţile festivalului, fascinat de modul de organizare. Și-am observat un domn cu o hârtie în mână, prin care anunţa că îşi doreşte o invitaţie, aproape de ora uneia dintre proiecţii. Ciudat, ce şanse ar avea să intre cu abordarea asta? E îmbrăcat la patru ace, ar putea fi oricând confundat cu un director de mare corporaţie, dar nu face altceva decât să aştepte la intrare. Am înaintat și-am dat peste un „doctor”, apoi peste, poate, un „bancher”, la fiecare pas erau doamne bine coafate, plus zeci de oameni echipaţi de gală.
Curiozitatea mea a fost mare, aşa că am întrebat ce şanse sunt că aceşti oameni să primească bilete de intrare (cine ar aştepta fără nici o speranţa şi fără precedente asemănătoare?). Răspunsul a venit de la unul dintre organizatori, care mi-a spus că uneori nu toate invitaţiile sunt onorate. Sunt şanse că în minutele dinaintea unei proiecţii, uniii dintre invitaţi să nu apară. Atunci, chiar dacă regula spune că biletele trebuie aruncate, o parte dintre sponsori le distribuie celor care aşteaptă afară.
Este despre film, hm, ba nu, este despre lux, totuşi, sigur este despre film, dar sigur este şi despre lux. Cannes-ul este un eveniment major, un reper al cinematografiei, un titlu râvnit de cineaşti, dar cu implicaţii emoţionale mult mai largi. E important să fii acolo, chiar dacă trebuie să suferi şi chiar dacă uneori doare.
