O să recunoști un freelancer de cum intră într-o cafenea. Înainte să comande, înainte chiar să se uite în meniu, acest cetățean care și-a luat cariera în propriile mâini se va uita pe lângă mese, după prize, și va întreba care-i parola de wifi. 

O să-l vezi apoi scoțând un laptop și o pereche de căști. Pe măsură ce va da ritm tastaturii o să uite de cafea. Nu-i nimic, o s-o bea rece, peste jumătate de oră. O să țină locul ocupat pentru cel puțin două ore. Privește-l cu înțelegere & fii un bun coleg de birou: e un om care încearcă să-și găsească liniștea înainte de-un deadline, înconjurat de muzici, de mișcări și de lumea care i se uită peste umăr. 

* La finalul fiecărui text am adăugat câte o scurtă evaluare a localurilor, în funcție de poziționare, gradul de liniște și de prețuri. Cu cât notele sunt mai mari, cu atât sunt prețuri mai bune, e mai puțin zgomot, amplasarea e mai centrală și ne apropiem de raiul cafenelelor, ce să mai. 

Ioana Pelehatăi: „Alerg după un între, unde nu-i nici zgomot enervant, nici liniște înnebunitoare”

Acasă e bine, e cald, toarce pisoiul, cafeaua e cea mai bună, pentru că o fac eu, sau e și mai bună, pentru că mă trezesc și e deja făcută. Mă așez în veșnicul fotoliu Poäng și mă uită timpul acolo. Sunt zile în care scriu 8-9-10 ore la foc continuu și singurele conversații le port cu casiera de la Shop & Go-ul de la două blocuri distanță de casă. E confortabil – uneori prea confortabil; liniște până la prea liniște. La birou cineva voia mereu câte ceva: uite-un .gif, bem o bere diseară?, ai primit mailul?, clientul a comandat o tranșă nouă de articole, hai la țigară, like, love, share, super like. Zgomotul nu poate fi oprit niciodată, izolat de nicio pereche de căști – iar în momentele alea, în care mă surprindeam enervată că cineva a crănțănit prea zgomotos din covrig sau n-a închis bine ușa, îmi aminteam că sociopatul nu-i ăla care nu mi-a luat mie în calcul confortul și sentimentele, ci sunt eu.

Așa că alerg după un între, unde nu-i nici zgomot enervant, nici liniște înnebunitoare. După un loc comod și previzibil (să fie cald, să fie cafeaua bună, să știu deja cum o cheamă pe barmaniță, să am deja masa mea). După un loc cu neprevăzut (să intre din când în când câte-un alt client, să mă fure peisajul muzicii de fundal, să bag un Shazam ca să aflu ce-i piesa asta, ce mișto e, să văd bulevardul de la geam, să alunec fără să-mi dau seama în câte o conversație de la o masă alăturată, să mai ies la o țigară și să leg trei vorbe cu un complet necunoscut sau o cunoștință vagă, cu care mă intersectez doar la cârciumă). Să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte. Să fie ca-n basmul meu rusesc preferat: Du-te acolo, nu știu unde, adu-mi aia, nu știu ce.

Am două locuri din astea: unul de vacanță, altul pentru toate anotimpurile. Am plantat în ele o credință aproape magică: pot să fiu productivă în ciuda zgomotului și-a agitației umane - sau, de fapt, datorită lor. Sunt în siguranță ca acasă, dar stimulată ca nicăieri. Locul de vacanță nu-l împărtășesc, pentru că e o terasă la mare, n-are nimeni nevoie de așa ceva în noiembrie. Locul de fiecare zi e atât de al meu încât am scris despre el de fiecare dată când am fost pusă să-mi aleg crâșma preferată; încât știu toate barmanițele care s-au perindat pe-acolo de când eram în facultate; încât mă văd îmbătrânind în oglinda lui mare de pe un perete de 12 ani încoace; încât am făcut două revelioane acolo, mi-am convins un iubit să-și serbeze ziua de naștere acolo, m-am combinat, m-am despărțit, m-am pupat—în fine. Și am scris. Am scris grămezi în Que Pasa, casa mea-birou-bar de rockeri-cu-cel-mai-bun-Long-Island-Ice-Tea din câte am băut pe lumea asta (și am băut câteva).

Que Pasa
Poziționare: 5*
Liniște: 1*
Prețuri: 5* 

Vlad Odobescu: Acolo unde e cald

Adevărul e că nu știu ce-nseamnă confortul cel adevărat. Scriu în pat, cu perna ridicată și gâtul strâmb, scriu cu un picior băgat sub mine până amorțesc, scriu într-un soi de semi-liniște. Ca să mă apuc de textul ăsta, am închis radioul, dar am lăsat geamul deschis. E 8 și jumătate dimineața, așa că zgomotul bulevardului de după următorul rând de blocuri o să tot crească până toată lumea ajunge la muncă. Portierele o să se trântească, motoarele din parcare o să pornească, cineva o să înjure. E vineri, așa că acuși o să se audă și mașina de gunoi răsturnând tomberoane, întru igienica funcționare a ansamblului de blocuri.  

Când mă satur de garsoniera asta, scriu din locuri pe care nu le evaluez după cine știe ce criterii. Vara asta am dat gata o parte din dizertație în cafeneaua din spatele statuilor de la Universitate. Situația se prezenta în felul următor: băuturile erau ultra-dulci, muzicile de dans rupeau după-amiaza în două, era foarte cald și trebuia să mai țin și laptopul în brațe, pentru că mesele erau foarte mici. Acceptam toate neajunsurile asta pentru că puteam să-mi construiesc acolo o insulă: după două sesiuni de lucru, tipa de la tejghea mă întâmpina cu un zâmbet și știa că vreau ceai verde cu iasomie și cu gheață pisată; de-acolo urcam la etaj, unde tocmai pentru că era cald nu se încumeta nimeni să stea, mă așezam la masa cu patru locuri din dreapta scărilor și puneam laptopul în priză; după vreun sfert de oră, orașul avea să dispară, dar îl știam acolo, la ușă, gata să mă reprimească. 

Second Cup 
Poziționare: 5*
Linște: 2,5*
Prețuri: 2,5*

Larisa Baltă: Cea mai productivă zi

Lângă mine se așază o doamnă care, aparent, are un orar de întâlniri de afaceri. Doamna vinde aparate de biorezonanță. Și oamenii chiar vin. Iar după aceeași discuție repetată cu n clienți despre șale, vine în sfârșit un nene care o întreabă: „Și cu ce se ocupă, practic, firma dumneavoastră?”. Și doamna răspunde senin: „Păi avem aceste aparate, un magazin bio... și două șaormerii.” 

***

În cele șase luni în care am fost șomeră, prin 2013, mi-am scos pâinea din scris pentru site-uri obscure. Ceea ce m-a ajutat să realizez că, dacă ar trebui să devin freelancer, aș muri de foame. Nu de alta, dar am o lipsă de disciplină soră cu mine-cea-din-liceu. Am avut multe încercări (eșuate) de a-mi face program fix de lucru acasă. Pentru că somn, mâncare, bere cu prietenii, filme, păsări pe geam etc. Așa că, într-o dimineață, panicată de-un deadline, am zis din vârful patului: eu tre‘ să mă duc să lucrez dintr-o cafenea.

Am început bine: am ajuns la Dristor, la McDonald’s, pe un fotoliu roșu, cu o măsuță doar pentru mine, și o priveliște superbă asupra intersecției blocate, pe geamurile imense prin care-mi bătea soarele în monitor. Eram, cumva, aproape singură în încăperea aia, muzică în surdină, o bâzâială generală care aducea a liniște. Mă rog, până a venit doamna. Și așa, între bâzâiala generală și tras cu urechea la discuții despre biorezonanță, am stat de la 10 dimineața la 6 seara. Fără să mă ridic să mă duc până la baie sau să mai comand o cafea, pentru că era această bătălie în sufletul meu: dacă mă ridic fără să îmi iau lucrurile, poate se întâmplă ceva cu viața mea, îndesată, practic într-un rucsac. Dacă le iau, poate se ocupă masa. Iar să strigi „Garçon!” la mec am observat că nu se practică. Așa că am stat și m-am uscat în fotoliul roșu, scriind de zor. A fost cea mai productivă zi din scurta mea viață de freelancer, și Freud probabil că mi-ar explica cum stă treaba cu asocierile, pentru că după experiența aia n-am mai dat niciodată atâta randament.

McDonald’s Dristor
Poziționare: 2*
Linște: 3*
Prețuri: 3*

Luiza Vasiliu: „Mi-am găsit un loc al meu, plin de liniște”

Într-o vreme, stăteam la cinci minute de-un Starbucks. Mai treceam din cînd în cînd pe-acolo să-mi iau cafea to go, era cu mult înainte de toate 5togo-urile și Origo-urile din București și nici n-apăruse discuția „cafeaua de la Starbucks e o mizerie”. Îmi luam de obicei „un filtru fără zahăr”, fără arome, doar cu lapte, și porneam la drum prin oraș. Într-o zi, în timpul perioadei cunoscute în istorie drept „reabilitarea termică a blocului”, m-am trezit cu muncitori ciocănind zglobiu în fața geamurilor mele. Panică. Tre să plec de-acasă. Tre să lucrez de undeva. M-am dus la Starbucks. În mijloc e o masă comună, ca la sala de lectură, unde-și branșează lumea laptopurile și se apucă de treabă. Iarna e cald și vara e bine. Am terminat de tradus o carte acolo, am scris texte pentru Dilema, am răspuns la mailuri din Antichitate.

Dup-aia n-am mai mers vreo cîțiva ani. Pînă acum trei săptămâni, cînd umblam ca o găină fără cap prin oraș și nu-mi mai găseam locul nicăieri. Acasă nu puteam să scriu, la redacție nu puteam să scriu, hai la Starbucks. O, ce minune minunată! În toată gălăgia din jur, în agitația puștanilor care-și fac lecțiile la chimie și încearcă primele combinații sentimentale, în haosul biznismenilor care discută despre procese și retrocedări, în mijlocul reuniunilor de familie și al cafelelor casual, de duminică, mi-am găsit un loc al meu, plin de liniște. La Starbucks nu prea risc să dau peste cineva cunoscut, stau cu nasu-n laptopul meu mic, îmi pun căștile în urechi și toată pînzele sus. Mintea mea, altfel vraiște, e forțată de zgomot să se adune într-un punct fix și să lucreze. Îmi iau latte sau ceai verde cu mentă, nu mă deranjează nimeni vreo cinci ore cu „Pot să iau cana?” sau „Mai vreți ceva?”. Ultima oară cînd am mers acolo, un tip citea Diplomația lui Kissinger și o juma de clasă de liceeni învăța la fizică. Am scris 10.000 de semne. 

Starbucks (unul din centru, dar nu vă zic care, ca să nu dau nas în nas cu nimeni cunoscut nici de-acum încolo :D)
Poziționare: 5*
Liniște: 0*
Prețuri: 2* (10 lei un ceai mare cu mentă, 12 un latte mediu)

Andra Matzal: Aer, verdeață, wi-fi

În ultimii vreo șase ani, de când am învățat să fiu un nomad digital, n-aș putea să număr câte locuri de muncă am avut. Am lucrat din bucătărie, din pat, din casele prietenilor, am stat cocoșată deasupra laptopului prin parcuri, cu picioarele desculțe-n iarbă, am scris din trenuri și din aeroporturi, din camere de hotel și de pe plajă, m-am chinuit să prind o liniuță de semnal în creierii munților, am scris din mers, în mașină, și înghesuită în microbuzele de navetiști. Și, înainte de toate, mi-am dezvoltat un sentiment liber-profesionist al cafenelei. Acum n-am nevoie de mai mult de câteva secunde-n fața unei firme pe care scrie Cafe, Caffé, Caffee, Coffee, ca să-mi dau seama dacă e sau nu un loc bun de muncă.

Știu că într-o cafenea care devine un birou temporar, o cafea simplă n-ar trebui să coste mai mult de 7 lei, că ar trebui să existe o conexiune bună la net & prize, că n-ar trebui să fie vreun templu al designului, dar că ar trebui să fie cosy, și că prefer să fie undeva între zgomot și liniște. N-aș putea să scriu într-o hărmălaie de beat-uri date la maxim, care să se lovească strident de pereții bodegii, cum n-aș putea să scriu pe fundalul sedativ al unei muzici cu găsește-ți pacea interioară, zen în patru pași simpli etc.  

Vara asta care tocmai a trecut, am petrecut multe ore la J’ai Bistrot (București), invariabil cu o cană mare de cafeaua casei și un pahar acidulat de sirop de soc. (Un element important e ca-ntr-o cafenea să-mi pot comanda un espresso lung cu lapte, fără ca barmanii să se uite lung și critic la mine, explicându-mi că aia e otravă și că e musai să beau un flat white, care e de două ori mai scump.) M-am tot întors cu laptopul în spate la J’ai Bistrot fiindcă nimic nu-mi place mai mult, pe timpul verii, decât să lucrez afară, într-o grădină „ca acasă”, unde să mai bată un vânticel în timp ce m-am blocat la un paragraf, sau să mai pice soarele așa poetic cum numai el știe, și eu să-mi aduc aminte că lucrurile-s mult mai simple, de fapt, și să termin o frază-problemă. În grădina asta, muzica nu amenință să spargă difuzoarele, am destul spațiu cât să nu mă îmbib, involuntar, cu conversațiile de la alte mese, nu vin chelnerii din zece-n zece minute să-mi dea de înțeles că trebuie să mai bag niște fise, pentru timpul petrecut acolo. Deja după câteva zile, te știi din vedere cu oamenii care lucrează acolo și cu alții ca tine, care-și cară biroul în rucsac. Iar dacă mai țin cont și de faptul că la terasa asta pot să și fumez, atunci avem un bingo.

Cum însă de câțiva ani locuiesc cumva la țară, în apropierea Bucureștiului, am ajuns să cunosc și alternative din afara orașului care toarnă cafenele pe bandă rulantă. De fiecare dată când am acasă vreo pană de curent – și asta nu se-ntâmplă tocmai rar -, încalec pe bicicletă și mă opresc la cafeneaua de lângă singurul liceu din Bolintin Vale. Aici, de obicei, muzica house e turată la maxim, chiar și la 11 dimineața, iar în zilele bune, e radio ZU în direct, și din boxe curg găleți de glume proaste la volum foarte ridicat. În spatele barului, într-o încăpere îngustă și întunecoasă, e raiul păcănelelor, unde se refugiază pâlcuri de elevi, să mai chiulească o oră-două. Pac-țac-țac-pac x infinit, bravo, băăăă, alternat cu băga-mi-aș. Probabil că-n haosul, care uneori te face să-ți pierzi șirul gândurilor, cei mai mulți freelanceri ar lua-o elegant la goană, înainte să afle că aici, o cafea costă 3 lei. Doar că pentru mine, fiecare zi de lucru petrecută în spațiul ăsta default, fără fițe și fără pretenții, în mijlocul grupurilor de adolescenți care ciripesc sau se-njură cu poftă, a însemnat un nivel în plus la capacitatea de concentrare, no matter what. Așa am înțeles că pot lucra și fără s-aștept ca liniștea să vină de la sine, ci mai degrabă inventându-mi o bulă unde niciun zgomot să nu mai conteze. Iar ecranul e un bun complice, se pricepe foarte bine când vine vorba de absorbirea utilizatorului. De fiecare dată când se-ntâmplă să ies din bula asta și să mă uit atent în jur, nu știu cum se face că-mi vin o tonă de idei de subiecte. Iar ca toată experiența să aibă și-o cireașă pe tort, am aflat de la cei care lucrează în cafeneaua asta că, până la mine, nu mai venise nimeni să-și improvizeze birou la ei; the ultimate hipster experience.  

J’ai Bistrot
Poziționare: 4*
Liniște: 5*
Prețuri: 3,5