Pe 6 noiembrie, în duminica dinaintea alegerilor prezidențiale, America a trecut la ora de iarnă. A fost o zi lungă înaintea unora din ce în ce mai scurte și mai întunecoase. Pentru mulți dintre noi, climatul politic din America a devenit din ce în ce mai greu de suportat, după o campanie electorală care a durat prea mult timp și care a scos la iveală mult prea multă violență și ură. Sfârșitul campaniei ne găsește epuizați de sondaje și de atâtea revelații ce ar fi trebuit să fie devastatoare și care au fost una după alta uitate cu o rapiditate năucitoare. Nici nu mai știm cât ne motivează frica și cât speranța victoriei, dar chiar și-așa, cu o combinație de disperare și încredere încercăm să ne încurajăm unii pe alții să ne oferim voluntari într-un exercițiu democratic ce ne testează timidatea. Înarmați cu liste de posibili alegători, unii au bătut la uși, iar alții au dat telefoane cu scopul de a convinge oamenii să meargă la vot. Ne trimitem mesaje cu selfies și povești despre oamenii cu care am vorbit. Vorbesc la telefon pentru prima dată cu cineva care îl votează pe Trump, dar, cum scopul meu nu este să îl conving să-și schimbe votul, nu pot decât să îi mulțumesc și îi urez o zi bună. Respir abia când închei apelul, și apoi o iau de la capăt.
Locuiesc și plătesc impozite în America de peste zece ani. Mi-am făcut studiile aici, lucrez legal și fac parte dintr-o comunitate activă de colegi și prieteni. Cu toate astea, abia căsătoria cu un cetățean american mi-a dat posibilitatea unui drum către cetățenie. Deocamdată sunt doar rezident permanent, cu green card, dar fără drept de vot. Lipsită de privilegiul cetățenesc de a lua parte la viața politică a comunițății unde locuiesc, fiecare ciclu electoral îmi aduce aminte că nu sunt suficient de integrată aici, oricât de puternic m-ar afecta rezultatele alegerilor.
În 2016, retorica lui Donald Trump mă exclude dincolo de dreptul la vot. Mai mult ca niciodată, mă simt vulnerabilă din punct de vedere politic. Pentru Donald Trump imigranții sunt criminali, musulmanii teroriști și afro-americanii nu pot fi decât săraci ce locuiesc în ghetouri urbane. Iar femeile sunt pur și simplu ne-oameni. Presa spune că remarcile lui Trump despre femei sunt vulgare, deși ele sunt mai degrabă dezumanizante. Conversațiile în care Trump se mândrește că poate să apuce corpul oricărei femei fără consimțământul ei și doar după voia lui sunt mai mult decât obscene. Cuvintele descriu nu un act vulgar, ci o crimă împotriva unei persoane al cărei corp ar trebui să fie inviolabil. Cuvintele lui Trump au fost urmate apoi de declarațiile mai multor femei care au fost hărțuite sexual de către candidatul republican. Am citit despre fiecare dintre ele cu sufletul greu de necaz. La începutul verii citisem scrisoarea deschisă a unei femei ce fusese violată de un student la Stanford, descris în presă ca un tânăr strălucit și un înotător excelent. Deși găsit vinovat, agresorul a primit doar șase luni de închisoare. Judecătorul și-a explicat decizia spunând că o sentință mai lungă ar fi avut un impact prea mare asupra vieții tânărului înotător. În cazul lui Trump, înregistrarea NBC confirmă acuzațiile femeilor, și, cu toate astea, el continuă să beneficieze de susținerea a mai bine de 40% din electorat. Dincolo de rezultatul alegerilor, mă îngrozește gândul că, chiar dacă Trump va pierde alegerile, misoginia, violența și rasismul în numele cărora vorbește nu vor dispărea.
Eu țin cu Hillary, deși sunt mai de stânga decât pare a fi ea. O admir însă sincer, mai ales pentru că mi se pare peste puterile omenești ale oricui felul în care reușește să răzbească în politică având în vedere misoginia și sexismul din viața publică. Îmi doresc să câștige și să devin cetățean al unei Americi cu un președinte femeie.
Mă gândesc și la femeile care au încercat același lucru înaintea ei. Shirley Chisholm spune că a candidat la președinție tocmai pentru că în 1972 era de neimaginat ca o femeie afro-americană să fie președinte. Candidatura ei a fost o încercare de a transforma imaginația politică, însă ea nu a reușit să obțină nominalizarea Partidului Democrat. Douăzeci de ani mai târziu, în 1992, Eileen Myles a candidat la președinție cu un manifest de o candoare radicală, în care explica de ce ea, o lesbiană săracă, are și ea dreptul la reprezentare politică, și le cerea alegătorilor să îi scrie direct numele în buletinul electoral. Cu toate că era un candidat queer, Eileen Myles nu s-a sfiit să invoce sloganul războiului de independență american, potrivit căruia taxarea fără reprezentare politică e curată tiranie.
Mă gândesc, însă, cel mai mult la un text manifest scris de Zoe Leonard, membră a grupării artistice radicale Fierce Pussy (strămoașele Pussy Riot!). Zoe Leonard a scris manifestul pentru Eileen Myles, în 1992, dar textul a dobândit o nouă viață în campania electorală din 2016.
I Want a Dyke for President, Zoe Leonard
Vreau o lesbiană președinte. Vreau un președinte bolnav de SIDA și vreau un vice-președinte homosexual și vreau să fie președinte cineva fără asigurare de sănătate și vreau să fie președinte cineva care a crescut într-un loc cu depozituri toxice cancerigene. Vreau un președinte care a făcut un avort la șaișpe ani, și vreau un candidat care nu este doar cel mai mic dintre două rele și vreau un președinte care si-a văzut iubitul murind de SIDA, și care vede încă asta de fiecare dată când încearcă să se odihnească, cineva care și-a ținut iubitul în brațe știind că avea să moară. Vreau un președinte fără aer condiționat, un președinte care a stat la coadă la spital, la poliție, la biroul de șomaj, un președinte care a fost șomer și dat afară și hărțuit sexual și discriminat din cauza orientării sexuale și deportat. Vreau un președinte care a petrecut o noapte în cimitir și căruia Ku Klux Klanul i-a aprins o cruce în fața casei și un președinte care a supraviețuit unui viol. Vreau un președinte care a fost îndrăgostit și care a suferit din dragoste, un președinte care respectă sexul, cineva care a făcut greșeli și a învățat din ele. Vreau să fie președinte o femeie afro-americană. Vreau un președinte cu dinți stricați, cineva care a mâncat mâncare de spital, un președinte trans care a luat droguri și a făcut terapie. Vreau un președinte capabil de nesupunere civică. Vreau să știu de ce așa ceva ar fi imposibil. Vreau să știu cum de am învățat odată că un președinte e întotdeauna un clovn, clientul, niciodată prostituata. Întotdeauna șeful, niciodată muncitorul, întotdeauna un mincinos, înotdeauna un hoț și niciodată prins.
*
Fotografie principală via utilizatorul de Flickr Nathania Johnson.
